luni, 31 octombrie 2011

Cântece care îmi plac







Cântece care îmi plac




1—ATMOSPHERE—TRYING TO FIND A BALANCE;
2—MOONSORROW—PAKANAJUHLA;
3—JUDITH AND HOLOFERNES—MAYBE LIQUOR, MAYBE BLOOD;
4—ULTIMA THULE—PROUD AND STRONG;
5—THE POGUES—TURKISH SONG …;
6—8—HAGGARD—HERR MANNELIG; OF A MIGHT DIVINE; IN A FULLMOON PROCESSION;
9—LYNN ANDERSON—ROSE GARDEN.
Acţiunile umane nu sunt indiferente, nici nu sunt hotãrâte înafara fiinţei. Fiinţa e decidentã, e autonomã decizional. Actele schimbã ceva, decid. Nu sunt o formalitate. Tocmai fiindcã viitorul e unul deschis, nepredeterminat, tocmai în vederea libertãţii umane, actele sunt caracterizate de eficienţã realã. Libertatea e substanţa eficienţei umane. Când Dumnezeu predestineazã—mereu pentru binele mai multora—dã fiinţei capacitatea de a acţiona cu o eficienţã aparte. Acţiunile umane nu sunt formale, ci eficiente; existã un determinism, care derivã din limitare. Eficacitatea actelor umane e pe potriva viitorului deschis, nepredeterminat. ‘Predestinarea’ înseamnã numai cã fiinţa e conferitã cu o eficienţã aparte.







Ultimul playlist din octombrie are douã Slow Club, patru Blood of Abraham, douãzeci şi şase Children of Bodom, cincisprezece Atmosphere, patru Brel, patru Ensiferum, douã Anberlin, douã Mekons, cinci The Stranglers, câte un Alter Bridge, Brooke Waggoner, Jack’s Mannequin, ‘Baa, Baa …’, douã Branco, trei Judith …, zece Ayreon, unsprezece Cathedral, douã Dark Fortress, un Dark Lunacy, câte douã Echoes of Eternity, The Pogues, F. Hardy, Pela, Life of Agony, Star One, câte un Dissidenten, The Lift, Moonsorrow, Taken By Trees, Russian Futurists, Wild Sweet Orange, douã The Gaslight Anthem, Turisas, ‘Red Red Wine’.

joi, 27 octombrie 2011

Patru piese death care îmi plac

Patru piese death care îmi plac




1—DARK TRANQUILLITY—LETHE;
2—KALMAH—HADES;
3—LIGHT THIS CITY—FACING THE THOUSAND;
4—DARK LUNACY—SNOWDRIFTS.

Umoristului evreu îi plãcea o singurã piesã death.













Nu am superstiţia divelor de operã, însã am o înclinaţie semnificativã cãtre cântãreţele de rock, cãtre sopranele metalului simfonic (Sharon, Amy, Simone, Mariangela, Vibeke, Floor). Pe Sharon o iubesc mai ales atunci când cântã ‘Wish You Were Here’.
Îmi place Biblia. Mã consider un creştin nedenominaţional, un creştin generic, îmi place Missa, mult din teologia rãsãriteanã, mult din teologia protestanţilor, mult din teologia apuseanã catolicã; însã atitudinea mea nu e aceea a lui Soloviov, ci aceea, discretã, refractarã la militantism, a lui Rozanov (care a militat numai ca gazetar, iar atunci doar pe jumãtate serios) şi a Avvei Dorotei, criteriul e utilitatea, aleg ceea ce simt, şi apoi testez, ca fiind util şi viu. Nu existã vreun corp bisericesc care sã coincidã cu adevãrul. Mã intereseazã numai teologia utilã existenţial. Îmi plac anglicanii, încuviinţez selectivitatea. Dispreţuiesc confesionalismul. Nu îmi place Newman şi ceea ce reprezintã el (‘asumarea’ proastã, confesionalismul mohorât şi cu ifose, cantonarea, iluzia).










Un alt playlist de octombrie, din 56 de cântece (4 ¾ ore), are un Dark Lunacy, şapte Krypteria, cincisprezece Epica, şase Blood Stain Child, patru Delain, trei Tristania, şase After Forever, trei Haggard, cinci Kamelot, douã Evanescence, patru Ultima Thule.

Marţi seara am revenit la antepenultimul playlist—cu Roxy Music, The Kills [cele patru muzici neascultate încã].

Death—ul pe care—l apreciez e acela cântat de D. Lunacy, L. T. City şi Kalmah.

Mi., U. Thule, B. S. Child, After Forever, Krypteria.

U. Thule au un sunet destul de pionieresc şi convenţional, cam ca Phoenix.

K. Joke, J. Division, The Kills, T. Army, Roxy Music, V. Femmes, M. Mouse.
Candlemass, Therion, Haggard,
Dark Lunacy, Kalmah, Light This City.
Adicã alternativ, punk, etc.& metal simfonic& death melodic.

luni, 24 octombrie 2011

Sharon den Adel














Iniţierea în rock rezervã descoperiri. Eu nu cred în dreptatea topurilor. Ceea ce e mai interesant nu e şi campion al pieţii. Marele rock poate sã treacã neobservat. În rock ca oriunde altundeva, cei mai pricepuţi nu sunt şi cei mai faimoşi sau premiaţi. Un paradox al pieţii e acela cã nulitãţi ca Sepultura sunt aşa de respectaţi, pe când Light This City şi Kalmah sunt cvasinecunoscuţi, semiignoraţi.

Nouã ore de muzicã

Nouã ore de muzicã






Playlistul nou are 149 de piese: opt Wizard, zece Within Temptation, cinci Wintersun, douã Waltari, douã Napalm Death, zece Tiger Army, douã Moody Blues, şase Four Tops, patru Five for Fighting, trei Flowing Tears, douã Evanescence, cinci In Flames, zece Dark Tranquillity, patru Amon Amarth, douã Tifa, douã MPG, patru Dulce Pontes, cinci Amalia Rodriguez, douã Lynn Anderson, şaispreceze Mariza, douã Sanches, douã My Morning Jacket, patru Carcass, şase Haggard, trei Tocadores, patru da Vila, douã Maria Volonte, şi câte una Mísia, Iglesias, Braga, Ferreira, Farinha, M. T. Cartola, Barreiros, Alcione, Mraz, Lata Mangeshkar, Kraftwerk, Pogues, Nemesea, N. Kings, Roxy Music, Foreigner, Candlemass, Light This City, Equilibrium, Kalmah, Tiger Tiger!, un ‘El Choclo’.
Fiinţa trebuie atât restauratã, cât şi dusã mai departe, desãvârşitã în acord cu chemarea ei, continuatã. Existã, aşadar, douã exigenţe distincte cãrora le rãspunde sfinţirea. Sfinţirea nu e fie una, fie alta—ci mereu ambele—şi restaurare, tãmãduire, limpezire, şi transformare. Sfinţirea aduce şi restaurarea, şi preschimbarea vieţii—deopotrivã vindecã şi transformã. Sfinţirea mai întâi limpezeşte, restaureazã, şi apoi transformã, fiindcã omul existent e deopotrivã deteriorat şi incomplet. Existã doi paşi: sfinţirea limpezeşte viaţa şi apoi o transformã, însã în acord cu normele ei inerente; harul nu distruge natura, însã natura nu e numai restauratã, reparatã, ci şi preschimbatã, iar aceastã preschimbare respectã normele existente ale naturii respective, nu le distruge.
Cel puţin în teorie, protestantismul pierde ambele elemente—şi pasul restaurãrii, şi pe acela al preschimbãrii. Însã fãrã acestea douã, nu poate sã existe bucurie. Fiindcã dacã sfinţirea e prin imputare exterioarã, atunci şi bucurarea de cele veşnice e tot prin imputare exterioarã; omul trebuie sfinţit tocmai pentru a se putea bucura, pentru a putea ajunge sã se bucure de cele dumnezeieşti, nu e satisfacerea unei exigenţe juridice. Sfinţirea îi serveşte omului, nu e o formalitate juridicã, nu e ceva ‘pentru a îmblânzi mânia Lui Dumnezeu’. Sfinţirea serveşte tocmai la pregãtirea pentru bucurarea de cele veşnice—e ‘haina de nuntã’, uleiul opaiţelor, etc.. Ea nu e rãspunsul la exigenţe juridice, ci aducerea în condiţia de a se putea bucura de darul dumnezeiesc.
Norma fiinţei create provine de la un Creator necreat—aceasta e demnitatea umanului. Dumnezeu trebuie sã fie reperul, în sensul cã o fiinţã creatã nu îşi poate primi norma de la o altã fiinţã creatã, o fiinţã creatã nu îi poate fi normã unei alte fiinţe. Dumnezeu nu e un prieten imaginar, ci emitentul normei valabile.
Oamenii tind sã fie selectivi. De ce aleg unii oameni, de ce triazã predania? Probabil cã nu o fac arbitrar. Nu existã delegare a gândirii. Instituţia bisericeascã e un întreg fie abstract, fie difuz şi fluctuant, iar miza mântuirii e individualã. Oamenii aleg, fiindcã aşa le spune simţul adevãrului. Chiar dacã instinctul adevãrului se înşealã, nu existã alternativã, la altceva tot nu se poate recurge. Însã existã o altã concluzie mai importantã—e posibilã cunoaşterea parţialã, în trepte, ‘ceva’.
Luni: mâncarea, policierul, citit (de la 6 ¼), web (muzica, scheciuri). Tempo. La Missã am ajuns abia la predicã, paróhul îşi informa enoriaşii cã insistenţa asupra unitãţii, a mucenicului zilei (cred cã era Sf. Ignaţiu), e supãrãtoare; o predicã ineptã.

Sb.—170+ 178+ 145+ 60 mii [--doi hamburgheri dubli şi un cheeseburger, ţigãri şi cola, web, douã batoane--]; ieri, 60+ 163 mii.
Suprapreţul. Absurditatea& 3 ½ l.& umilirea& lãbãrţarea, ilaritatea, Mihaela, maşina de luni. Prelungirea şi zãdãrnicia aşteptãrii.

Trei ajustãri—joi, sb. (ieri), luni. ‘100 pag.’& 10 z.& 10 romane.
Dum. seara: playlistul, 23—30, apoi Haggard, Carcass—o parte e ca ‘muzica de la radio’, muzica anostã de la radio; copile, îngrijirea, impulsul, douã agente, predica paróhului, absenţa, corul, licheaua, mai întâi douã femei, apoi—câteva copile, patru tinere însoţite, mâncarea, banii, Anca.
Montaignean, adicã neîmbufnat, nemohorât, neposomorât.
La 10 z.—150 de cântece.
Gândul GAMEI—azi, în drum cãtre Missã.
Ascult mai ales ‘metal [cele vreo cinci subgenuri principale] simfonic’ şi ‘death melodic’.

Luminã de toamnã

Luminã de toamnã








Scheciurile, vârstnicii şugubeţi şi autoritari, fetele, secretul lor, timpuriul.

Gândul condescendenţei ipocrite& corespondenţa, ed.& P., Ep.& cartea de gnoseologie creştinã, principii creştine.

Mã întreb dacã violenţa rockului e catarcticã.

La Missa de searã a predicat paróhul; o predicã înfuriatã, înveninatã, despre ‘cele douã iubiri’ poruncite. Tonul a fost neobişnuit de aspru, de tranşant. A predicat despre falsitatea ‘iubirii cântate’ şi soarta ei, despre ‘prietenia fãrã Hristos’, despre falsa iubire de Dumnezeu (pietatea) şi falsa iubire de aproapele (umanismul ateu). Cã trebuie iubiţi şi cei care nu meritã; cã unica iubire e caritatea, iar poruncile, principiile eticii creştine, favorizeazã evoluţia individualã.
Însã predica aceasta avea şi ceva luminos—nu dilua vinul iubirii, ci îl fortifica.
‘Iubirea aproapelui’ a fost discutatã în special cu privire la iubirea eroticã. Ideea era cã ‘iubirea cântatã’, ‘iubirea aşa cum o auzim cântatã’, ‘iubirea TV’, nu e iubirea. E ceva care sfârşeşte în urã şi dorinţã de rãzbunare.
Predica paróhului a fost fulminantã, vituperantã, speed\ thrash, însã stenicã—o medievalã vijelie de napalm împotriva ‘iubirii aşa cum e cântatã’, a ‘iubirii TV’, care lasã în urmã numai urã şi dorinţã de rãzbunare.

Fundul Ancãi, bruneta, e o preocupare mai interesantã decât omologarea canonizãrilor şi rãstãlmãcirile condescendente ale Cuv. S. Rose.

Am pentru creştinism o simpatie inteligentã şi criticã.

Era inevitabil ca formalismul creştinismului apusean sã ajungã la kantism. Kantismul e teoretizarea/ formalizarea atitudinii apusene; la apuseni, autorii, indivizii, sunt mai interesanţi decât ansamblul.

Ierarhia, descrescãtoare, ar fi: DOOM—› GOTHIC—› BLACK.

Pentru mine, rockul însemnase—îi spuneam lui P.—Slayer, Sepultura, Obituary, Massacra, N. Death, Kreator, Sodom, Death, Carcass, C. Corpse, M. Angel,

Ceea ce se gãsea pe casete în adolescenţa mea—Kreator, N. Death, Obituary, Massacra, Death, Megadeth, antologia de death—rar Testament, Helloween, Sodom—şi noile albume Sepultura, Slayer, Tiamat, tributul Venom.

Marxişti reputaţi s—au ocupat de atonalitate—însã death—ul e mult mai interesant.

Iubirea cântatã, ‘iubirea aşa cum e cântatã’, ‘iubirea din telenovele’, predica paróhul, distruge vieţi. Paróhul a amintit şi iubirea de sine.

Impulsul ascetic şi acela patologic, al neputinţei şi autodistructivitãţii.

Femeile judecã altfel—mai liber, mai puţin kantian, mai nekantian.

Înclinaţia Împ. Solomon cãtre femei era urmarea directã a înţelepciunii lui.

Aroma pizduţei, şi aprofundarea umanã; paşii.

Fiinţa e încadratã metafizic—însã nu în orice fel, ci ca şi chip dumnezeiesc. De aceea, cele douã iubiri poruncite sunt de nedisjuns, iar predica paróhului a fost una metafizicã.

Religia oficialã, clericalã, parohialã, e gânditã nu ca un ‘sistem al vieţii’—ci ca o criticã a sistemului vieţii, ca un corectiv, ceva de juxtapus, nu o ca o supleere. Religia oficialã/ clericalã presupune viaţa ca deja existentã. Nu e sursa vieţii, ci ajustarea ei.
Religia clericalã nu dã viaţã, ci numai o corecteazã pe aceea existentã. Ca instituţie, religia e numai elementalã—şi nu întregul. Ea nu furnizeazã substanţa existenţei, ci principiile unor ajustãri. Religia oficialã nu e fãcutã sã confere viaţa, sã genereze, nu e matricialã—ci numai sã ajusteze viaţa, sã dea parametri.

Nu mai cred în stridenţã, în pozã, în bâlci; prefer rockerii cu nume necomerciale, anoste. Numele unei trupe trebuie sã nu spunã mare lucru. Unii aleg banalitatea cripticã, cifratã. Gãsesc fermecãtoare trupele de rock extrem cu nume neutre (sau criptice), de trupe de alternativ, indie, grunge, punk.

VIII:--77—80& 81—90& 91—95& 96—100& 113—122& 124—132& 133—141& 142—149.

Sunt de acord cã transformarea, ‘prefacerea elementelor’, e o pistã greşitã; de o preschimbare se poate vorbi numai în cazul transformãrii omului în Hristos, în fiu consacrat—iar omul nu se transformã în Iisus, ci în Mesia, în ‘uns’. Însã nu e vorba de nicio transformare mecanicã, pasivã.

Bagatelizarea substanţialului. Falsa iubire de Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu fãrã iubirea de aproapele.

3 ½ l. ca sã înţeleg vizita brunetei şi invitaţia la bere. Rãutatea mutismului dublat de mahalagism şi de lãbãrţare.

Nu judeca, dacã nu vrei sã fii judecat.

Esenţial nu e faptul cã un om a fost înfrânt, ci cã n—a încetat lupta.

Douã seturi de rãspunderi—6 l., apoi 8 l..

Iubirea de aproapele, rãutatea şi resentimentul, amintirea rãului, otrãvirea, judecarea, rãspunderea. Nici iubire de Dumnezeu nu e—cãci e fãrã iubirea de aproapele; nici iubire de aproapele nu e, cãci e cu urã şi resentiment.

Vedem oglindit în reacţiile altora propriul dispreţ de sine.

Religia ‘prietenului imaginar’ e reprezentare, aşadar idolatrie.

Existã reprezentãri catehetice, reprezentãri plastice cu intenţie cateheticã—nu şi ‘artã religioasã’. Vãzutul nu poate fi ‘religios în mod specific’; eu prefer sã vorbesc mai degrabã despre sfinţire, decât despre religie. Plastica religioasã nu poate sã fie decât simbolicã, fiindcã încearcã sã reprezinte nevãzutul. Realitãţile trebuie cunoscute mai dinainte, pentru a putea sã fie identificate.

Iertarea autenticã e o decizie fiinţialã, nu o ‘vrere abstractã’; e metabolism fiinţial, prefacere lãuntricã.

Ura şi descurajarea mea sunt cele ale neputinţei.

Cine urãşte, face loc în sine celor urâte, dã spaţiu morţii, mijloceşte neantul.

Creativitatea începe ca reprezentare deformatã.

În singurãtate a rodit veninul, strâmbãtatea, ura—nu iubirea. A fost o singurãtate greşitã.

sâmbătă, 22 octombrie 2011











Într—un alt playlist autumnal sunt Therion (şase piese), Solitude Aeturnus (patru piese), Memento mori (douã piese), Satariel (patru piese), Roxy Music (zece piese), The Kills (treisprezece piese), Violent Femmes (patru piese), Modest Mouse (nouã piese), Mariza (douã piese), şi Machines of Loving Grace, Basto, Bowie, Thin Lizzy, Mori, Sodom, Tiger Army—cu câte o piesã.

Suedezii, sau death—ul wagnerian.

Nu am decât ger în suflet

Nu am decât ger în suflet









Echivalenţa femeilor, dosul.

Fundul e elementul de universalitate al trupului feminin.

Vestea nunţii unor colegi m—a amãrât şi deprimat; stângãcia, în vãzul lumii.

Autenticitatea, naturaleţea trãirii îi dau unei experienţe calitatea, latura semnificativã.

POEZIA VIEŢII. Vieţile oamenilor sunt batjocuri ordinare, în care nimic nu poate acoperi cancerul, dezastrul unei iubiri pierdute, netrãite.

Numai pe cãrãrile bãtãtorite rãtãceşti; în hãţişuri, niciodatã.

‘Satanişti evlavioşi’. Practicanţi.

Iubirea asexuatã e iubire ignoratã, denaturatã şi improprie, o pervertire. Pizduţa, simbol şi vehicol al iubirii. Iubirea, nedisociatã de dorirea pizduţei, necaricaturizatã.

Nemohorât, neîmbufnat.

Therion seamãnã, din pãcate, mai mult cu Orff, decât cu Wagner.

Dialogul cu Dumnezeu nu e în interiorul minţii—ci între minte şi circumstanţe.

Acelaşi tembelism sadic.

Cei din care Metallica a provenit (K. Joke)—şi cei în care s—a transformat (Therion); strãmoşii şi urmaşii sunt mai interesanţi. Piesele Metallica sunt interesante numai cântate de alţii—iar Metallica e interesantã numai când cântã repertoriul altora.

Cântecele euforizante—3/ zi.

Însã Orff, aşa kitsch cum e, KICKS ASS.

Nescâlcierea: 3—6/ zi.

1 ½ ani n—am ştiut sã folosesc arhiva muzicalã; abia umoristul evreu mi—a deschis calea. Tot de la el am şi ideea de a asculta DOOM, ca un complement. Aşa am ajuns la suedezi.

joi, 20 octombrie 2011

Ideea scrierii tabletelor mi—a dat—o v. de poezie arghezianã, iar numele mã duce cu gândul mai degrabã la orientalii antici, decât la ciocolatã sau pastile.

Diavolul egoismului transcris ca timiditate, delãsare, tracasare, etc..

Delirul de persecuţie al creştinilor reacţionari, înapoiaţi.

Mã intereseazã numai muzica şi cei care chiar fac muzicã, nu vreun gen anume, nu sunt fanatizat.

În Biblie, timpul (irosit) nu conteazã. E câştig fiinţial.

V:--pe scurt: ‘Da, amândoi sunt creştini’&--lecturile preotului legionar, bucoavna—rusul (canonizat), reabilitarea, girarea, ascensiunea&--2 x dum.&--dum., lecţia; mâncarea&--analiza.

Preotul, crisparea ghicitã, pustiul şi rarefierea& fetele& cartea& dosarul& Mitropolitul rus; şcoala& bucuratul de viaţã& cr., utilitatea& limpezimea& bonomia şi lejeritatea& oprelişti, restrictivitatea.

Am mers la conferinţa Mitr. Hierotheos cu un gând arghezian, cu o intenţie arghezianã—adicã, de autor de tablete.

Civilizaţia interbelicã.

Iisus Care dã mâncare, Care oferã de mâncat—e semnul bunãtãţii şi al omeniei Lui Iisus.

Despre plaje, locuri (Roxana& NI).

Femeile au, pentru locuri, ochiul mai bun chiar decât neîntrecutul, neegalatul NI.

Imnografia—Wizard, Manowar.

Eu am presupus cã Mitr. Hierotheos se referea la demenţa clinicã, patentã, şi nu la ‘nebunia’ în sens teologic sau filozofic, erasmic; poate, însã, cã publicul avea în vedere corelaţia stãrilor paroxistice ale lui Bataille—râsul, nebunia, violenţa, orgasmul.

Îmi plac mâncarea gãtitã, muzica, fumatul, cafeaua.

Gamã de tablete—experienţe, Ruiz, rezumate, scene, psihologie, baptistul& Horguelin, canadezul. Analize& eseuri. Calibru. Lejer.

Verva. ≠. Tablete de inspiraţie muzicalã. Tonul vioi, verva, elasticitatea.

Tonul lejer şi dezinvolt al tabletelor, vioiciunea şi verva, latura ocazionalã. Ralea, ME, dublinezul despre dinamismul lui Martí, umoristul evreu despre Bazarov …. Gazetãria.

Transplantarea Evangheliei în lumea ascetismului neoplatonician, pãgân, dualist, şi a represiei.

Lucruri vãzute, spuse, aflate.

Postarea despre Ballard; vreo patru postãri (Ballard, evreul argentinian, romanul SF, Bazarov). Altele trei—câteva cãrţi SF recomandate, Peake, interactivitatea. Iar despre cinema n—a mai scris de 3 ½ ani.

Pentru a deţine o ştiinţã, e nevoie sã o studiezi strãduindu—te sã o înţelegi—nu sã ai cãrţile în casã.

O naturã intelectualã, care nu înţelege.

Iisus laudã gestul frumos, pe care—l preferã unei fapte bune, milosteniei. Subtilitãţile acestea evanghelice dau o încântare negrãitã.

Când vezi la altul ceea ce puteai sã fi avut tu, te doare.

Muzica savuroasã. Sentimentalitatea, semitonurile emoţionalitãţii. Rãgazul de a visa fericirea. Originea fricii mele de femei; şi încercarea subconştientului de a gãsi alte adulte, însã bune—substitute de semn contrar.

Pe femei le cãlãuzeşte estetica gesturilor, nu morala faptelor.

Filozofia loazirurilor, a petrecerilor şi a bucuratului de viaţã; Chesterton despre medievali şi îngrãdiri.

Eu eram consilierul din ‘Kane’—fãrã sã fi fost nevoie—caricaturã romanţioasã.

Femeile au dreptate—împotriva aparenţelor.

Tablete, cinema, lejer, bonomia, Roxana, familia ei, originea fricii de femei, eradicarea. (Însã e mai mult de—atât: ferocitatea, etc., intuirea cruzimii.)

Autotr. experienţei de artã a lui Bergotte.

Gazetãria scriitorilor francezi, latura ocazionalã.

Urâtele (L, R, C).

Autotr. şi impresia, ≠, ceea ce chiar conteazã, ceea ce chiar schimbã ceva.

O relaţie trebuie abordatã cu gândul de a oferi—nu de a cere, nu de a prãda.

Despre surrealismul policierurilor scandinave; rezumate& cf. dum.—fie cr., temã, fie o secvenţã narativã, o secvenţã literarã.

DOOM, nu şi GOTHIC& BLACK.

Ca deopotrivã gentleman—şi tãios, prompt, pe fazã, ager, vioi, nemototol.

Lista de cãrţi a reacţionarilor& citatul, chiar cuvântul, termenul& lista bloggerului, una dintre cãrţi.

Am vãzut ce înseamnã femei, şi ce înseamnã târâturi. Cum se poartã o femeie, şi cum se poartã o târâturã; în chiar ziua în care o ghiorlancã ordinarã îmi trântea tel., o femeie care m—a iubit îmi trimitea, discret, un semn. Iar motive de supãrare avea numai a doua.
Bucuria secretã, discretã.

O javrã înrãitã, veninoasã—o mâncare deja mestecatã.








Noul playlist din octombrie înscrie: patru C. Corpse, trei Kiss, un Van Halen, un Wizard, opt The Kills, un Lynyrd, cinci Jane’s …, patru Candlemass, cinci Voivod.

Cu Wizard, Van Halen, The Kills, Candlemass, Kiss, am cãzut pe o muzicã despre care pot scrie la fel ca Horguelin despre aceea care îi place lui.

Pentru întâia oarã, la 33 ½ ani, am devenit ascultãtor de rock generic, al trupelor ca Van Halen, Wizard, Kiss, etc. (--cu toate cã am avut faze Eagles, A. Cooper, I. Maiden, Bon Jovi, Ozzy, B. Sabbath, J. Priest, Guns’N …, Manowar …--).

Însã toamna aceasta a adus descoperirea unei noi lumi muzicale—aceea de indie, alternativ, grunge, punk, etc.—Pinback, The Kills, Joy Division, Dalis Car, Gang of Four, Bauhaus, Killing Joke. Plus Wizard, Noisia, Radiohead, etc..

Killing Joke, Radiohead, Bauhaus, Gang of Four, Joy Division, Pinback, The Kills, Dalis Car, Candlemass, Queensrÿche.

Despre ecografie şi Pãr. Vlãducã

Despre ecografie şi Pãr. Vlãducã






M—am gândit cã dacã Pãr. Vlãducã ştie ecografie iar eu nu ştiu, e cazul sã schimb situaţia, dacã ceva mai poate fi schimbat. Mãrturisesc cã, din cauza unor circumstanţe mai aparte, ecografia nu mã atrãgea, sau chiar îmi displãcea. Pãr. Vlãducã, pornit la cucerirea unei reputaţii de vaccinolog/ epidemiolog şi ecografist, m—a fãcut sã îmi fie ruşine de aceastã atitudine îndãrãtnicã a mea. Cine sunt eu, sã dispreţuiesc ceea ce Pãr. Vlãducã stãpâneşte cu atâta competenţã? Pãr. Vlãducã, ecografist şi vaccinolog, m—a ambiţionat profesional, mi—a conferit ambiţia profesionalã. Dacã Pãr. Vlãducã e ecografist, atunci vreau sã fiu şi eu!
Dacã pânã şi Pãr. Vlãducã ştie ecografie (fetalã), atunci e cazul sã ştiu şi eu.
Imposturã diseminatã din cloaca conspiraţionismului celui mai tenebros, maculatura Pãr. Vlãducã m—a pus pe calea cea dreaptã.

Farmecul indiscutabil al Pãr. Vlãducã şi al conspiraţioniştilor asociaţi e acela cã amintesc, la un nivel semianalfabet, de marele Foucault, psiholog şi filozof care scria pe subiecte medicale şi juridice; însã amintesc prin contrast, iar contrastul acesta nu e chiar unul de care sã fi fost nevoie.
Altfel, în conspiraţii credea şi Foucault.
Probabil, însã, cã Pãr. Vlãducã şi simpatizanţii sãi provin mai degrabã din redactorul ‘Protocoalelor înţelepţilor …’.
Aceastã aferare, formã de accedie, îi dã iluzia unui scop în viaţã; militantismul imbecil fiind refugiul evazioniştilor.
Partea bunã, dacã existã una, ar fi cã militantismul Pãr. Vlãducã şi al celor de un cuget cu el e, mãcar deocamdatã, doar ridicol. Altfel, sunt alunecoşi şi ipocriţi, pui de vipere; nu e vorba de naivi, ci de impostori cu sânge rece—convinşi, însã, de mesianismul lor. Aceste cugete tulburi sunt rezultatul semidoctismului, ipocriziei, veleitarismului, orgoliului, obrãzniciei, şarlataniei de bâlci şi aferãrii.
Fãrã studii de epidemiologie, fãrã studii de imagisticã medicalã, însã cu un tupeu exorbitant, Pãr. Vlãducã se pronunţã cu dezinvolturã. Teologia e, ne asigurã Mitr. Hierotheos Vlachos, empiricã; ce sã mai vorbim despre ecografie şi vaccinologie? Încã un impostor aferat care polueazã piaţa de broşuri religioase, Pãr. Vlãducã nu face nici cât gelul curãţat de pe un octogenar.

luni, 17 octombrie 2011

Determinãrile umane naturale

Determinãrile umane naturale




Pornind de la determinãrile naturale ale fiinţei umane (aspiraţiile fireşti, coordonatele biologice). Tresmontant concluziona cã naturalismul (Bergson, Teilhard, Piveteau, Grasse) nu e sortit sã ajungã într—un impas, ci are o legitimitate autonomã. Acesta e ‘aristotelismul metafizic’. Naturalismul nu e sortit sã ajungã la aiurelile lui Russell, sau ale eticienilor anti—creştini din sc. XVIII, sau ale lui Engels. Naturalismul nu e un impas. Se poate proceda pornind exclusiv de la naturã.
Jaki* credea cã ştiinţa e convenţionalã, relativã, şi neconcludentã metafizic.
Ştiinţele naturii, în sensul larg de studiu ştiinţific al naturii, de la microfizicã la etologie, nu sunt neconcludente metafizic. [Empiric, faptul e dovedit de scrierile filozofice ale unor savanţi de anvergura lui de Broglie şi Heisenberg.]
Din pãcate, tocmai materialismul dialectic nu s—a arãtat prea dispus sã beneficieze de rezultatele ştiinţelor naturii.


NOTE:

*Jaki avea o minte aşa cum o caracteriza Faguet pe aceea a lui Voltaire: logicã şi împrãştiatã.

Grila unui rocker

Grila unui rocker




Al treilea playlist de octombrie are trei piese Queensrÿche, zece piese Faith No More, trei piese Count Raven, patru piese Kiss, douã Sodom, şapte Anthrax, câte una Madonna, Morgoth, Silver Mountain, Dream Theater, Motorhead, şase piese Mortification (dintre care, cinci eşantioane scurte), opt piese Slayer (40 de min. de thrash). Glamul îmi place, şi am gãsit un loc unde pot sã ascult câte un pic din cam fiecare (aceasta e calea mai fireascã de accedere cãtre o muzicã; toptanul de albume mã descuraja). Kiss sunã mai degrabã ca ZZ Top, decât ca Aerosmith sau Bon Jovi.
Îmi mai amintesc şi de Def Leppard, Eagles, A. Cooper, Van Halen. Zilele acestea mi—am amintit de vechea antologie de death, în cel puţin douã vols..
Suplimentul la playlistul descris aliniazã câte şapte piese Testament, şapte piese Overkill, şase piese Manowar, opt piese Joy Division, trei Jethro Tull, şase Exodus, douã ale Giannei.

Prima mea impresie a fost—Kiss sunã ca Holograf, indigeşti şi siropoşi ca Holograf (adicã: Holograf sunt Kiss ai noştri); a doua—se pot alege câteva piese; a treia—majoritatea pieselor sunt delicioase.
Iubesc prea mult, de la 15 ani, rockul, ca sã—l pãrãsesc. L—am parcurs, întrucâtva, în întregime—de la Presley şi Beatles (începând de la 24 de ani), la M. Angel şi D. Borgir; iubesc TOT ROCKUL. Catolicitatea\ eclectismul îmi defineşte gustul, în rock. Autorul acestor rânduri şi—a început parcursul de rocker ca thrasher—optând pentru un rock stenic, bãtãios, nedepresiv; la început, ştiam numai de şapte trupe de thrash (cvartetul americanilor, plus Testament şi nemţii—Sodom şi Kreator). Cam de la început, în gustul meu pentru rock s—au manifestat preferinţa pentru clasicitate (marile nume, ‘bulevardele rockului’), acela pentru violenţã şi acela pentru stenicitate.






Care sunt tipurile masculine care le displac femeilor? Aceste tipuri ilustreazã câteva defecte—o neînţelegere fundamentalã a femininului, o dispreţuire hainã a feminului. Un caz e tradiţionala misoginie monasticã; însã cauzele ei sunt adesea temperamentale.
Existã, bineînţeles, preoţi care nu le plac femeilor; zilele acestea m—am gândit la doi dintre ei—ambii, exponenţi ai teologiei jurasice (Pãr. I. Romanidis şi ucenicul sãu, Mitr. Hierotheos Vlachos). Ştiu câteva fotografii ale Pãr. I. Romanidis—un om pricãjit, jigãrit—o impresie de jigãrealã. Pãr. Romanidis avea o figurã dezagreabilã, de bãrbat care e meschin cu femeile; şi genul de bãrbat pe care femeile nu îl plac. Nici Mitr. Vlachos nu le place femeilor—în alt fel—din cauza impresiei de dispreţ misogin, de orgoliu—o ilustrare ambulantã a clasicei misoginii monastice.
Unii preoţi fac o impresie plãcutã prin eleganţa lor (de ex., actualul Patriarh al Constantinopolului—manşetele lui scânteiazã de sub odãjdii, Papa Benedict, Schmemann; Kűng era aşa, probabil cã şi v. Balthasar).

Valerio Albisetti, ‘Cum sã trecem prin suferinţã şi sã devenim mai puternici’





Valerio Albisetti, ‘Cum sã trecem prin suferinţã şi sã devenim mai puternici’





Am citit întâia jumãtate a primei pãrţi a cãrţii despre suferinţã a lui Albisetti, şi mi—a plãcut. Primul lucru bun care—mi vine—n minte despre aceastã carte e cã ea e posibilã numai în climatul religios post—conciliar; nu e o scriere chiar de întâiul rang, însã utilã, şi ilustrativã pentru înţelegerea post—conciliarã. Aşa ceva nu s—ar fi publicat, nici scris sau gândit, pe vremea ‘catolicismului devoţional’.
Genul cãrţii e psihologia popularã. Cuprinde îndrumãri, povãţuiri, experienţe.
Anul acesta am avut un concediu de 3 l. ( ½ iul.— ½ oct.), în care am folosit tãcerea, sistarea vacarmului şi a manipulãrii; vacarmul manipuleazã.
Albisetti scrie, în limbajul sãu frumos, de un egotism simpatic şi alintat, lucruri vrednice sã fie aflate despre tãcere, cuvinte, mincinoşi, empatie şi singurãtatea patologicã; arta lui literarã poate sã fie neconvingãtoare (iar unii ar putea fi, nu fãrã dreptate, exasperaţi de ifosele lui profetice şi pauline —pe linia unei afirmãri câteodatã cam vehemente şi lipsite de umor a meritelor proprii, ce merge de la Sf. Pavel la Pãrinţii antici şi la fulminantul Bloy), însã adevãrurile lui nu sunt.
În termeni psihologici, asprimea cu care îi judecãm pe alţii nu e obiectivitate necruţãtoare, ci oglindã a propriilor nevroze. Suntem drastici în judecãţi, în mãsura în care suntem şi nepricepãtori, stângaci.
Durerea suportatã, fãrã cunoaştere, neînţelegãtoare, nu valoreazã nimic. Durerea trãitã şi nepriceputã, suportatã, ‘numai trãitã’, îl face pe om egoist şi închis. Ceea ce recomandã Albisetti nu e dolorismul, ci conştientizarea durerii, a resorturilor ei.
A prezenta creştinismul în termeni psihologici nu înseamnã a—l reduce la o iluzie—deoarece psihologia studiazã fiinţa mintalã în raporturile ei cu realitatea, fiinţa deschisã. Substanţe spirituale, oamenii sunt psihisme, fapte naturale care au legitãţi, etc..
Orice fel de schimbare începe prin cunoaştere; cunoaşterea e deja acţiune. Iar a te cunoaşte pe tine însuţi nu înseamnã a avea o pãrere proastã despre tine însuţi, şi nu e cazul sã îţi refuzi iubirea pe care ţi—o acordã Dumnezeu.

Iosif cel din VT pierde mulţi ani. Anii se irosesc—fiinţa lui se întremeazã. O mare parte din viaţa lui Iosif se iroseşte, se pierde; timpul pierdut e fiinţã câştigatã. Pierderea cronologicã e câştig fiinţial—forja Lui Dumnezeu.

Smerenia nu e un delir de auto—degradare. Smerenia e datã pentru a primi—nu pentru a refuza; refuzarea darurilor e trufie, e pervertire, nu e smerenie. Smerenia e un mod de a accepta, de a primi, de a se lãsa cãlãuzit şi îndrumat. De aceea, smerenia e la antipodul fiinţial şi psihologic al represiei. Omul smerit nu e un reprimat; dimpotrivã, are bucuria existenţei, se bucurã de viaţã. Smerenia e cheia primirii celor care—ţi sunt oferite. Şi anume, a primirii lor libere, neconstrânse, nesilite, din toatã inima, cu bucurie. Smerenia fãrã bucurie e de fapt represie. Convingerea cã ‘nimic nu ţi se cuvine’ poate sã fie o formã de ticãloşie şi delãsare, de pervertire; e demenţa ingratitudinii. Axioma cã omului nu i se cuvine nimic nu înseamnã cã nu primeşte nimic—ci cã tot binele revãrsat, primit, e dar din iubire. A recunoaşte cã nimic nu ţi se cuvine nu înseamnã a fi convins cã nu primeşti nimic; dimpotrivã, ducând gândul acesta pânã la capãt, înseamnã a realize cã abundenţa primitã e gratuitã şi, de aceea, cu atât mai îmbucurãtoare.
Afirmaţia trebuie întregitã—nu ţi se cuvine nimic, ţi se oferã totul. Ceea ce oferã Dumnezeu e fiinţã—şi anume, plus, surplus, supraabundenţã de fiinţã, evoluţia fiinţialã, pe potriva unei fãpturi deschise, divinizabile, în transformare. Religia nu îl asigurã pe om cã nu i se cuvine nimic pentru a îi lua totul—ci pentru a îi da totul; însã a primi cu trufie înseamnã a nu primi defel.

Dumneezu tace, ca omul sã se redreseze, sã se dezmorţeascã, sã fie el însuşi, sã decidã. Tãcerea e rãspunsul dumnezeiesc dat tendinţei umane cãtre pasivitate, fricã, delãsare. Un gând al lui Valerio Albisetti care meritã reluat şi meditat e acela cã tãcerea dumnezeiascã e un îndemn la autonomie şi responsabilitate.

Albisetti ţine la poza lui de profet ultragiat; neştiind nimic despre viaţa autorului, nu mã pot pronunţa despre îndreptãţirea vaticinãrilor.
Al doilea playlist de octombrie înscrie opt piese Pantera, şapte C. Frost, trei Ministry, patru Pinback, trei Pixies, câte una Dalis Car, U2, AC/DC, Daddy Yankee, câteva variante ale ‘Chura Liya …’.

În muzicã, genealogiile declarate sau revendicate sunt irelevante. (De ex., îţi poate plãcea Killing Joke fãrã a transfera nimic asupra pretinşilor succesori—caricaturi nesemnificative ale vitalitãţii originale.) Genealogiile declarate nu înseamnã nimic.

Mai nou, ascult ceea ce aş caracteriza ca fiind un rock picant, însã odihnitor (cvintetul de genuri ascultate de umoristul evreu); existã şi excepţii—aşa cum şi la umoristul evreu existã Sepultura şi B. Sabbath—la mine e vorba de câteva trupe (Kreator, Pantera, N. Death) şi genuri (thrash şi industrial).

Umoristul evreu e un eclectic inspirat—existã la el şi death, şi glam. Nu judecã muzica dupã ambalaj—ci dupã ceea ce face—dacã rezistã. Existã, la unii esteţi, o austeritate de oameni care nu se bucurã de viaţã, care se bucurã de artã fãrã a se bucura, în general, de viaţã. Estetism silnic, cãznit.
Existã şi muzicã de divertisment. Unii au o înţelegere prea austerã despre ascultatul muzicii.

De la Celtic Frost, Morbid Angel, Sepultura îmi plac acele piese necaracteristice. Adicã piesele care nu seamãnã cu ceea ce cântã ei în mod obişnuit.

Acasã

Acasã





Sb., de la 2 ¼--fumat.

Ortodoxia ca sectã occidentalã de lux—un fel de lojã, de club select. Ifose aproape masonice.
Catolicismul mutat sub fustele enoriaşelor.
Romanciera, italianul, atonitul, SF, neamţul, policierul scandinav, Zaciu, ortodoxul francez, Tudoran, biblisticã, iezuitul.
Dum., fumat: 3—12 ½.

Luni, 8 ¼--10 ½ dim.: 11 ţigãri.

Mozaicul uman, echivocul şi comunicarea. Neîncrederea în femei.
Nevoia de feminitate/ companie femininã (simţitul bine împreunã), de sex, de mâncare gãtitã, de activitãţi comune, de ieşit împreunã.
Valuta, ziarul& ed.& cafele, piaţã& mâncarea, berea.

Indigestul comportamental.
Tel.—joi, dum., luni. Berea—ieri searã, 3—4 în zori, apoi dupã 8. A plouat sb. seara, dum. pânã dupã prânz, mi. din zori.
‘Parma’, Las Cases, Eckermann, LNT, etc.. Zecile de pag.. Cãrţile la care sã recurgi—genuri (policieruri, thrilleruri, autori, ‘ceva vesel’) sau vols..
Ritm& femeile—azi.
Sãrutul în filmele licenţioase ale lui Brass.
La rãscrucea lui ‘Ghibãnescu’ cu ‘Sf. Andrei’ am întâlnit procesiunea cu racla moaştelor.
Mi. seara, ascult noul playlist la rând.
Azi, sexualitatea sugeratã copilelor, machismul.
E o chestiune de pizduţã şi de iubire—nu de congruenţã intelectualã.

Lumini de toamnã

Lumini de toamnã








Deprinderea de a reflecta la o scriere filozoficã: Wittgenstein, Husserl, Frege, Heidegger, Marx, ceea ce se vede la dublinez (cu Foucault), la CT (cu Blondel), GS, CN—ca autori.

‘Oamenii care sunt capabili de prietenii atât de profunde îmi inspirã încredere.’

Intenţia unei psihologii filozofice, cãreia sã îi fie circumscrise atât ascetica, gândirea religioasã, cât şi antropologia raţionalã, caracterologia, grafologia, etc., disciplinele ancilare. O psihologie filozoficã înţeleasã ca antropologie potenţatã.

Psihologia, femeile.

Ieri, joi—gândul setului de postãri.

Azi, vin., înşelat de 450 mii—ezitarea mea, etc.. Gândul iniţial. Eram ameţit de gândul iubirii şi vederea femeilor.

Ieri, joi, mai aveam 2, 6 mil. din valuta de marţi.

Francofonia& sãrutatul& tacâmurile& arabii.

Teofan, Nichifor, întâiul Savatie, Rafail, Klaus, Siluana, Ecaterina. Predicatorul abrupt, viril.

Criticat, contestat& plãcut de …. Ca interpret filocalic.

Am fost nepedagogic cu un mocofan ajuns, plin de tupeul de comis—voiajor al neofitului.

Aprecierea justã& smerenia. Gospodãria. Idealul femeii, chiar dacã e numai dupã mintea ei, e pentru cuplu; urmarea lui e satisfãcãtoare.

Meschinãria, rãutatea, micimea dindãrãtul intenţiei de a converti; asta nu exista, mi se pare, la Porfirie.

Oamenii ‘marilor cauze’, aferaţii.

Morala creştinã ar trebui sã fie un naturalism ajustat, echilibrat.
Romanidis, Metallinos, biblistul ieşean, liturgistul rus—scrierile scurte. Ruşii.
Laicii nu sunt diferite grade de monahi neîmpliniţi, eşuaţi, nerealizaţi. Veleitãţile monastice.

Capacitatea sexelor de se purta frumos unul cu celãlalt nu ţine de bunele intenţii, de principii, sau de cuminţenie, ci de experienţã, de rutinã, de deprinderi; inclusiv abnegaţia.

Credinţa în existenţa şi realitatea Logosului, principiu cosmic unificator şi organizator, nu presupune şi nu necesitã credinţa în existenţa Lui Iisus din Nazaret, sau reprezentãri mitologice. Aceştia sunt ‘creştinii fãrã Iisus’.

A recomanda vs. a sugera. Tupeul.

Antiohienii erau raţionalişti, nu literalişti.

Cui îi vorbesc. Cui mã destãinui. Discreţia.

Plãvan, mocofan.

Alternativa la un creştinism penitenţial nu e un creştinism orgiastic.

Cred cã discernãmântul femeilor nu e valabil numai pentru femei. Cred cã e valabil şi pentru bãrbaţi. Cred cã e superior şi universal.

Arabii, sãrutul, francofonia, arabii. ‘Dezbrãcatul’.

Cui îi vorbesc.

Figurile de târtiţã denotã întotdeauna prefãcãtoria.

Şi datele naturale, comportamentale, trebuie şi pot fi corectate.

Cr. utilitãţii—de ieri. A testa.

Dialogând cu pãgânii, sau referindu—se la ei, Sf. Ap. Pavel nu înţelege creştinismul ca pe o religie, ci ca pe o trãire şi ca pe virtute, ca trãirea în acord cu exigenţele raţiunii.

Nevoia de interacţie şi feminitate.

Triplul surogat (L., R., C.).

E un pãcat sã nu te bucuri de darurile de la Dumnezeu.

Alţi invitaţi (ca Mitr. apusean)& catolicii& protestanţii& cr., a testa.

Ep. Sigrist despre reabilitarea Sf. Augustin de cãtre Rose—şi despre Sf. Grigore, care era pus în luminã ca un poet asiatic.
Vin.& 2 x ieri& azi. Sem. XI& rânjetul opincarului& sem. VI. Lejer. Complexarea& tupeul de gospodar cu mâinile—n chimir. Tãios. Cr., cf. ieri, balastul, veleitãţi& sensul unui gest& pertinenţa.

Cu cât mai lapidar, cu atât mai remarcabil. Un roman poate sã fie discutat:--ca DB la baptist, pentru o scenã sau un element, v. şi ME …& ca PALUDES& în racursi& ca rezumat& dupã un cr.—de ex., scene frapante, etc..

La Missã, vicarul l—a citat pe John Taylor, cu cartea ‘despre viaţã şi moarte’.

Lumea plãvanilor posomorâţi, a mocofanilor, a farizeilor.

Douã gânduri—semnificaţia ricinului lui Iona este: dacã lui Iona îi pasã atât de o plantã pe care nici mãcar n—o sãdise, cum nu i—ar pãsa Lui Dumnezeu de o naţiune, de ninivitenii pe care îi crease şi a cãror mântuire o dorea?—persoanã şi conştienţã, fiinţa şi conştienţa. Criteriul naşterii—ceea ce e nãscut din om e fiinţã umanã.

De la o antropologie biblicã unitarã şi coerentã, la o antropologie dualistã şi o psihologie tripartitã.

Natura limbajului e logicã; însã ideea fanaticilor nu e aceea cã sfinţii, curãţindu—si mintea, ajunseserã la o mai bunã folosire a ei—ci cã n—o mai foloseau deloc. Criteriul autentificãrii nousului lipseşte.

Ieşirea din indecizie, ezitare, delãsare.

Fantasmagoriile, bazaconiile sunt subtilitatea de care sunt în stare minţile leneşe. Minţile apatice, puturoase, îşi iau propriile fantasmagorii—şi pe ale altora, înrudiţi—ca subtilitãţi.

Bizanţul (caricatural), transferat în sc. XXI.

Dacã nu ştii ce sã spui despre o carte, povesteşte—o.

Cr. utilitãţii& pertinenţa& a testa& romane.

Bucoavne—Sf. PF şi anglicanii.

Preocupãri extraconjugale.

Mã gândesc cã Porfirie n—avea când sã se indigneze.

Ascetismul şi fanatismul sunt defensivitãţi; fanatizarea e defensivitate.

Manowar sunt imnografii rockului.

Raţionalismul antiohienilor; nu e literalism—dimpotrivã, sunt avantajate interpretãrile raţionale.

Enunţuri de pertinenţa aceluia al luteranului.

Modalitatea, discreţia cuvenitã, fluxul, semnificaţia—indicarea mijlocului& jalonul, ≠& cãcãnari bãtrâni, frustraţi şi acriţi, nãclãiţi în prejudecãţi—teza inferioritãţii; siniştri hodorogi cocliţi şi cãcãnari de profesie& cr., utilitatea. A mãtura cu un gest.
Femeilor le plac bucuriile reale.
2 x dum., 3 x joi, saverul, modulaţia. Sb., ieri, azi. Ieri—simţirea, lecţia.

A dispreţui de la înãlţimea unei asemenea iubiri şi fineţi.

Dumnezeu vrea sã îi spunã lui Iona cã El e mai îndreptãţit sã regrete pieirea ninivitenilor, pe care i—a creat cu o intenţie salvificã, decât e Iona sã regrete ofilirea bruscã a unei plante pe care nici mãcar n—o sãdise, nu fãcuse nimic pentru a o avea. Dumnezeu ţine mai mult la niniviteni, decât e Iona îndreptãţit sã ţinã la o plantã. Iona regretã ofilirea unei plante—iar Dumnezeu sã nu caute salvarea unei cetãţi?

‘Cum citeşti?’ întreabã Iisus; Biblia nu se autointerpreteazã, nu e tabelul lui Mendeleev.

Schimburi de epitete şi de probozeli, nu de argumente.

Luminã de octombrie

Luminã de octombrie





Are privirea unui om demonizat; nu e un om nici curat, nici curãţit.

Vin. seara—505 mii (245+ 260 mii).

Justificãrile manipulãrii—psihiatria, religia, bolşevismul—‘nu ştii încã ceea ce e bine pentru tine, decidem noi care e binele tãu!’.

Femeile sunt îngrijite fãrã a teoretiza dandy—ismul, fãrã a face caz de teoria dandy—ismului.

Legitimarea sau girarea deprinderilor proaste.

Realul deficitar e mai bun decât ipocrizia idealului gãunos şi nerealizat.

Metabolizare, nu narcisism. Discreţia metabolizãrii.

Cu gândul acelei cititoare a ‘Dnei. Bovary’.

Hieratismul atitudinii din icoane e mai mult simbolul atitudinii lãuntrice, e un simbol al unei realitãţi nevãzute.

Pruss, canadeza, ortodoxul canadez.

Programul de ortografie şi articolul.

CE ĨNSEAMNĂ ICONOMIA, EPITIMIA SAU POGORĂMÂNTUL? Pe scurt, reprezintã refuzul Bisericii rãsãritene de a proceda ca Trãsnea. Omul se aflã deasupra canoanelor, iar creştinismul trãit, deasupra aceluia normat, silnic. Canoanele sunt norme ideale, nu chingi juridice. Abia fanatismul cautã sã emuleze indigestul moralism apusean.

Cele câteva antologii ceauşiste.

A scrie ca A. Kyrou despre surrealismul lui Feuillade. O carte despre cinema în care doar sã evoc frumuseţea unor astfel de ‘lucruri vãzute’.

La Horguelin revine ideea esteticii însemnãrii lapidare—de ex., un POSITIF vechi, Fénéon, propriile însemnãri despre evreul argentinian—şi fãrã a exagera cu scurtimea, fãrã a forţa sau prescurta neabreviabilul; existã originalitate şi personalitate pânã şi în astfel de scrieri scurtissime. Având în minte un interlocutor real.

Natura face ea însãşi, singurã, ceea ce trebuie. Natura presorteazã.

Despre Valéry şi unii prozatori surrealişti—ca despre Gide.

Lapidaritatea însemnãrilor de jurnal ale lui Radu P. (dacã l—ar şti americanii, l—ar intitula şi pe el proto—blogger). Artã indirectã: rezumatul, racursiul narativ.

Simţul realitãţii înseamnã simţul prezentului; la mine, pozitivitatea trecutului provine numai din aceea cã e îngheţat.

Limita între ceea ce e prea scurt pentru o postare, şi ceea ce e suficient.

Scrisul despre jazz& cele câteva citate& jocuri& Ruiz. Ruiz e amintit de mãcar douã ori (jocurile şi citatul din neamţ). Câteva postãri sunt citate necomentate. Îi invidiazã pe aceia care scriu bine despre jazz.

Intelectualitatea—ortodoxul canadez, dublinezul, baptistul, patrologul, Schudt. Umoristul evreu& Horguelin. Analize—hispanicul şi patrologul.

Lapidaritatea& intelectualitatea, discutarea de subiecte aparte& analize—hispanicul şi patrologul.

Eu vãd relele fãcute de o persoanã iubitã ca nişte rãni care trebuie vindecate, nu adâncite. Pedeapsa adânceşte rãnile. Iisus a vorbit despre tatãl primitor. Tatãl nu numai cã nu îl pedepseşte pe fiul rãtãcitor, ci ia iniţiativa contrarã—ospãţul, petrecerea. Şi cine nu vrea sã petreacã? Tatãl nu opune negãrii ontologice, negarea punitivã, care numai ar accentua rãul. Tatãl rãspune negãrii ontologice (ingratitudinea filialã) cu afirmarea ontologicã. Aceastã parabolã e anti—augustinianã—mişcarea e a fiului, el are iniţiativa reconcilierii. Reconcilierea e iniţiativa lui. Harul urmeazã gestului filial. Tatãl acordã ca rãspuns la o iniţiativã a fiului. Harul precede în existenţã, însã nu în act sau efect. E o parabolã foarte afirmativã, despre pozitivitatea firii umane libere. Tot protestantismul cade, se scuturã din cauza acestei parabole. Iatã voia liberã, nedistrusã. Fiul risipitor are iniţiativa. Tatãl nu îl cheamã în mod activ, fiul nu rãspunde chemãrii paterne—ci AMINTIRII BINELUI PIERDUT, ĨNSĂ ĨNCĂ EXISTENT.
Tatãl întrerupe lanţul urii, cercul vicios al urii. El opreşte diseminarea urii.

Arta ca reprezentare şi analizã; arta ca experienţã senzorialã. Gândul intelectualitãţii, de ieri —pleiada de autori—se referea la standardul literar pe care trebuie sã—la am în minte atunci când postez.

Arta literarã înseamnã reprezentare verbalã şi analizã. Vorbesc despre o reprezentare în sens generic, cãci existã şi sugestia, reprezentarea indirectã. Nu e totul înfãţişare directã—se reprezintã şi sugerând.
Filozofii tind sã nu fie mari cititori de romane—sau de literaturã narativã.

Teologiile afirmativã şi negativã sunt complementare, fiindcã întâia nu vorbeşte propriu—zis despre Dumnezeu, ci numai despre lucrãrile, urmele Lui, şi interacţiunea Lui cu creatul. Ceea ce poate fi obiect al cunoaşterii poartã urmele Lui Dumnezeu. Eu spun cã aceste urme sunt create (efectele harului, etc.); palamismul afirmã cã poate sã ajungã la lucrãri necreate, accesibile ca atare.

Patru catolici [scotiştii, Pruss, Gage, Watson], cinci ortodocşi [malaezianul, barthianul, patrologul, canadezul, grecul], nouã protestanţi [apuseni necatolici—vreo patru anglicani, baptistul, luteranul, etc.].
Cei care nu par ortodocşi—cu toate cã sunt [barthianul], şi cei care par ortodocşi—cu toate cã nu (mai) sunt [olandezul].

Rezultatul creştinismului prohibitiv e, într—adevãr, cã le interzice oamenilor sã se bucure de viaţã.

Pentru mine, ‘bucuratul de viaţã’ a fost reprezentat, 15 z. ( ½ de varã şi ½ de toamnã), de fumat şi bãut.

Ecografia şi creştinismul—nicio urmã. Expresia de rãutate. Bunãtatea şi duritatea.

Fereascã Dumnezeu de virtutea înãcritã!

Adecvate eseisticii îi sunt atât aprecierea de ansamblu (patrologul), cât şi aceea a detaliului (ME, ME de M, baptistul). Acurateţe poate sã existe în ambele.
Patrologului îi reuşesc caracterizãrile succinte, fiindcã se gândeşte la semnificaţia spiritualã a scrisului, şi cautã tonul adecvat, timbrul potrivit; la fel face, pentru literaturã, Horguelin. Existã, la patrolog, un hieratism nepozeur, ‘elementul ortodox’, timbrul ortodox al minţii lui. E un sunet inconfundabil.
Dublinezul e mai atent la configuraţia unei gândiri, la aranjarea raţionamentului—pe care le surprinde cu mai multã siguranţã decât catolicul Watson.
Lapidaritatea izbutitã şi sinteticã mã duce cu gândul şi la însemnãrile de jurnal ale lui Bloy—despre cãrţi sau scrieri citite (misticele, Poe).

Horguelin e mai credibil estetic, şi mai convingãtor afectiv, decât cusurgiul Kurp (şi decât Green, Sandlin, Watson). Latura avangardistã.

Dana, Roxana. Lãbãrţarea, vecinii, complexele.

Despre farmecul şi bucuria recitirii—racursiuri.

Ca de la Pãr. Bulgakov.

Numai interacţia dã formã.

Din meditarea cãrţilor lui Blondel\ ca rezultat al meditãrii cãrţilor lui Blondel. Tresmontant se aflã în contracurentul aprecierii generale, deoarece el considerã trilogia ca fiind nu numai reuşitã—ci capitalã.

Cele care au fund de soţie.

Glasul Lui Dumnezeu nu e îngrãdirea nevroticã.

Fundul feminin are o frumuseţe mai discretã, însã mai dârzã, mai tenace.

GRAFICA DISCURILOR. Umoristul evreu se intereseazã de un aspect al artei inexistent la Horguelin—coperţile discurilor, ilustraţiile de disc—ca ‘nume de trupe’, ‘coperţi adecvate titlului’, ‘discuri rare’, ‘discuri pentru salã’, ‘cele mai proaste titluri de albume’, flãcãri, motto—uri.

Nevoia de viaţã sexualã, ca distinctã însã indisociabilã de nevoia de feminitate.

Când se spune cã Hristos va judeca cu dreptate, nu înseamnã cã va judeca cu necruţare; dreptatea va fi în favoarea omului, în beneficiul omului, o dreptate clementã şi clarvãzãtoare. Dreptatea juridicã e caricatura aceleia dumnezeieşti. Dreptatea Lui Dumnezeu e aceea a întregului.

Horguelin scrie despre Raoul Ruiz, televiziunea britanicã (‘Tinker …’, ‘Smiley …’, ‘Sherlock’, Laurie, câteva seriale politice indigeste), Chabrol (’59), Rohmer, Guitry, Feuillade (povestit de Kyrou), Resnais, Buñuel, Sinatra, Eastwood, Walsh, Hathaway; deasemeni, un rol al lui Sellers, generice.

Existã douã feluri de muzicã—aceea de audiat, şi aceea de ambianţã; existã etaje (cvintetul de trupe al umoristului evreu), şi utilizãri, precum şi contexte (concerte sau atmosferã). Nu asculţi glamul, sau Van Halen, sau AC/DC, sau Aerosmith, sau Megadeth, sau Overkill, ca pe un compozitor. Rockul de concert, însãilat pentru concerte, nu e de ascultat cu religiozitate.

Ca duritãţi, se gãseau Kreator, Obituary, N. Death, Massacra, compilaţia cu M. Angel şi Tiamat, noile albume Sepultura, Slayer şi Tiamat, tributul Venom. Nu e o muzicã cãreia sã i te dedici, ci din care sã alegi.
P. asculta mai mult scandinavi (Tiamat, Amorphis) şi britanici (M. D. Bride, Anathema, P. Lost)—adicã doom şi gothic. Adicã, ceea ce era interesant, original şi deprimant.

Gesturile fizice ale iubirii (sãrutul, coapsele, dosul, privitul, penetrarea domoalã, prelungirea preludiului apreciativ şi deschis, empatic şi lejer).

Femeile ca FIINŢE, ca lut viu; persoana nu e ceva suprapus, ci emergent. Antropologia mea e monistã, nu dualistã. Personalul emerge din biologic.

Cinismul, ca şi creştinismul, e o ‘funcţie a utilizatorului’.

Şi literatura creştinã se poate citi motaignean, stoicii pãgâni nefiind cu nimic mai puţin austeri. Iar hedonismul montaignean nu era descurajat de austeritatea pãgânilor.

Iisus nu le—a poruncit ucenicilor sã fie nesinceri—însã nici sã vorbeascã, pe şleau, vrute şi nevrute, sã se dea voluntar pe mâna primului venit; prudenţa e o virtute.

Se poate discuta o scriere şi rezumând—o. Rezumatul e o posibilitate (aşa cum face teologul cu analitica şi estetica transcedentale kantiene, un studiu al lui Troeltsch—şi Horguelin cu o nuvelã a lui Dick).

Filozofia nu prea abordeazã mizeria moralã a vieţii, ipocrizia, disimularea, cameleonismul, prefãcãtoria, batjocura, agresvitatea, acreala, blazarea, etc.—tonalitatea prevalentã a interacţiei sociale. Socializarea nu e întemeiatã pe admiraţie mutualã, ci pe subminarea reciprocã, pe agresivitate, pe concurenţã, pe calcul.

Sunt un thrasher din vechea şcoalã (Slayer, Exodus, Sodom, Kreator, Testament), dres cu ceva death.









Iisus îi dãdea mulţimii peşte pe lângã pâine şi înmulţea vinul, vorbea despre ospãtarea împreunã cu Patriarhii şi despre vin şi burdufuri, despre culesul viei, participa la ospeţe, amintea pe copilul care îi cere un ou tatãlui sãu, a ales sã se comunice pe Sine în substanţe chimice alimentare, atâtea întâmplãri evanghelice se leagã de mâncat (culesul spicelor, ospãţul din casa farizeului Simon, smochinul blestemat, etc.), parabole ca a fiului risipitor amintesc bucuria petrecerilor. Ospitalitatea, mâncatul, bãutul sunt importante în Evanghelii; nu e o lume de posomorâţi. E o lume în care se mãnâncã, se bea, se dau petreceri. Iisus ştia cã oamenii vor sã petreacã, şi socotea cã e bine sã o facã.
Pâinea îi era strict necesarã mulţimii; Iisus dã şi peşte, oferã şi peşte pe lângã pâine. Iar apa a fãcut—o vin bun, care s—a bãut cu plãcere.

Conferinţa Mitropolitului Hierotheos Vlachos de Nafpaktos despre gândirea Pãr. Romanidis: ‘Teologia ca trãire’







Conferinţa Mitropolitului Hierotheos Vlachos de Nafpaktos despre gândirea Pãr. Romanidis: ‘Teologia ca trãire’




În ziua de hram a Cuvioasei Parascheva, vin., Mitr. Vlachos a conferenţiat la Iaşi despre învãţãtura Pãr. Romanidis, rezumatã în zece locuri teologice: Revelaţia, Treimea, teofaniile veterotestamentare, dumnezeirea participatã, curãţirea şi iluminarea, Biserica, Eshatonul realizat, etc..
A fost a treia vizitã la Iaşi a Mitropolitului; la conferinţã a asistat ĨPS Teofan, care a avut câteva cuvinte frumoase despre frecvenţa împãrtãşirii.
Gândul Mitropolitului Hierotheos Vlachos a fost acela cã teologia Pãr. I. Romanidis e una a sfinţirii omului. Subiectul enunţat—‘teologia ca trãire’—nu a fost argumentat, cu privire la activitatea lui Romanidis, în niciun fel; ceea ce trebuise demonstrat reieşea numai indirect, din mãrturii despre viaţa lui Romanidis, însã nu am remarcat nimic care sã arate, în caracterul intrinsec al teologiei lui, aceastã ‘trãire’. În sensul rezultat din întreaga prezentare, ‘teologie ca trãire’ e şi aceea a lui Garrigou—Lagrange—adicã doctrina oricãrui autor care e şi evlavios şi trãitor. Toţi marii scolastici aveau o ‘teologie ca trãire’, o trãiau. Mitr. Hierotheos e neimpresionat de spiritualitatea scolasticilor şi a protestanţilor—însã aceasta e o apreciere subiectivã. Altfel, nu a reieşit defel în ce mod e teologia Pãr. Romanidis mai ‘empiricã’ decât a altora.
Hierotheos Vlachos lucreazã cu generalizãri, iar în dihotomia ‘teologia empiricã’/ ‘teologia academicã’, aceasta din urmã denumea teologia istoricã.
Pe potriva inteligenţei Mitr. Hierotheos Vlachos, conferinţa a fost, din punctul de vedere al formei, foarte compactã, foarte limpede, coerentã şi rostitã cu aplomb. Prezentarea a fost alcãtuitã dintr—o biografie a lui Romanidis şi menţionata trecere în revistã a gândirii lui teologice.
Capadocian, Romanidis a fost botezat dupã Sf. Ioan Rusul. Parcursul studiilor lui universitare a fost unul îndelungat (Yale, ‘S. Vladimir’, ‘S. Serge’, Harvard, etc.), şi nu a ocolit centrele universitare ale teologiei rãsãritene mai de stânga. Prin scrierile lui de patrologie, Romanidis a reformat teologia greceascã. Exasperatã de casa întunecatã, preoteasa l—a pãrãsit.
E un fapt vrednic de luare—aminte acela cã Pãr. Florovsky se regãsea, se zice, în învãţãturile lui Romanidis. Aprecierea apodicticã a Mitr. Hierotheos—conform cãreia Pãr. Florovsky e cel mai mare teolog al sc. XX—e discutabilã.
Enunţarea rãspicatã, tranşantã, a supremaţiei Pãr. Florovsky a provocat însufleţite reacţii microbiste—însã înãbuşite de autocenzurã, reprimate prompt.
Pentru certa întâietate a Pãr. Stãniloae s—au pronunţat inclusiv persoane care, cel mai probabil, nu au deschis nicio carte a acestuia. Însã nu se cuvine sã şicanãm un vorbitor pentru publicul pe care a reuşit sã îl adune. Pe scurt, publicul a dezaprobat aceastã atribuire a întâietãţii.
Aşa cum vãd eu lucrurile, legãtura demonstrabilã dintre gândirea lui Florovsky şi aceea a lui Romanidis (şi Vlachos) ar putea sã fie grecitatea pronunţatã a opţiunii teologice a primului. Pionier al studiilor şi al tezelor neopatristice, cu excluderea aportului altor ortodoxii (de ex., slave), Florovsky ar patrona, cumva, aceastã tendinţã axatã exclusiv pe tradiţia bizantinã a Bisericii. Florovsky a fost pionierul reducerii Tradiţiei ortodoxe la aceea de limbã greacã. A fost, într—un fel, de aşteptat ca tinerii greci, ca Romanidis şi, apoi, Zizioulas, sã aprobe aceastã tendinţã. Florovsky a fost rusul care le—a fãcut dreptate grecilor. Bineînţeles, nu grecilor ca naţiune—ci limbii greceşti ca matcã a teologiei.

Doctrina lucrãrilor necreate rezultã din confruntarea unei axiome (incognoscibilitatea Lui Dumnezeu) cu experienţa (participarea fiinţei umane la dumnezeire); apare întrebarea de unde ştiau isihaştii cã ceea ce experimenteazã e dumnezeirea. Încercarea de a concilia cele douã laturi ale înţelegerii—postulatul incognoscibilitãţii şi experienţa necreatului—a dus la teoria dumnezeierii participabile.
Paşii sfinţirii—mai întâi curãţirea, apoi iluminarea, pe urmã îndumnezeirea—au fost comparaţi cu pronaosul, naosul şi altarul.
Tezele istorice ale lui Romanidis nu au fost discutate.
Vlachos i—a amintit pe Cuv. Sofronie, Zaharia, Paisie, Teoclit.

Urmeazã câteva remarci despre conţinutul, foarte dezamãgitor, al acestei conferinţe. Prezentatã şi discutatã de Vlachos, învãţãtura lui Romanidis (acolit al fasciştilor greci, revizionist conciliar—care cerea ajustarea Tomului Sf. Leon în patul procustian al miafizitismului chirilian, emitentul bazaconiilor despre franci şi uzurparea romanitãţii de cãtre creştinii germanici timpurii) apãrea mai degrabã fantasmagoricã, decât empiricã. Însã nu se poate vorbi despre manipularea publicului—ci, mai degrabã, de legea cererii şi a ofertei. Fiecare semidoct din aulã se simţea mandatat sã dispreţuiascã scolastica. Mitr. Hierotheos Vlachos ilustreazã o ortodoxie care a întors spatele raţionalitãţii şi acceptabilitãţii raţionale. Din cuprinsul conferinţei a reieşit o anume înclinaţie a lui I. Romanidis cãtre naivitãţi teologice, cãtre credulitate şi o gândire precriticã, imaturã. Astfel de exemple de teologie jurasicã sunt, totuşi, mai rare decât s—ar crede, la un anumit nivel; iar Mitr. Hierotheos a declarat, într—un fel, caracterul ghettoizat, sectar şi localist al acestei învãţãturi, evocând ignorarea generalã a criticilor pe care Romanidis le—a adus palamismului lui Meyendorff. Romanidis e unul dintre cei care discrediteazã religia. Teologie jurasicã şi anacronicã, una cantonatã în prejudecãţi etnice, neconvingãtoare şi ursuzã, învãţãtura lui Romanidis e marcatã de complexele unei grecitãţi marginalizate, caricaturã a acriviei bizantine, şi pe mãsura unor intenţii primaţiale meschine. Mitropolitul Vlachos îl urmeazã pe Pãr. Romanidis, mentorul sãu, în biblistica fantasmagoricã. Ascultându—l vorbind despre descoperirea Treimii în VT, mã simţeam la o întrunire de mormoni sau de iehovişti. Deosebit de neconvingãtoare au fost speculaţiile despre Revelaţia treimicã a VT şi despre teologia veterotestamentarã a Crucii, ca şi teza despre ‘Biserica precreştinã’—Proorocii ca Bisericã a Cuvântului neîntrupat—Proorocii, şi nu Izraelul în ansamblu, ca entitate naţionalã (iar aici funcţiona nu atât antisemitismul, sau nu numai antisemitismul, ca dispreţ faţã de Izrael, cât elitismul, care reduce Biserica la o mânã de duhovnici, în care vorbeşte nousul). Aceastã lume mintalã îmi e foarte strãinã.

Principala obiecţie faţã de pretenţiile unora din ‘teologii noetici’ e aceea cã mult din ceea ce spun ei e raţional, şi nu noetic. Cel puţin, nu tot ceea ce spun ei e noetic. Determinarea caracterului noetic al unei învãţãturi revine unui grup al cãrui rãspuns e previzibil, e ştiut dinainte. Concepţia aceasta antiraţionalistã despre nous provine dintr—o reprezentare monofizitã, conform cãreia facultãţile umane nu participã la sfinţire, nu sunt sfinţite; ceea ce o deosebeşte de luteranism e faptul cã acordã minţii o a doua şansã—‘vârful minţii’, nous—ul. Însã acest nous e definit ca facultate oracularã purã, capacitate oracularã. Astfel încât, în ortodoxia monasticã, decizia docrinarã nu mai revine episcopatului, ci nousului. La oameni ca Mitr. Hierotheos, Biserica nu se mai înţelege pe sine ca episcopalã, ci ca noeticã. Or, în Bisericã, adevãrul nu revine ‘credincioşilor’—ci numai episcopatului reunit în conciliu. Credincioşii, laici sau nu, trãiesc adevãrul; însã de enunţat îl enunţã numai episcopatul întrunit.
Pertinenţa teologicã e utilitatea existenţialã. Criteriul pertinenţei teologice e înviorarea adusã minţii şi sufletului, folosul practic, nu alimentarea iluziilor şi a veleitãţilor. Iar teologia aşa cum o înţeleg Romanidis şi Vlachos nu îmi e, probabil, adresatã—la fel de abstractã ca şi teologia de catedrã pe care o flagela Mitr. Hierotheos—şi, în plus, fantasmagoricã.

Mitropolitul Hierotheos gândeşte în categorii abstracte, în generalizãri care pierd substanţa vie a celor discutate, în opoziţii forţate şi reprezentãri rudimentare—un descurajant simplism funciar. Ele mulţumesc publicul neavizat însã avid de propagandã anti—occidentalã. Moralismul protestant, scolastica devin saci de box, ţinte de tir. Cruzimea şi agresivitatea nu trec neobservate—ci sunt gustate şi aclamate.
Ca o concluzie personalã, pertinenţa existenţialã a teologiei lui Romanidis nu a fost convingãtor argumentatã—nimic care sã încãlzeascã inima şi sã limpezeascã mintea. Nu am fost convins cã aş avea vreo nevoie deosebitã de teologia Pãr. Romanidis. Fãrã a generaliza, teologia universitarã greceascã (Romanidis, Metallinos) e, faţã de aceea ruseascã sau occidentalã, de mâna a doua. Prin ce e aşa de empiricã teologia Pãr. Romanidis? Doar în sensul cã e complet neştiinţificã; se poate ca acest om sã—l fi convins pe bãtrânul Florovsky printr—o isteţime înşelãtoare—care, însã, nu l—a dus departe. Învãţãtura lui e una sectarã, de ghetto, şi—l situeazã în clasa lui Popovici, Rose, Farrell şi Bradshaw. Ceea ce îi uneşte pe aceşti autori e fanatismul anti—occidental.

Nu au lipsit generalizãrile nefolositoare (‘scolastica’ şi raţiunea, moralismul protestant, etc.), faultarea tradiţiei apusene (natura staticã a fericirii paradisiace, la ‘Fer.’ Augustin; scolastica).
La sesiunea de întrebãri şi rãspunsuri, au fost menţionaţi Metallinos (decanul de la Atena), Bloom (a cãrui relaţie cu Pãrinţii e ca aceea a Sf. Toma cu Areopagitul—ajunge la confuzie, etc.), Meyendorff, Frankl şi a treia şcoalã vienezã, teologia Crucii.
Întrebarea despre asemãnãrile învãţãturii lui Bloom cu a lui Romanidis mi—a plãcut, fiindcã, deşi stângace şi naivã, denota o atitudine empiricã, de testare—cineva care remarcase pozitivitatea comunã celor doi, nu tendenţiozitatea. Într—un fel, asta mi l—a girat un pic pe grec. Întrebarea venea de la cineva sincer interesat de doctrina creştinã—nu de tendinţele ecleziale.
Psihanaliza a fost a treia cale, între raţionalismul iluminist şi moralismul protestant.

Publicul a gãsit amuzante referirile Mitr. Hierotheos la nebunie şi înnebunire, şi a râs din toatã inima.

vineri, 7 octombrie 2011

Despre viaţa mea intelectualã

Despre viaţa mea intelectualã







Câteva rânduri ale catolicului Watson mi—au amintit cã în iulie am citit o zi, în aug. douã zile, şi în sept. douã zile (dum. şi vin). În nov. îl citisem pe italian, în dec. pe athonit, în ian. pe athonit şi SF, în febr. pe Mitr. Antonie şi pe teologul neamţ, în martie policierul, în apr. pe ortodoxul francez, Zaciu şi Tudoran, în mai şi iunie—biblisticã. De 21 de l., oct. trecut trebuie sã fi fost aceea în care nu am citit nimic. Aceasta e viaţa mea intelectualã la 32 şi 33 de ani—şi, în general, de la 30 de ani încoace.
Se poate scrie şi în raccourci, lucrurile pot sã fie discutate şi în raccourci—însã e un surogat.

Pleiada

Pleiada







Pleiada de bloggeri citiţi sunt: umoristul evreu B., Horguelin, Heneghan, baptistul, ortodoxul canadez, catolicul Watson, canadeza.

Horguelin are rubrici, criptic denumite, despre cinema, policier (nu numai polaruri), muzicã, bibliofilie.
Comparaţi, puşi alãturi, bineînţeles cã francezul îi e superior evreului canadez. Interesante sunt, la evreu, umorul, sexualitatea şi muzica discutatã, analizatã.

E indiscutabil cã Heneghan scrie lucruri din ce în ce mai bune, şi de o diversitate surprinzãtor de competent abordatã—postãrile despre Martí, Whitman şi descompunerea (însã asortare şi gust îndoielnice, o juxtapunere nu foarte grãitoare!), Marsh, Kuhn, ‘ecologia interstiţialã’; iar interesul pentru filozofia ştiinţei i—l cunoşteam. Altfel, eu gãsesc discutabil gustul irlandez pentru poezie şi versificare.








Sfinţenia trebuie abordatã fãrã insolenţã, însã şi fãrã ipocrizie. În ipocrizie nu e nimic sfânt. Dacã prin ‘a judeca’ se înţelege a te pronunţa lãutãreşte, sau în necunoştinţã de cauzã, sunt de acord; dacã înseamnã a ajunge la o apreciere istoricã obiectivã, documentatã, atunci ţine de asanarea minţii. Depinde de nivelul de documentare la care ne situãm. Admiraţia ipocritã e o admiraţie mediocrã. Dacã ‘a judeca’ înseamnã a condamna neîntemeiat, sau cu uşurãtate, atunci e o greşealã. Însã sfinţii nu sunt automate, ci fiinţe reale. Orice fiinţã umanã are o laturã dezamãgitoare. Refuzul de a o vedea e un subterfugiu copilãresc, nedemn de o minte salubrã.
Ipocrizia hagiograficã nu le aduce servicii sfinţilor. Sfinţii nu sunt separaţi de restul omenirii prin hotarul dintre necreat şi creat. Numai Dumneezu e fãrã greşealã. Sfinţii au scãderi, şi nu existã motive pentru a le omite dintr—o prezentare echilibratã. Ambele Testamente, Vechi şi Nou, nu îi ‘judecã’ pe sfinţi atunci când le aratã scãderile. Se învaţã şi din acestea.
Sf. Augustin e un sfânt foarte ‘judecat’ de ortodocşi, cu toate cã, formal, îi e recunoscutã sfinţenia (ca sã nu spun … ‘fericirea’!).
În reprezentarea ortodoxã, vãd destule cazuri în care sfinţii occidentali, deşi omologaţi de Bisericile rãsãritene, sunt ‘judecaţi’ în termeni foarte tranşanţi. Ep. Sigrist deplora obrãznicia cu care S. Rose îl ‘judecã’ pe Sf. Augustin în cartea pe care i—a îunchinat—o; acelaşi Sf. Augustin pe care Sf. Fotie cel Mare îl numeşte ‘sfânt’, şi nu … ‘fer.’.
Se mai întâmplã ca şi Sf. Petru Movilã sã fie ‘judecat’ de cãtre ortodocşi, şi alţii. Aşa cã, înainte de a da lecţii altora, sã le învãţãm noi.

Wilkie Collins, ‘Femeia în alb’. Despre cele douã amante ale scriitorului





Wilkie Collins, ‘Femeia în alb’. Despre cele douã amante ale scriitorului





Literatura misterelor urbane cautã în principal efecte dramatice, senzaţionalul unor efecte scenice. Lui Collins îi reuşesc apariţiile de femei: titulara, însã şi Marian, bruneta sculpturalã. Collins nu întârzie cu întâia intrare în scenã, de mare efect, a femeii în alb; mi—a amintit de misterele urbane ale lui Féval. Primul narator e un tânãr desenator care se gândeşte mai ales la sex (fiicele viitorului sãu angajator).
Volubilitatea tonului legitimeazã atmosfera goticã. Desenatorul cu gânduri de însurãtoare întâlneşte femei impozante.

Collins avea 36 de ani când a publicat ‘Femeia în alb’. E primul din cvartetul de romane faimoase pe care le—a scris.
Prenumele ‘Wilkie’ e, de fapt, numele de familie al naşului sãu; Collins se numea, prin botez, William. În adolescenţã a trãit în Italia. Burlac, a convieţuit, de la 34 de ani, cu o vãduvã; vãduva s—a mãritat, dupã zece ani de relaţie cu scriitorul, însã dupã doi ani a revenit la acesta, iar legãtura lor a mai continuat 19 ani. El a fost deasemeni bãrbatul unei alte femei, cu 21 de ani mai tânãrã decât el, cu care a avut trei copii şi cu care a convieţuit peste 20 de ani; dupã revenirea vãduvei în viaţa lui, Collins a convieţuit cu ambele femei—douã decenii.

Câteva cântece indiene care îmi plac







Câteva cântece indiene care îmi plac





1—JO PYAR MUJHKO …--MUKESH;
2—DOST DOST NA RAHA—MUKESH;
3—AWAARA HOON—MUKESH;
4—BOL MERE SATHIYA—MOHAMMAD RAFI& LATA MANGESHKAR;
5—SAWAN KA MAHINA—LATA MANGESHKAR& MUKESH;
6—JE HUM TUM …--MUKESH& LATA MANGESHKAR;
7—BEGANI SHADI MEIN ABDULLA DEEWANA—MUKESH& LATA MANGESHKAR;
8—DILLI HAI DIL …--MUKESH& LATA MANGESHKAR;
9—TUM CHAL RAHE HO—LATA MANGESHKAR& MUKESH;
10—NA KOI …--LATA MANGESHKAR;
11—EK PYAR …--LATA MANGESHKAR& MUKESH;
12—BHOLI SI SURAT …--LATA& UDIT.

Bolşevism şi comunism. Blocada ceauşistã

Bolşevism şi comunism. Blocada ceauşistã




Comunismul nostru a fost unul în care nu se traduceau NICIODATĂ Korsch, Bloch, Kautsky, Benjamin, Adorno, mai nimic din materialismul valabil. Dejiştii şi ceauşiştii urau cultura comunistã. Era un comunism fãrã literaturã comunistã, un comunism de analfabeţi, de satrapi. Nu se edita nimic din marea literaturã filozoficã şi politicã de stânga; cu ţârâita, câte o antologie (Fromm, Habermas, Marcuse). Un bolşevism al estropierii. O emasculare intelectualã cu adevãrat maoistã, stalinistã. Comuniştii se simţeau între ei—intelectualii erau proscrişi. A fost marea palmã datã materialiştilor apuseni—sã nu fie publicaţi deloc tocmai în ţãrile zise comuniste.
Orice marxism inteligent era, pentru ceauşişti, prea independent, prea netutelat. Nu le trebuiau intelectuali, filozofi autentici.
Emanciparea de alienare, transformatã în ideologia cea mai şablonardã, şi în limbajul de lemn cel mai dezgustãtor şi imbecil. Psitacismul cel mai servil—pe post de conştientizare şi eradicare a alienãrii. Bolşevismul nu a fost altceva—ci contrariul a ceea ce trebuise sã fie comunismul, şi marxismul ca filozofie criticã.

Atunci când chiaburii şi înavuţiţii, opincarii parveniţi, îmi predicã valorile evanghelice.





N—am avut interstiţiul social pentru rock, şi nici rãspicarea—cu toate cã, la 16—17 ani, am purtat tricou de rocker şi pãr lung, ondulat. Parcursul meu a fost de la OVERKILL, I. MAIDEN, METALLICA şi o culegere de grunge, la SLAYER, TIAMAT, SEPULTURA, nişte coveruri VENOM—ceea ce se gãsea pe casete pe atunci (’94), şi, mai târziu, M. D. BRIDE şi OBITUARY. (Nu cunosc alt ‘death din Florida’, însã acesta m—a încântat.) Recunosc cã îmi plãceau clasicii—ceea ce mã descalifica în faţa hârşiţilor. Altfel, nu numai cã nu încuraja nimic bun în mine—ci descuraja şi puţinul bun (priceasna spune: ‘Eu ştiu cã şi puţinul bun …’). N—am niciun fel de amintiri din trecutul meu de rocker (1 ½ ani, de la 15 ½ la 17 ani). Când am trecut la filozofie şi erudiţie, m—am dezinteresat de muzica aceasta. OBITUARY şi MASSACRA sunt singurele trupe de death pe care le—am ascultat cu plãcere. Însã eu n—am ajuns, n—am putut ajunge la muzica pentru cunoscãtori; altfel, e mai bine sã asculţi trupele omagiate de Metallica, decât pe Metallica. Însã am fost fan SLAYER şi al unui album KREATOR. Mã interesau numai agresivitatea dobitoacã şi negarea melodiei, obstinarea iconoclastã. Eram un mãrginit. Nu vedeam, nu vroiam dincolo de abraziune, de leziune, de ultragiere.
Am ratat, la vremea lor, P. LOST, AMORPHIS, ANATHEMA, M. ANGEL, şi toate concertele, care începuserã deja; n—aveam afabilitate.
Rock comestibil, rock neindigest, n—ascultam; alegeam, tendenţios, numai ceea ce era mai lezant, mai capabil sã indispunã. Nu alegeam rockul picant, echivoc ca violenţã—ci direct ceea ce era mai şocant.
La mine, rockul nu s—a aliat cu cultura, în adolescenţã, ci a însemnat negarea ei. Însemna negativismul meu decis.
Nici nu exprima sentimentul meu de viaţã—ci, dimpotrivã, aspiraţia mea cãtre anihilare.
Creştinismul ca religie gânditã de monahi şi de asceţi, de ritualişti şi sacramentalişti, mã intereseazã destul de puţin. Protestantismul oferã o alternativã.
Cã existã profunzime în creştinismul patristic, al Bisericilor apostolice, etc.? Bineînţeles—ca şi la Platon şi la discipolii sãi, ca şi în marile religii asiatice. Asta nu înseamnã cã nu existã tot atâta unilateralitate, prejudecatã, tendenţiozitate, devalorizare conştientã a existenţei. În acest sens, eu sunt anti—Newman.
Protestantismul e alternativa la religia monahilor şi a asceţilor. La religia nefirescului şi a silniciei.
În centrul real, nu imaginar, al Bisericii, se aflã laicii. Laicii nu sunt cãlugãri nerealizaţi. Din fapt marginal şi excepţional, monahismul a devenit foarte de timpuriu, în creştinismele apostolice de pretutindeni, normativ. Nu se poate contesta cã în foarte multe cazuri, încã şi azi, creştinismul monastic chiar spune ceea ce afirmã Nietzsche cã spune. Chiar e o spiritualitate pervertitã, a represiei, care sfârşeşte totdeauna prin a curãţi inclusiv ceea ce trebuia pãstrat. Nu mai e o echilibrare, ci un dezechilibru de sens contrar celui care trebuia contracarat.
Asceţii sunt oameni fãrã experienţa firescului şi a cotidianului; parabolele Lui Iisus nu erau despre esenieni, ci despre agricultori, etc..
Mã pronunţ pentru o laicitate deschisã, nefanatizatã; laicitatea nu e incompatibilã cu metafizica (v. Simmel). Altfel, mã intereseazã mai mult marile adevãruri ale religiei, decât ‘stilul ascetic creştin’.
Progresismul nu e o denaturare, ci o renaturare a creştinismului.
Altfel, socialismul, metafizica, literatura, cultura popularã, fac sã nu am atâta simpatie pentru bigoţi şi pentru creştinismul bigoţilor, pentru zorzoanele şi gablonzurile ‘creştinismului devoţional’; atac atâta coaja, fiindcã apreciez miezul. În formele lui istorice, tradiţionale şi convenţionale, creştinismul apostolic nici nu e pentru orice fire—ci de la unele firi cere o falsificare, o neautotransparenţã. O anume ipocrizie faţã de sine.

Playlistul de octombrie

Playlistul de octombrie






Ascult mereu un cocktail muzical alcãtuit din nouã cântece ale lui Mukesh, şapte Radiohead, nouã Bauhaus, trei Anathema, zece Gang Of Four, opt Killing Joke, trei Noisia, câte un Scanners, Jamaican Steel Band, Capoeira …, Sahilendra Singh, douã R. Ali Khan, şase duete Rafi& Lata, patru Lata, douã Usha, patru Ram K..

Dupã Mukesh şi restul muzicii indiene, am început, în prima marţi a lui oct., cu ceva Gang of Four, Radiohead, ceva Anathema (ordinea e cam aproximativã), apoi Killing Joke, e muzicã nescâlciatã de radiodifuzare.

Despre femeie, represie, semi—conştienţã







Despre femeie, represie, semi—conştienţã




Femeia e viul adus la desãvârşire; Biblia nareazã crearea femeii în mod distinct, aparte, ca pe o altã etapã a Creaţiei, ca şi cum specia umanã s—ar bifurca aici, iar femeia ar reprezenta o nouã specie. În logica Lui Dumnezeu, atât cât o putem desluşi, femeia e trans—umanul, e umanul adus la desãvârşire. E umanul perfectat.
Cuplul uman e biologic, nu cultural. Iar biologia e lucrarea Lui Dumnezeu, e ceva de la Dumnezeu, pe când cultura e lucrarea omului, adesea fãrã sau împotriva Lui Dumnezeu. Originea cuplului uman e biologicã, nu intelectualã. Biologia e de la Dumnezeu.
(Dincolo de posomorâtele restricţii ascetice ale creştinismului tradiţional, în parte prizonier al prejudecãţilor pãgâne, existã la monahi ca R. Noica sau Arhim. Teofil o înţelegere seninã a complementaritãţii fireşti.)

NT învaţã cã egoismul e criminal—nu e vorba de ‘dreptul meu’, ‘libertatea mea’. Pot hotãrî; însã dacã hotãrãsc egoist, mã osândesc, mã tai de la viaţã.

Plãcerea de a—ţi interzice, plãcerea represiei, e o plãcere alienatã, improprie.

A trãi semi—conşient.

Vaticanul II a fost efortul de a autentifica creştinismul. Agenţii reprimãrii îl detestã.

Nu se poate spune cã, adesea, creştinismul apostolic tradiţional n—a spus ceea ce afirmã Nietzsche cã ar fi spus.

Patriarhalismul creştin. Feministele extremiste nu—s mai penibile ca fanaticii, ca bigoţii, nu—s mai penibile decât creştinii extremişti. Feministele new—yorkeze sunt echivalentul lefebvriştilor. Maicile feministe sunt echivalentul tradiţionaliştilor.

Luminã de toamnã

Luminã de toamnã





‘Nejudecarea’ o cer tocmai obtuzii şi mãrginiţii—adicã, minţile înguste, necritice, rigide. ‘Nejudecarea’ o poruncesc zbirii, vigilenţii religiei. În numele atitudinii responsabile, ei ordonã osificarea. Fixiştii şi reacţionarii, cum concluziona un biblist francez de anvergurã. Caricaturile religiei—cei care caricaturizeazã religia, caricaturizeazã ceea ce admirã. Despre ‘nejudecare’ vorbesc, între creştini, nu aceia mai inteligenţi, ci fanaticii, mãrginiţii, scremuţii, capsomanii, cãzniţii, crispaţii, meschinii şi ticãiţii. Nu din largheţe, ci din crispare, mãrginire şi meschinãrie e ordonatã de cãtre aceştia ‘nejudecarea’.

Din astfel de sceleraţi se aleg cei care încuviinţeazã ‘jertfa necesarã’, ‘cruzimea acceptabilã’—proprţionalismul, ‘descurajarea pedagogicã’—stirpe de demenţi primejdioşi, de întreprinzãtori iresponsabili, de acrobaţi strepeziţi. Un preot francez, un poet francez comunist, un istoric englez, o radiologã, maicã—mea: ‘jertfa acceptabilã’, în numele ‘mai binelui’ viitor.

Nervozitatea exacerbatã în epoca democratizãrii presei; pe interbelici îi nemulţumeau academismul şi pedanteria, pe cei de azi—corectitudinea politicã, etc.. Climatul de contestare deschisã e acelaşi; azi exaspereazã corectitudinea politicã—acum ¾ de veac exaspera pedanteria şi academismul.

La început mã gândisem la Faulkner; abia la 8 ¾ mi—am amintit şi de regizorul scandinav.

Marţi m—am relaxat 1 ¾ ore (dupã 4 ½--pânã dupã 6 ¼), fiind treaz de 18 ore.

Filmul nu poate sã fie ‘citat’ sau ‘rezumat’ cu imagini; cadrul citat are o altã funcţie, funcţioneazã într—o esteticã a paginii (de carte, sau rev., sau ziar, sau web). Cadrul nu citeazã filmul.

Scrieri şi gânduri de cititor, şi însãilãri de trândav.

O minte cuprinzãtoare poate, de nevoie, sã fie distributivã, sã se distribuie; însã tot boantã e. Mintea distribuitã e o minte boantã. Nu mai taie cu precizie, ci scâlciazã.

Heneghan încearcã un fel de caracterizare a unei gândiri sau a unei scrieri.

Sunt unul dintre cinefilii pentru care Kapoor îi e superior lui Chaplin.

Existã un echilibru, la Horguelin, între postãrile de naturã mai literarã (acelea despre literaturã, policieruri) şi acelea de naturã iconograficã (postãrile despre cinema, muzicã, bibliofilie şi ed.), sau chiar album.

Confruntarea lui Aron cu Touraine trebuie sã fi fost rãfuiala previzibilã cu un stângist, umilirea, stâlcirea unui stângist.

De ce sã îi fi cerut lui Paleologu sã îi placã filozofii nemţi, când nu îi cerem lui Montaigne sã îi placã scolasticii (cu toatã simpatia aceluia pentru teologia nturalã a lui Sebond)? Existã aceastã laturã de sprintenealã uşor belfereascã, identificabilã şi la Voltaire, France, etc.. Existã o desconsiderare a filozofiei ‘de catedrã’, tehnice, magisteriale.

Autorii ca Baudrillard sunt neconvenţionali, atipici, nu originali; pe de altã parte, ar fi şi greu de definit/ rezumat originalitatea lor, fiindcã ei procedeazã ca scriitori. (Proust aplica scriitorilor o grilã care li s—ar potrivi gânditorilor raţionalişti.) În cazul gânditorilor neraţionalişti, definirea rezumativã a originalitãţii lor e arbitrarã.

Adesea mã emoţioneazã ideea cuiva despre fericire, aspiraţia sincerã a cuiva, gestul de a atinge fericirea, dibuirea.

Citesc recomandãrile unui ascultãtor de indie, alternativ, grunge, glam, punk, industrial.

Refugiul într—o identitate nominalã şi iluzorie.

În religie, eu am toastat mai întâi pentru conştiinţã.

Cãrţile din care se poate citi la întâmplare, sau cãutând puţin.

Rolul literaturii e evocarea de emoţii şi trãiri (în niciun caz nu e ‘expresia conştiinţei de clasã’ sau incitarea la schimbarea orânduirii sociale). Sunt atent la ceea ce îmi spune o scriere, la ceea ce trãiesc citind—o, la claviatura emoţionalã.

A testa. A vorbi numai ştiind despre ceea ce vorbesc; a merita.

Oamenii cred cã lucrurile sunt nereformabile fiindcã presupun cã ele existã dintotdeauna ca atare, sunt imuabile (fixismul). Însã legea viului e schimbarea.

NIRVANA şi ‘Eighties’ a lui K. JOKE.

Plãcerea datã de unele cãrţi provine şi din faptul cã citirea lor e înscrisã într—o intuiţie a dorinţei, în schiţa unei secvenţe de lecturã. Diagrama le suplimenteazã farmecul.

Umoristul evreu canadez le numeşte ‘epigrame’; sunt medalii, sau efigii, remarcabile prin intensitatea simţirii, forţa inteligenţei şi scânteierea limbajului. Horguelin, patrologul, cusurgiul, Ep. Sigrist, chiar Schudt, au câteva astfel de ‘epigrame’; termenul nu rebuie sã sugereze miniaturalul, ci vlaga expresie, inspiraţia şi pertinenţa gândirii. Remarci originale, ca acelea ale cinefilului care scria despre cinemaul B.
La evreul canadez, conotaţia e aceea de umor; la mine, sensul e de lapidaritate—expresia epigramaticã şi pertinenţa gândirii, în serviciul unor subiecte neumoristice. Estetica literarã a microeseului.
Nu e vorba despre ‘a spune în puţine cuvinte’ fiindcã nu prea ai ce spune.

Existenţa umanã, cãutare neobositã a sexualitãţii, a plãcerii în alte forme, şi a dominaţiei, subjugãrii.

Se poate numi alchimie, sau metabolism.

Auel& Queneau.

La evreul argentinian nu existã Collins, Doyle, Gaboriau; la Doyle nu existã Collins, Féval.

Istorie, geografie, poezie, dramaturgie, nuvele, nuvele gotice. Religie.

De 18 ani nu ştiu sã mai fi ascultat muzicã cu atâta poftã—cu cele şase nume (patru de rock, douã de muzicã electronicã).

Umorul, muzica şi sexualitatea. Trei laturi care caracterizeazã unicitatea evreului canadez. Evreului îi admir umorul şi gustul muzical—ambele sunt autentice.

Forţele ucigãtoare ale autoanihilãrii.

Genialitatea Lui Iisus e incontestabilã; Iisus nu e mai mãrginit decât Platon sau Shakespeare, nu e dezavantajat de nicio comparaţie umanã, nu e mãrginit prin comparaţie cu niciun alt om. Însã şi umanitatea Lui înseamnã tot mãrginire, condiţionare socio—istoricã, etc.. Pe de altã parte, El nu a predicat împotriva cuplului, etc.; mãrginirea Lui rãmâne circumscrisã la mentalitatea Lui, la personalitatea Lui umanã, condiţionatã istoric.

Primãvara aceasta am avut o cinstire deosebitã cãtre Pãtimirea Lui Iisus: gol, dezbrãcat în vãzul tuturor, lovit, huiduit, dat pe mâna slugilor şi a derbedeilor.

Estetizarea—cinema, muzicã, hainele. Voinţa, strãdania conştientã, latura formei, a delimitãrii, a coordonãrii.
Subiecte de cinema vrednice.

Cei competenţi citesc pe apucate, dupã cum apucã, atunci când apucã.

Interacţiunea cu Dumnezeu nu e psihologicã, ci metafizicã. ‘Simţirea’ misticã nu se referã la vreun ‘prieten imaginar’. Iisus nu e un prieten imaginar.

Vaticanul II corespunde aspiraţiilor mele religioase autentice—trecerea dincolo de ‘religia prietenului imaginar’. Ceea ce alţii numesc ‘diluare’, e simplificare, regãsire, despodobire. Regãsirea fizionomiei antice, primare.

Îi spuneam cã voi citi SF, adicã basme. La 6 l. dupã ce aflase de interesul meu faţã de policieruri (şi de ed. FILOCALIEI, cu trad., şi teologii nemţi).

Lapidaritatea: puţinul postat sã fie magistral.

Neconvenabilul—glumele sunt nu de insaţiabil, ci de reprimat.

Îmi plac cei care oferã, livreazã, furnizeazã literaturã, ceva de citit.

Sf. Chiril ca scriitor—articolul englezesc îl calomnia, neamţul era ambivalent, patrologul îl apreciazã, îl respectã.

Practica trebuie practicatã, şi gânditã numai în mãsura, sau pe mãsura practicãrii. A priori, pe hârtie, asceza nu e nici bunã, nici rea; e numai un gând nepus în practicã, o conduitã nerealizatã. Gândul ei e neconcludent. Numai practica decide ce e bun şi ce nu e. Asceza nepracticatã e ca haina neîmbrãcatã: gândul unei haine, o intenţie nerealizatã. Practica e norma realã—nu manualele. Asceza nu e ca folosirea unei unelte—instrucţiunile nu sunt suverane. Suveranã e numai experienţa.

Bucuriile cititului, ale literaturii însãşi, sunt suprareale, o viaţã de cititor nu e o viaţã irositã, aceasta e dimensiunea suprarealã a cititului; puţinãtatea aflatã în literaturã e mãsura mefienţei cu care acesta e abordatã. O carte, pe de altã parte, e un întreg real, neideal—aşadar, mixt, eterogen, în care izbânda, greşeala, falsitatea se juxtapun. Cititorul nu trebuie sã uite cã citeşte cãrţi reale, aşa cum sunt date—nu ideale. Existã, axiologic, de toate într—o carte. O carte de dimensiuni considerabile rezervã şi satisfacţii, şi dezamãgiri—e un întreg real, adicã mixt. Cititorii idilici sunt proşti cititori; o noţiune idilicã şi idealizantã despre literaturã e o eroare.

Ideea ‘continuãrilor’ nu a început cu Féval—fiul, şi nici cu Dumas, nici cu Cervantes, nici cu ‘Romanul trandafirului’, nici chiar cu Vergiliu—ci direct cu strãbunul Homer. Unele ‘continuãri’ urmeazã o naraţiune—pe când altele reinstaleazã o lume. Suntem înapoi nu neapãrat în urmarea aceleiaşi naraţiuni—ci în aceeaşi lume caracteristicã.

Unitatea ca diversitate, nu ca uniformitate; resimt existenţa alteritãţii şi a diferenţei ca pe un fapt pozitiv—din sentimentul propriei incompletitudini. Nimeni nu rezumã existentul. Cheia unitãţii ca şi comuniune nu e uniformitatea.

Pluralismul e o cucerire a minţii critice şi obiective.

Existã presupunerea conform cãreia pentru marxişti ‘social’ înseamnã numai alienare, relaţii de producţie şi revendicãrile lumpenilor.

Nu existã marxism fãrã revendicare politicã, ‘angajare’ şi activism. Ceea ce e de naturã sã indispunã. Existã tendinţa cãtre tezism. Nu existã marxism neutru. Nu prea existã marxism fãrã soluţie politicã, neutru politic, fãrã deziderate.
Nu existã marxism impasibil şi constatativ, un simplu diagnostic. Marxismul se vrea mai mult decât un diagnostic. Marxismul are neapãrat şi o cauzã politicã, militantã, un activism. Ceea ce nu e de naturã sã—l credibilizeze ca ştiinţã. Ştiinţa se cheamã, bineînţeles, materialism dialectic, acesta e numele ştiinţei.

Marxismul se vrea ba analizã, ba factor/ agent al dinamicii sociale.

Viitorii comunişti bolşevici, comisari, etc., îi reproşau lui GS … ieşirea din neutralitate, pãrãsirea neutralitãţii.

Câţiva intelectuali de anvergurã nu respectabilizeazã comunismul, aşa cum nu au respectabilizat nici reacţionarismul, tradiţionalismul monarhist. ‘Cu o floare nu se face primãvarã’. Comunismul nu e suficient girat de patru materialişti dialectici francezi—dintre care unul, discreditat ca şi conspiraţionist şi negaţionist. Existã intelectuali bolşevici respectabili—însã existã şi intelectuali tradiţionalişti monarhişti la fel de respectabili.

Îmi displace generozitatea programaticã; însã suferinţa m—a fãcut egoist, şi incapabil sã o bãnuiesc, sau cel puţin sã o postulez, şi în alţii.

Conduita simţirii. Interacţia.

Marxist sunt de la 24 de ani.

Generozitatea e mai bine sã fie programaticã sau politicã, decât deloc. Mai bine o generozitate ‘de partid’, decât egoismul lãbãrţat al monarhismului.

Furia politicã, vehemenţa. Comunismul mi s—a pãrut mai sapid decât creştinismul, iar cutare materialist dialectic, mai excitant decât ‘Pãr. …’. Nu trãiesc în vremea în care cele douã sã fie pe deplin conciliabile—aşa cã aleg exigenţa comunistã.

Teismul generic al majoritãţii.

Femininul şi feminitatea—20 de ani de absenţã.

Religia care derealizeazã—şi estropiazã. Dumnezeu nu e ‘prietenul imaginar’.

Un preot creştin nu e un magician, un şaman.

Am renunţat la totul, pentru nimic.

€--100 azi, 100 ieri (joi), 350 acum 11 z., 250 iniţial.