joi, 30 martie 2017

Robert Kemp publica lunar, începând din 1949, câte un articol în Le Soir (cf. Bibiane Fréché), în ‘Viaţa literară’, cum se numea pagina de literatură, iar din ’53 a trecut la două sau trei articole lunar. Există o efemeritate a cronicii, o caducitate, însă recenzia lunară poate să aibă altitudinea eseului. Mediocritatea nu e obligatorie, iar elasticitatea formei lasă libertate deplină posibilităţilor individuale. Aprecierile cronicarului sunt, prin natura lor, întâmplătoare şi grăbite, premature, generale, silite, superficiale, e o formă de expertizare sumară, cel mult de isteţime, fără răgazul firesc, poate adesea fără alegere. Ar putea să fie şi fetişul vitezei, neghiobia grabei şi a consumismului, lăcomia. Graba e o formă de obtuzitate.
Kemp a prefaţat în ’53 o lucrare despre Maurois. Conform unei bibliografii, a prefaţat reeditarea din ’56 a traducerii lui ‘Kim’ (Fabulet) şi ambele versiuni ale ‘Educaţiei sentimentale’, 1845 şi 1869. A prefaţat teatrul lui Marivaux, un volum de Pirandello.
Găsea aromată piesa din ’53 a lui Ionesco. (În ’56, Anouilh avea să salute o altă piesă a aceluiaşi.)
A rămas de la el manuscrisul unei conferinţe despre Duparc, căruia îi plăcea Leconte; Kemp îi aminteşte pe Delibes, Saint-Saëns, Gounod.
Kemp nu îşi putea imagina omenirea fără poeţi, povestitori, iluzionişti, apostoli. ‘Înţelepciunea e ceea ce ne lipseşte cel mai mult; le lipseşte psihologilor, romancierilor, teatrului.’
Avem de la el un discurs, ‘D’Annunzio, scriitor francez’, era conştient de demodarea literaturii italianului, de cutuma austerităţii, de faptul că nu mai erau anii 1920-1925 (prelungită de ‘geniul acrobatic de jongleur rafinat al comparaţiilor şi al asemănărilor’, care a fost Giraudoux); italianul se convertise, vremelnic. Oare ‘Salammbô’ şi ‘Irodiada’ au fost vreodată la modă? Însă pentru Kemp e şansa de a evoca ‘partiţia desăvârşită’ a lui Debussy.
Nepot de actor, fiu de pictor, avea un gust cert pentru muzică. A început cu critică literară şi muzicală, după Primul Război.
Le fusese student lui Faguet şi Lanson. Îşi mai amintea manualul lui Lavisse, ‘stilul limpede precum un safir alb’, limbajul la fel de curat ca al poveştilor lui Perrault. Chiar scriind despre Fustel, A. Sorel şi Lavisse, Kemp îl menţiona pe Giraudoux şi jocul său. Îl numea pe Herodot ‘Şeherazada Antichităţii’. Admira ‘Crochiurile lorene’ ale lui Madelin, al cărei stil are ‘prospeţimi de acuarelă’.
Unii istorici ai cronicii literare nici nu-l menţionează (dar nici pe Souday, Henriot).
Guissard are un alineat în care îi aminteşte pe Kemp, Rousseaux, Henriot, Kanters. E o elegie despre dispariţia săptămânalelor.
Susan R. S. citează recenzia lui Kemp la ‘Mandarinii’.
Antologia ‘Les années roman’ cuprinde articole ale lui Kemp, Pagnol, etc..
La Academie, lui Kemp i-a urmat Huyghe.
Maud Dubois îl numeşte pe Kemp ziarist literar.
Găsesc numele lui Kemp în recapitulări ale receptării unor opere (Monique Saint-Hélier, ‘Victimele …’, Céline, Montherlant, despre care publicase în 1924, Camus, ‘Mandarinii’; iar pentru ‘Mathieu Luc’, actorul se numea la fel ca viitorul critic), sau în evocări ale criticii unei vremi (adversar, în ’25, al surrealismului, Kemp şi Rousseaux pentru tipologia căreia i-a aparţinut şi Blanzat).
‘Mathieu Luc’ e o dramă în versuri, scrisă în 1837.

În 1934, Jaloux a scris despre romanul liric: Jaloux şi Thibaudet scriau în termeni similari despre R. Francis şi Monique Saint-Hélier (respectiv, ‘La Grange …’ şi ‘Bois-Mort’). Marcel scria, în ’34, despre ‘darurile lirice’ ale celei de-a doua opere.

Lui Bernanos îi plăcuse ‘Călătoria …’, pe care o vroia premiată.

luni, 27 martie 2017




Mama îmi povestea că în copilărie avea o jucărie, o păpuşă. Nu am întrebat-o niciodată despre aceste lucruri, despre copilăria ei, însă ştiu cât îşi iubea bunicii.
Mi-am amintit de volumele de premiu din vara lui ’87, cei trei autori; iar toamna am mers să vedem Steaua Sudului.
Fericirea aceea imensă a conversaţiilor.
Ceea ce plictiseşte şi descurajează sunt eşecurile.
Lumina supranaturală, provenită din unitate.
În locuinţa mamei sunt trei icoane ale Sfintei Familii.
În copilărie, călătoream cu plăcere şi, pentru vârsta preşcolară, cele mai fericite amintiri le am din timpul în care locuiam la Iaşi; îmi imaginam cu bucurie viitorul, îmi amintesc seara în care mama mi-a povestit despre revistele pentru copii (şi că, odată devenit şcolar, voi avea asemenea reviste, perspectivă care m-a înviorat), altă dată mi s-a vorbit despre carnaval, şi îmi amintesc bine mirosul şi ornamentele unui local din cartierul meu. Dimineţile, plecarea avea un sentiment curat, fiindcă exista mintea copilăriei, mintea neîmpovărată. Era fără ranchiună sau grabă.
Memoria i-ar putea semăna înţelegerii pe care o are Dumnezeu, pentru că sublimează, alege esenţialul.
Propriul vieţii de dincolo ar putea să fie nu eternitatea (despre care se afirmă că nu e timp infinit, ‘prelungit’, şi e opusă timpului), ci durata, senzaţia duratei, fără vicisitudinile degradării, care dau timpului conotaţia lui peiorativă; poate că acesta e adevărul doctrinei duratei, o altă senzaţie a timpului, timpul simţit altfel.
Îmi amintesc de un lampion pe care mi l-a adus mama, cândva, înainte să încep să merg la şcoală. Aşadar, acestea îmi plăceau: ideea carnavalului, ornamentele, beteala, instrumentele muzicale de jucărie, lampionul colorat, o ediţie a ‘Paradisului’, veşmintele liturgice, Euharistia (şi vigilenţa unei mahalagioaice). Altă dată am primit un zmeu, reprezentând un vultur, însă nu am ştiut să-l lansez. Adică existenţa nu era lineară. Atât la 23 ½ ani, cât şi la 26 ½ ani, am avut ideea alternativei, a posibilităţii regăsirii, de fapt poate chiar de la 21 ¾ ani, când am citit despre reabilitarea literară a romancierului meu predilect. Ideea era aceea că te poţi situa de partea lumii copilăriei.
Îmi amintesc de conventualul vârstnic care îmi aducea bomboane la gardul casei.
Am început să înjur la vârsta de zece ani; s-au adăugat ranchiuna, lăcomia, etc., în pofida inutilităţii lor evidente.


Bertrand scria cândva despre Bourget aşa cum alţii au scris despre unii clasici ruşi, ca despre un pionier al reformei morale, care a dat soluţia crizei pentru că mai înainte cunoscuse această criză. Cât a fost de eficientă reforma lui? A avut câţiva discipoli literari, şi cu toţii şi-au avut publicul; poate că unii au rămas, însă, numai la subtilitatea expresiei sau a formei. Se poate reforma societatea cu romane, prin intermediul romanelor? S-ar putea afirma că Bourget a vrut să-l contracareze pe Zola, şi-a gândit cariera în termeni analogi, a crezut în misiunea de tribun. Credea în idei într-un mod similar celui al mandarinilor scientişti şi sceptici.
‘Civilizaţia fără suflet, fără libertate, fără nădejde’ e şi ideea pe care şi-o face despre sine lumea de azi, la aproape un veac după ce a scris diagnosticianul francez; iar în planul culturii, romancierul poate într-adevăr să fie exponentul acestor valori uitate, demodate. Romancierul are dreptul la idei pentru că e, mai întâi, un om de sentimente. Viaţa e posibilă numai prin jertfă, realitatea sumară e absurdă iar taina are înţeles. Aceasta e inversarea de perspectivă.
Prin ce era Bourget un mare psiholog al persoanei? Unde se vădea drept un cunoscător al sufletului, al umanului? Critica pe care a scris-o arată că avea gustul psihologiei realiste, aprecia un anume romantism sobru, un realism romantic pe care-l găsea atât la cei trei maeştri din întâia jumătate a sec. XIX, cât şi la continuatorul lor din jumătatea a doua a aceluiaşi veac, sau la un mare romancier antebelic. Analiza psihologiilor individuale ar fi meritat urmărită mai îndeaproape de Bertrand.
Sadismul autodegradării e contrariul smereniei.


Adevărul nu e iraţional, ci subtil. Caritatea supranaturală, bunătatea.

În toamna lui ’90, mama îi îndemna pe nişte cunoscuţi să se roage Sf. Anton.

A călători citind: a călători cu ţintă, cu deschidere, fără mizantropie, nu rătăcind.

Artificialitatea modernismului celor excesiv de inteligenţi (în literatură, ca şi în metafizică), a modernismului provenit mai ales din ambiţie formală, adică din ambiţia formei, artificialitatea resimţită, şi care le descalifică estimările, pentru că ideile lor sunt şi ele artificiale, incomplete, prea abstracte, etc..

Exegeza ai cărei autori au fost Sf. Părinţi ea ea însăşi înrudită cu cinstirea sfinţilor. Unii Sf. Părinţi îi venerau pe autorii biblici prin exegeză.

Climatul unei vremi, ‘semnele timpurilor’ nu sunt indiferente, există vremuri de regres; iar dacă pesimismul şi maniheismul sunt false, înseamnă că Biserica preconciliară nu trebuie nici fetişizată, însă nici discreditată, aşa cum fac radicalii şi chiar nepăsătorii.

Dumnezeu e întâlnit în şi prin bunătate, inteligenţă, caritate; nu e nimic relativist, darurile Sf. Spirit sunt universale. Ceva poate şi merită să fie afirmat, nu suntem debusolaţi. Nihilismul e această debusolare, echivalarea a orice cu orice, echivalare neinteligentă, şubredă.

Scripturile deuterocanonice mărturisesc că Biserica înţelegea evoluţia necesară, nu se cantona într-un ideal de arhaicitate.

Pe sfinţi, cerescul nu îi dezgusta de pământesc. În sfinţi, cerescul e unit cu pământescul aşa cum l-a vrut Dumnezeu, care doreşte nu să abolească lumea, ci să o sfinţească şi să o binecuvânteze.

Autori care îşi propun să fie pedagogi ai dispreţului, ai batjocurii, ai umilirii, ai defăimării; există şi doritorii, există şi publicul pentru ostilitatea nemotivată.

Lăcomia. Dascălii lăcomiei.

Cei ca D. au fost victime ale mecanicismului deist, ale tezei unei desăvârşiri mecanice autosuficiente, ale lumii dezvrăjite a protestantismului.

Obiectivitatea nu necesită ostilitate. Excluderea simpatiei nu face loc unei pretinse … neutralităţi a comprehensiunii, ci suspiciunii, severităţii, etc.. A exclude simpatia nu înseamnă a fi obiectiv, ci a fi mediocru, o ştia chiar şi A., înseamnă, mai ales, a reduce mintea la o singură dimensiune. Citind ceea ce a scris Jouhandeau despre Sf. Atanasie, m-am gândit că avea această simpatie, afecţiunea cuvenită, intuiţia necesară, chiar dacă gândirea lui şi a mea poate diferi. Însă simpatia sinceră se simte.

Există momente, ca acela când preotul ne-a îndemnat să ne încredinţăm mijlocirii mamei.

Cu prozele scurte ale lui MT am găsit şi modelul a ceea ce simţeam că trebuie să scriu, ca expresie succintă a ceea ce e într-adevăr cunoscut, înţeles cu inima şi cu mintea, ca formă naturală, aşa trebuia scris, nu însăilări artificiale, pedante şi laborioase, ci numai zvelteţea înţelegerii vii.

Fericirea Arhanghelului Rafael poate transfigura toate mişcările credinciosului. Prozatoarea sudistă nu fusese descumpănită de modernismul pe care îl cunoscuse, metabolismul ei moral era firesc.

Plăcinte cu brânză, ouă fierte.

Pretinsele certitudini seculariste sunt prejudecăţi.

În timpul şcolii primare, expoziţia de la muzeul tehnicii.

Iertarea, unitatea, prietenia.
Încrederea.

Pronia e preştiinţă, cunoaşterea anterioară faptului, nu predeterminare.

Daniel-Rops are un studiu despre romanul lui Emily Brontë infinit mai izbutit decât ceea ce pot scrie catolicii englezi sau americani, pentru că îi lipseşte confesionalismul, susceptibilitatea confesională şi polemismul, pentru că nu se cantonează în opoziţia stilurilor ecleziale, ce e protestant şi ce e catolic; iar despre capodopera Dnei. E. s-au pronunţat mai bine un francez şi un ortodox, nedescumpăniţi de militantismul anticreştin al autoarei. Într-atât e confesionalismul numai simptomul fobiei.

Unii aduceau conjecturi, alţii aduceau bun simţ, poate că aceia ca Smedt, care aduceau mai ales bun simţ, aduceau mai mult, erau neîncătuşaţi de metoda critică protestantă, al cărei scepticism e nerezonabil. În cazul biblisticii criticiste, bunul simţ luptă nu cu ştiinţa, ci cu conjecturile. Liberalii şi moderniştii smintiţi păreau să creadă că ştiinţa (înţeleasă nici măcar ca erudiţie, ci numai ca metodologie) e suficientă; nu e aşa, însă puţini au părut să se întrebe dacă bunul simţ nu aduce mai mult.
Bunul simţ al lui Smedt, şi mărturiile răsăritene: ‘Fericită eşti, o Romă, pentru că în tine odihnesc …’.
Dacă puterea poate face orgolioasă o biserică, dizidenţa o poate face complexată, invidioasă şi meschină.

Semnele sunt preternaturalul, simbolurile sunt naturalul translucid.

Moartea păcatului e cea care împiedică unitatea.

MS ca orfan. Transluciditatea. Demenţa nihilismului, credinţa atâtor oameni, suflete pentru care lumea era translucidă şi trecătoare, şi aşa le va fi apărut încă de timpuriu, ca o convingere neclintită. Mizantropia şi latria.
Mama aprecia ceea ce a scris MS din experienţa lui de orfan. Nu era deloc misogin. Cunoştea existenţa şi sufletul orfanului.

Meridionalul & evreul & rusul de la Optina. Severitatea salutară a mamei Sf. Varsanufie de la Optina, bunul lui simţ. Religia se întemeiază pe aceste date cu adevărat fundamentale.
Vise, receptivitatea: Sf. Ioan Maximovici, Sf. Macarie de la Optina, pelerinajele necesare sufletului.
Teoriile lipsite de iubire. Teoriile provin dintr-o anumită lipsă de iubire, ceea ce le descalifică.

Excelenţa Proorocului Isaia, teologia cea mai înaltă.

Clătitele. Drumul. Tigaia.
Strigătul. Odihna. Tel..

Ceea ce poate fi răstălmăcire, distorsionare, provenite din necurăţie.

Utilizarea & 2 x cuviinţă & autori.

Transparenţa viselor depinde de curăţia sufletului, e şi acesta un rezultat al libertăţii omeneşti, care condiţionează receptivitatea.

Vin. am înţeles că Sf. Pius al X-lea şi cardinalul spaniol înţeleseseră cu limpezime miza modernismului ca filieră, aşa cum arată ceea ce ştim despre gândirea protagoniştilor dizidenţei: ateismul, blasfemia, scepticismul. Cu alte cuvinte, cei de la Roma înţeleseră exact situaţia umană, natura dizidenţei, încercarea de a deghiza prejudecăţile seculariste cele mai extravagante drept creştinism, perfidia. Mărturisirile directe ale protagoniştilor modernismului, documentele arată în ce spirit era întreprinsă această revoluţie dată ca revizionism inofensiv şi bine intenţionat. Miza campaniei nu era o idee sau alta, ci substratul moral, ticăloşia, perfidia dizidenţilor, necinstea. Documentele îi dezvăluie vulgari şi întărâtaţi. În primul rând sufleteşte, erau lipsiţi de elevaţie. Dacă scientismul din disciplinele cu adevărat ştiinţifice a fost dezminţit relativ repede, scientismul teologilor şi al exegeţilor a fost mai dificil falsificabil, tocmai prin lipsa criteriilor ştiinţifice de falsificabilitate. Scientismul modernist era o nouă gnoză. Orice elucubraţii, atâta vreme cât erodau credinţa, ceea ce a fost crezut mereu (şi nu numai neoscolastica, aşa cum se afirmă cu rea credinţă, pentru a îi exonera), li s-au părut convingătoare. Neoscolastica a fost numai un pretext vremelnic, călăuza moderniştilor era scientismul reducţionist, scientism de două ori fals, atât ca ideologie cât şi prin transpunerea lui neîntemeiată în disciplinele umaniste (neohegelienii deveniseră pozitivişti, ca R.).

Teozofii nu sunt mai respectabili decât liberalii, însă nici aceştia, decât gnosticii: sunt mode, ifose, înşelări.

Abjurarea discontinuismului are drept urmări fie deismul, fie providenţialismul sau panenteismul. Însă providenţialismul nu e consacrarea existentului, a situaţiei date, ci a efortului, a luptei, a alegerii. Providenţa e indicarea unei tendinţe, sinergia. Providenţa înalţă firea, nu o înlocuieşte.

Credinţa e darul Sf. Spirit, nu poate fi explicată printr-o psihologie secularistă şi reducţionistă. Credinţa necesară pentru a primi îndemnul la pocăinţă al lui Iona. Credinţa e o facultate morală, ca atare denumită virtute.

Sobrietatea, bunul simţ, artificialitatea, cr., bunătatea.

Cum se putea scrie cuviincios şi domol (1863, probabil) despre romane cuviincioase, ‘Dra. La Quintinie’ şi ‘Sibylle’.

Sofiştii nu formează, ci flatează. Ei sunt simptome ale regresului social. Regresul le preexistă, îi precede.

Bazin a fost sărbătorit cândva chiar de Bordeaux, Bourget, Goyau, Doumic; atunci se mai putea conta încă, împotriva mandarinilor, pe publicul obişnuit. Cei care au idealizat din bunătate. Chiar ca ipoteză, evaluarea e exprimabilă. Formă de idilă realistă, sau de realism stilizat moral, hieratic.
Şi îmi amintesc revizionismele lui ŞC şi AG (acesta, şi în ’96, republicând o proză).
Bruchési, un portretist intelligent, a scris bine despre peisajul din Anjou.

Sb. dim., visul.

Scepticismul e un reducţionism de rea credinţă, tendenţios, necinstit, ipocrit.

Criteriul fiabil al virtuţii sunt profeţii, ceea ce ne sfătuiesc ei.

Constrângerea, impersonalitatea, artificialitatea.

Materialismul obtuz al sec. XIX i-a ignorat pe Fabre, Bernard, Pasteur, Faraday, Maxwell, care erau dezminţirea directă a postulatelor lui; nu era nimic ştiinţific în prejudecăţile absurde ale ateilor, sau în pretextele de care se serveau. Ateismul e haznaua gândirii, e mediocritatea înăcrită de orgoliu şi de insolenţă turbată. Extrapolarea protocoalelor experimentale ca autosuficiente mărturiseşte sau exhibă o îmbâcsire a minţii. Liberalii credeau că asimilează secularismul, însă erau ei înşişi secularişti care încercau să asimileze religia.

Discernământul: nici mizantropia, nici credulitatea. Gândul nocivităţii mizantropiei îmi fusese oferit de predilecţia pentru literatura obişnuită, pentru opere.

Simţul relativului. Am un maestru mai mare decât sunt scriitorii.

Răstignitul pocăit & Sf. Inimă, altitudinea, accederea & luteranii, istoria Tainelor & curăţenia, ajunul.

Ca model de beletristică de nivel mediu: ‘Europolis’, operă scrisă de un autor cu inteligenţă obişnuită, umană şi sobră, rafinamentul a ceea ce e obişnuit, pentru cititori obişnuiţi.

Ţările scandinave ca elită socială a Europei (onoarea).

Sensibilitatea pervertită calomniază.

A începe să cunoşti (sfinţenia), a începe pocăinţa.

Mă gândesc azi la câte posibilităţi ar fi putut să existe pentru sfinţenie.

Fericirea pământească a altora trebuie gustată, şi fără invidie sau ranchiună.

Ce înseamnă demodarea? Nu e irevocabilă, iar forţa ei e conformismul.

Imaginaţia trebuie nu suprimată, ci purificată, analizată şi înţeleasă, sesizată ca atare.

Cei care trăiau bucuria bunătăţii, a omeniei.

Ceea ce mi-a încurajat ferocitatea.

Ispititorul i-a îndemnat pe oameni să fie vicleni, perfizi.

Ep., câteva romane (GT di L, Fournier), alegerea a ceea ce e esenţial.

Unitatea & sb. & luteranii, practică & azi, luni.

Ifosele savante, cu schematismul lor, sunt o formă de neseriozitate.

Luni seara, puricele. Tel..

Gândirea eshatologică ortodoxă a sec. XIX, nivelul.

Sb. seara, 9 & 14 ţigări (sb., 20 & 14 ţigări).
Discernământul, nu apatia. Dum. seara, la Missă, impresia dată de Trisaghion, pe drum mi-am amintit rugăciunea răsăriteană către Sf. Spirit; predică despre îngrijorare, e necesară activitatea moderată.
Dum. seara, 8 & 10 ţigări (dum., 36 ţigări).
Lumea nu va fi abolită, ci transfigurată, înnoită. Marţi seara, la Missă, lectura din Isaia, despre ceea ce îi e plăcut lui Dumnezeu. Am avut bucuria de a vedea pe cineva închinându-se la statuia Sf. Thérèse. Sfânta a promis chiar transfigurarea lumii.
Mi. seara, la Missă, până la 6 ½. Lectura din Ioel, o proorocire optimistă. Predica, pedantă (etimologii evreieşti şi greceşti, ‘al doilea Isaia’, etc.), însă ternă, insipidă.
Vin. seara, la Missă, predică despre ‘misterul păcatului’, la fel de dezlânată (cuvinte evreieşti şi greceşti, mitologia akkadiană, ‘tolănirea’, etc.): Cain, generaţia Potopului, ‘piticul titan’, dihotomia descrisă de Sf. Pavel, opoziţia legilor, păcatul originar ca instituirea arbitrarului, a bunului plac, a autonomiei. În româneşte, interpelarea acuzatorilor femeii adultere are acelaşi înţeles ca în greacă. Ideea e că Dumnezeu vrea nu să pedepsească, ci să vindece. Cain şi ideea akkadiană. Cele două maxime răsăritene: şarpele de pe prag (prudenţa în luptă), cunoaşterea păcatului propriu, superioară faptului de a îi fi văzut pe îngeri.
Dum. seara, la Missă, m-am gândit că păcatul originar e viclenia; şarpele le oferea chiar perfidia, propriul exemplu. La predică, despre bine şi rău, paşii de pe nisip, gratificare, ispitiri: împotriva nădejdii, a credinţei şi a carităţii (închinarea).
Marţi seara, la Missă, Evanghelia Sf. Matei: rugăciunea, iertarea. La predică, despre sinceritate. Una din petiţii menţiona ‘formele pietăţii populare’ (intelectualii, contemplativii, devoţiunile). Eu am lipsit 22 de ani. Ieri seară mă gândisem la valoarea rugăciunii oferite de Iisus.
Joi seara, la Missă, rugăciunea Esterei şi Evanghelia optimistă: darul, găsirea, corespunzând afectivităţii, inteligenţei, voinţei. Predică despre viziunea Esterei, sinceritate, egoism, ‘nu sâcâitori, ci perseverenţi’. O impresie puternică a teismului. Iisus, cel mai optimist dascăl de rugăciune.

Gândindu-mă la romanele citite de Ep., azi, joi, am găsit o postare veche a lui despre un cuvânt al lui Böhme din ‘Mărturisiri’, antologia de scrieri autobiografice: ‘ţepii şi spinii’. Eu cred că Böhme avea o sensibilitate imensă pentru frumuseţe. Creştinismul trebuie să ducă pretutindeni bucuria, nădejdea, sobrietatea, omenia, bunătatea, manifestându-le şi recunoscându-le. (De fapt, în această postare, Ep. insinua o culpabilizare a celor ca Böhme, ceea ce e foarte neechitabil şi chiar frivol.) Însă ideea unei postări despre un gânditor de demult mi-a plăcut. Ep. cunoştea de tânăr ‘Mărturisirile’ teozofului.
Mi-au displăcut ideile Ep.: tipologia sumară, apofatismul atribuit acelora ca Böhme, conştienţi că viaţa pământească e o ‘trecere prin ţepi şi spini’, mers prin ţepi şi spini; echivalarea absurdă a geniului literar cu … sfinţenia; scrierile despre rugăciune, ghiduri pe care chiar Ep. le recomandă dealtminteri (ideea era a artificialităţii şi pedanteriei posibile, când ghidurile sunt instrumentalizate ca manuale; probabil şi excedarea dată de ifosele vreunui neofit tipicar). Ideea simplistă a psihologului despre simţul atenuat al individualităţii la antici şi medievali. Aceşti teoreticieni confundă formulele, convenţiile, uzanţele, codurile, retorica, expresiile, cu ceea ce va fi fost viaţa trăită a oamenilor de demult. E probabil că narcisismul nu era atât de răspândit.
Tot azi, joi, am întâlnit mărturisirea unui ziarist italian despre funcţia unei opere a Sf. Ambrozie, ‘Despre Taine’.

Sinceritatea rugăciunii Esterei, durerea, jalea.

Lui Lampedusa îi plăceau janseniştii şi puritanii. Dispreţuia literatura italiană. În gusturi era un extravagant hedonist. Detesta catolicismul triumfalist şi placid. Unele aprecieri ale lui sunt colţuroase şi neverosimile, altele, obtuze; în critică, era un extravagant, simpatic prin hedonism, mai înainte de a fi un liric. Îşi avea limitele lui, se cuvine să alegem ceea ce e verosimil. Gusturile lui erau în mod esenţial ale cuiva necalificat pentru evaluări de ansamblu echitabile, ale unui hedonist înveterat, ca atare mai asemănător, dintre cei patru critici care îi plăceau, celor doi englezi, decât francezului sau italianului, a căror sensibilitate cu adevărat universală n-o avea. Era o natură de eseist, nu de istoric literar. Chiar lirismul lui e adesea indirect, implicit şi cinic. Cinismul pare să nu fi fost o mască, ci îl definea ca om. Critica lui e valabilă acolo unde şi când Lampedusa admiră, e valabil prin ceea ce admiră, însă nu avea universalitatea suverană a doi dintre criticii pe care îi admira. Pe MP îl taxa de stricat (adevărul fiind că travestirea erotismului invertit, deghizarea, substituirea chiar e destul de indigestă).
Cred că soţia lui era mai în măsură decât alţii să afirme că Lampedusa era credincios. Se înţelegea pe sine la fel ca pe doi autori renascentişti, drept un simpatizant al religiei, fără să fie el însuşi religios. Stângăcia e sesizabilă în gustul pentru exces şi exagerare (jansenişti, puritani) şi extravaganţă (agnosticismul catolic al unui romancier englez contemporan, sfinţenia dezabuzării, etc., lucruri simultan retorice şi discutabile). Simpatia lui e adesea pentru expresie şi formă literară, nu pentru oameni, adică unicul lui criteriu era acela formal. Aprecia sonoritatea formei, însă nu avea simpatie pentru rezonabil, obişnuit sau umil. Cu toate acestea, există în critica lui Lampedusa lucruri bune, pe care merită să le alegem.
Greşeala criticii lui e aceea, comună, de a evalua în ansamblu, nu opere, ci autori şi literaturi, cu obligaţia consecutivă de a evalua orice, ceea ce e artificial. Acest mod de critică globală, generală, e artificial.
Lampedusa căuta religia în expresiile literare extravagante. Dispreţuia în mod foarte nedrept literatura italiană, nu numai aceea modernă. S-ar fi putut bucura de mult mai multe lucruri. Obiecţiile lui sunt simpliste şi sumare. Însă de ce să faci istorie literară pentru a nega, pentru a dispreţui, ca să îţi exhibi tranşant inapetenţa? Îmi aminteşte de VN. La antipod e GM.
Ţinea să îşi afirme antipatiile, dispreţul, desconsiderarea, inapetenţa.

Reaua credinţă, decizia, neconvenabilul.

Mărturiile misticilor: esenţialul, experienţa, simplitatea; generalul, teoreticul, pedanteria. Pe de o parte, necesită trăiri similare, o experienţă asemănătoare, datul e personal, nu e o formă generală, teoretică, universal în ele e numai esenţialul, iar acesta e inteligibil, însă nu şi teoretizabil; pe de alta, se referă la lucruri simple, trebuie înţelese cu simplitate şi empatie. Judecarea, invidia provin din frică şi neîncredere, din apatie, din nesimţire; maximele evanghelice, ierarhiile nu sunt axiome sociologice. Ierarhia la Dumnezeu, înaintea lui, nu e o axiomă sociologică.

Sb. dim., la TV, Angela Gheorghiu: Pleşu, duetele, Herlea, gratitudinea, laşitatea, inechitatea (chiar neacceptarea formei răsăritene, contrar principiului enunţat), orgoliul de a nu cere. Judecăm numai din frică, neîncredere şi pentru a ne compara, însă destinul transcende gândurile omeneşti. Fiul nerisipitor invidia răsplata, pentru că nu aprecia prezenţa.

Artificialitatea, pretinsa suficienţă.

Care fusese înşelarea, obtuzitatea. Cauzele sunt pe cât de oarecare, de cotidiene, pe atât de

Sfinţii întâlneau ferocitatea, însă nu erau descumpăniţi de ea.

Atâta din filozofie, ca formă inferioară a religiei, ca surogat. Mie mi se păruse că găsesc în ştiinţă, mai exact în ideologia materialistă, surogatul Euharistiei. Filozofia, când nu e gândire ci cunoaştere autonomă despotică, cu masochismul severităţii, când e autonomă, e un surogat.

Scientismul scâlciază neobişnuitul naturii, aprecierea naturii. Fenomenalizează o prezenţă. Matematizarea e o direcţie greşită a minţii, ceva pur instrumental. Mecanismul e un fenomen, iar viaţa e un fapt, nedisociabil de ansamblu. Însăşi diferenţa e neteoretizabilă, e necesară sesizarea emoţiei naturalistului.

Martin şi cosmopolitismul, pionierii unionismului european şi tradiţia continentală, temeiul, triada filozofilor români (G., S., L.), pe care însă nu numai tineretul român neştiutor de franceză îi ignoră, chiar dacă ei simbolizează sapienţialitatea, universalitatea, cf. CN.

De la sfinţi, nu cuvintele teozofice, ci acelea umane, bunătatea, simpatia, dorul. Literatura poate să fie expresia acestor valori, le poate exprima, mundanul e sacrul.

Gustul estetic simbolizează instinctul, discernământul, credinţa. Descurajarea, descumpănirea, demoralizarea.

Conjecturile meschine ale bibliştilor, ingeniozitatea lor maladivă sunt infirmate, dezminţite de cea mai elementară experienţă a existenţei. Biblistica sceptică e unul din cele mai ridicole capitole ale gândirii omeneşti.

Eu nu cred că Böhme reducea existenţa la ‘mersul prin ţepi şi spini’. Ranchiuna e antipodul misticii. Nicio teorie nu îi e superioară vieţii.

Rezonanţa funebră a imnului aceluia despre părinţi.

Redactarea, sau discreţia, sau intenţia de a apăra. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a înţeles, sau expresia paradoxală, obişnuită la sfinţi, sau dorinţa de a apăra; fapt e că nicăieri cuvintele severe nu au fost înţelese aşa cum o vrea isteţimea prozaică a protestantismului.

ÉG şi independenţa credinţei faţă de silogisme: principiu absolut anti-neoscolastic, calmul, relaxarea. Neoscolastica era o silogistică pentru burghezi.

Mi., batjocurile scrise de GF despre La Trappe. Cum remarca un biograf al său, GF nu era reputat pentru inteligenţă. Ocările şi batjocurile cu care a răspuns ospitalităţii trapiştilor, şi ideea lui nătângă de a se documenta despre religie. Cei ca el vroiau religia vizibilă pentru literatură, ca să o anexeze; în acest sens, n-aveau nimic sfânt.

Sfinţii, credincioşii erau străini de mizantropie şi de dezamăgire, în sec. XIII ca şi în sec. XIX, XX, XXI; pentru ei, lumea nu e o iluzie.

Postările despre ‘Iov’, Holmes (o pastişă chestertoniană, extravagantă), Williams. Înţelepciunea căutată în ‘Iov’ e aceea a Providenţei, ca atare naraţiunea ar putea să fie artificială şi abstractă, însă gândirea are meritul de a nu ceda fatalismului. Existenţei nu îi corespunde o teorie.

Joi m-am gândit din nou la tipologia Ep., naturile catafatice, egoismul lor, însă şi la înţelegerea preotului francez de odinioară pentru egoismul goethean, etc., lipsa de ranchiună.

Joi seara, la Missă, nevinovăţie, credinţă, fapte bune, ienupărul, Evanghelia Sf. Luca despre Avraam şi credinţă. Iisus nu disjunge Legea de Prooroci. Înţelegerea omenească. Neîncrederea e nerezonabilă.

Nihilismul echivalenţei, al indeciziei care echivalează toate, al echivalării. Nu toate sunt echivalente. Există descurajare şi demenţă în echivalarea indiferentă a toate.

Frica sfântă e aceea cu nădejde, frica morbidă e aceea deznădăjduită, mohorâtă.

Polisemia visului de ieri dim.: disciplina, sfântul; credinţa (Legea şi Proorocii, răspunsul adresat lui Iov); medicina. Dim., biletul; seara, mersul. Era un îndemn la disciplină (cum sfătuia şi un Părinte egiptean) şi la generozitate. Putem alege esenţialul de la iezuiţi şi din tradiţia iezuită, aşa cum îl alegem de la egipteni.

Tipologia înseamnă similitudine, nu identitate. Tipologia reuneşte ceea ce e asemănător.

Sămănătoriştii (RC, uniatul, EB, ST, MS, EG, S., V.) sunt pentru mine ceea ce naturaliştii francezi (Zola, Daudet, Huysmans, J. Renard, însă nu şi Maupassant) erau pentru MT. Ceea ce e numit idilismul unora putea să provină mai ales din bunătate sinceră, din cuviinţă.

Romanul publicat la 26 de ani, în 1913; tânăra, liceul şi politicianul.

Mizantropia, complacerea în furie, sadismul.

Lumea poate fi mântuită nu ca întreg abstract, teoretic, gândit, ci ca durată trăită, ca Împărăţie şi transfigurare.

Însă există o ierarhie: bunătatea, principiile, virtutea, discernământul. Unitatea cosmică trăită, simţită, percepută nu e aceea teoretică. Ca atare, Sf. Benedict devenise un motor al Cosmosului. Dar e ceva ce teoria nu poate să survoleze, să formuleze abstract. Ceea ce va fi mântuit, ceea ce e mântuit cu efort, activ, e lumea, nu teoria lumii; când un sfânt spune ‘totul’, e totul ontologic, nu acela abstract. În acest sens, Cosmosul Sf. Siluan e mai rezonabil decât cel al unui paleontolog.

‘Atrofierea simţului singurătăţii şi al inutilităţii’.

E periculos să reduci Revelaţia la mitologie, adică personalul, comuniunea, interacţia, la impersonalitate şi echivalenţă, la tipologie, la generic sau la intuiţii lirice. Tipologia poate răstălmăci similitudinea ca identitate. În mitologie trebuie distins între fapte (simboluri şi legenede) şi idei; faptele, evenimentele, cine le atestă, ce urmări au avut? Amalgamările sunt oţioase. Pretenţia istorică a creştinismului e bine întemeiată, şi continuă preocuparea istorică evreiască, înţelegerea evreiască a timpului şi a Creaţiei, ambele originale în contextul geografic respectiv, şi pe potriva exigenţelor europenilor clasici; există o deosebire între ceea ce afirmă evreii şi ce afirmă neamurile înconjurătoare. Evreii nu erau palavragii orientali. Ce opere istorice au lăsat neamurile?

Cusururile: redundanţa şi nonşalanţa, tifla, indiferenţa.

Pentru niciunul dintre sfinţi, existenţa nu a fost un joc, domeniul aparenţei, al iluzoriului. Sentimentul iluzoriului distruge bunătatea. Sfinţii cunosc bunătatea existenţei.

’88, eul, cine sunt, legităţile.

Magii, care se aşteptaseră ca Mântuitorul să fie cineva cunoscut regelui, au îngenuncheat înaintea copilului. Aceasta a fost încercarea lor, de a fi găsit pe cineva care nu îi era cunoscut monarhului, iar sfinţenia lor a fost de a-l fi recunoscut pe cel la care au ajuns.

Sb. seara, la Missă, Evanghelia întâlnirii de la fântâna lui Iacob, pericopă misterioasă, iar la predică, sfinţirea prin sacramentul timpului Postului Mare (Leon al XIII-lea), azilul, iertarea. Iisus e recunoscut pentru iertare. Valoarea sacramentală, sfinţitoare a timpului Postului Mare.

Critică, isteţime şi înţelepciune. Critica poate fi gândită cu isteţime, insolenţă, necruţare, asprime, însă şi cu înţelepciune.

S-ar fi cuvenit ca eu să afirm ceea ce e bun, să recomand respectul. Îmi revenise să ajut.

Există un volum din ’27 al lui Barrès, ‘Maeştrii’.

A răposat Chuck Berry; ultimul lui album apăruse cu 38 de ani în urmă.

Dum. dim., visul cu numerele; însă nu mai ştiu ce număram.
Dum. dim., la Missă, lecturile din ajun (necredinţa evreilor şi toponimia, ‘Romanii’, ospitalitatea samaritenilor, la care Iisus a locuit două zile); o explicaţie vagă despre obârşia samaritenilor şi a schismei: asirienii, panteonul.

Ieri, sb., ideea postului ca sacrament, a pocăinţei ca sfinţire.

Mizantropia. Încrederea. Visul & ’88 & sem. VII, ocazia & sem. III—VI. Depinde în care consens ne situăm, al umanului sau al alienării.

Surogatele nu sunt necesare, iar ceea ce e cu adevărat necesar, ceea ce e resimţit, trebuie deosebit de surogat.

A trăi ‘în emoţia unui poem’, ‘Ar trebui’.

Ieri, dum., Margareta Sterian: Slavici, Gusti, Comarnescu, traducerile, vizitatorii expoziţiilor, Minulescu, «nici vorbă», Jianu. Recitalul lui Iordache (versuri de Sandburg, Pound). Etnografia lui Gusti. Generozitatea lui Minulescu, primirea artiştilor.

Ieri seară, luni, am citit interpretarea dată de Sf. Anton unui verset din ‘Iov’. Exegeza tradiţională era teologică, adică încredinţată de corectitudinea cunoaşterii autorilor biblici, explicarea era o reformulare, pentru că se întâlneau două cunoaşteri ale sacrului, exegeza aceasta încrezătoare nu era anacronică, pentru că se situa într-o continuitate a Revelaţiei, şi se referea nu la un univers de idei, ci la unul de realităţi.

Critica nu înseamnă expertizare.

Frumosul nu poate fi definit, nu e o ‘categorie’.

Marţi seara, la Missă, Evanghelia iertării nemăsurate, servitorul necruţător; la predică, două verbe greceşti (îngăduinţa şi mărinimia), plânsul lui Iosif. ‘Lucruri mari, de necrezut’. Iertarea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii.
Îmi lipsise evlavia trăită.

Duhul şi stihia (masochismul, distructivitatea).
Scrisoarea franceză din ’90, rămasă fără răspuns; efortul zadarnic de a coresponda cu francezii. După 12 ani, vinul, lenea, dispreţul, icrele, rev., regizorii, ideea operei.

Joi seara m-am gândit la Părinţii alexandrini, la credincioşii obişnuiţi, la probitatea evreilor, la încredere (SH), la biblistica insolentă, derizivă, lipsită de inimă, şubredă din cauza orgoliului. Standardul dublu, sapienţialitatea nerecunoscută unde s-ar cuveni.

O comparaţie absurdă între lefebvrism şi … jansenism (în temeiul … rolului pe care-l are reputaţia şefilor, al faptului că ar fi ambele partide promovate de vedete, ceea ce e absolut neadevărat pentru lefebvrism, dizidenţii nu l-au urmat pe episcopul nemulţumit în virtutea strălucirii acestuia, dimpotrivă, iar compararea reacţionarului anost cu gânditorii din sec. XVII e absurdă, jansenismul era o amalgamare de profetism, arheologism tendenţios şi intelectualism vanitos şi dispeptic, de tradiţionalism imaginar şi de ispită a ascetismului); în plan ecleziologic, ceea ce e bun în lefebvrism nu e şi absolut necesar.

Capodopera nu ‘îşi ajunge sieşi’, nici nu ‘există în sine şi prin sine’, analogia nu e corectă, pentru că exprimă un fel de monofizitism estetic, un extrinsecism estetic, participarea estetică nu e impersonală, iar ceea ce unii denumeau, în sec. XIX, impersonalitate era numai idealul ‘eului mai bun’, descris ca un eu teoretic, însă egal, de fapt, cu ceea ce poate să realizeze cineva. Există un moment când scepticismul se dezice de orice bună credinţă, şi devine batjocură.

Libertatea de gândire. A crede Legea şi Proorocii nu înseamnă a îi crede pe neoscolastici. Raţionalitatea biblică.

Vin., stare gripală; seara, ploaie.

Sf. Scriptură ne învaţă sfinţenia limbajului. Catolicii şi parnasianismul. Paradoxul unui Parnas al scepticismului. Limbajul şi unitatea; nu vroiam un limbaj care să exprime existentul, de unde şi lipsa duhului. Polisemia nu înseamnă echivoc. Ambiguitatea e o noţiune nihilistă. Dascălii de mizantropie şi deznădejde.
Scepticismul montaignean critică numai certitudinile false, iluzorii.

Nu există formă pură, aceasta e o iluzie, pentru că în formă există un cuprins subzistent. Ceea ce ajută în formă e conţinutul, cuprinsul rezidual, subzistent, ceea ce, în formă, încă e conţinut, informaţia care transcende.

Ajutorul & recunoştinţa & iertarea. A implora ajutorul şi iertarea, a exprima şi manifesta recunoştinţa.

Mama: tinereţea spirituală, încrederea, bunătatea.
Stagiritul a portretizat existenţa fără har, ternă, obtuză.

Intelectualismul societăţii occidentale se întemeiază pe iluzia că poate să existe o ierarhie socială, standardizabilă, a spiritualităţii, a înţelepciunii, că acestea pot fi plebiscitate, că ele ar fi apanajul unor elite acreditate social. Că spiritualitatea e ierarhizabilă de către elite sau facţiuni, cum erau partidele religioase din timpul existenţei pământeşti a lui Iisus.

Modul în care catolicii înţeleg chiar astăzi să dialogheze cu ortodocşii arată că ei situează chestiunea ecumenică la nivelul universitarilor şi al teologilor convenabili. Catolicii nu pot rămâne catolici propunând contextualizarea dogmelor sau a Sinoadelor celui de-al doilea mileniu. Catolicul care propune contextualizarea Sinoadelor celui de-al doilea mileniu subscrie contextualizării şi relativizării oricărui Sinod; trecutul ne arată că primii mari teologi din sec. III nu erau mai lipsiţi de eroare decât au fost teologii din sec. XX, arheologismul e numai un tertip. Ecumenistul francez care a răstălmăcit remarca unui autor bizantin, conform căreia veneraţia acordată în Răsărit unor papi ai întâiului mileniu se adresa exclusiv omului, nu funcţiei, e reprezentativ pentru superficialitatea cu care e înţeles Răsăritul chiar de către cei mai titraţi occidentali. Chiar instituţionalul pare să fie redus la administrativ. Ori, chiar administraţia relativ eficientă din ultimul sfert al întâiului mileniu a servit numai paleaţiei, a fost paleativă, nu a vindecat disensiunea, ci a ameliorat vremelnic. Se aminteşte că unitatea a fost menţinută cu eforturi mari; însă, de la o vreme, eficienţa acestor eforturi a fost numai paleativă, de amânare a schismei. Unitatea nu e decisă la nivelul la care e negociată. Reconcilierea nu e în primul rând aceea a universitarilor; ceea ce implică existenţa religioasă practică, sensibilitatea nu sunt secundare. Când ecumenismul e făcut, de partea catolică, cu gândul relativizării, al escamotării, nu al adevărului, nici al credinţei trăite, utilitatea lui e neconvingătoare. Nu toţi gândesc aşa, însă, şi bunul simţ nu e monopolul comisiilor de dialog. Unitatea în idei trebuie premearsă de unitatea în virtute. Oamenii se pot regăsi numai în bunătate. Unii răsăriteni recunosc faptul că ignoră Occidentul ultimului mileniu; dar unii catolici au hotărât în grabă că trebuie să admire, înainte de a-l cunoaşte, tot ceea ce înseamnă Răsăritul corespunzător.

Mintea mea, mamă, e şubredă.

‘Fără tine, mamă, oare ce aş fi?’

Sb. seara, la Missă, I Samuel (alegerea lui David), ‘Efeseni’ (discernământul), vindecarea (Siloe); la predică, despre clauzură, semnificaţia noroiului.

În mod numai apparent paradoxal, cei care se credeau subtili, reformiştii anilor ’60, dispreţuiau subtilitatea veritabilă, a textelor liturgice, etc..

‘Atenuarea limbajului’, cutume, ‘industria divertismentului’ (Volceanov, insipid, despre ‘deconstruire’, ‘prezenţa oficială’, ‘actualitate politică’); numele Papei, ‘domnia sa’, odihna, ‘metafora’ biblică, răstălmăcirea, blândeţea.

Dum. dim., două vise: gătitul, fotografia (portretul unui actor), locul; apoi, conversaţia.

Cunoaştem ceea ce consimţea cineva să scrie.

Dum. seara, la TV, Liiceanu despre asprimea părintească, absurdităţile corectitudinii politice.

Dum. seara, la Missă, predică despre durerea iubirii neobservate (durerea ca iubirea cuiva să treacă neobservată), acceptare, Sf. Ioan şi gusturile Scripturii (amară când e asumată), Benedict al XVI-lea despre vederea inimii.

Ajută-mă, binecuvântează-mă, iartă-mă.

La Sf. Petru vedem nu credinţa obişnuită (cu atât mai puţin, mediocră), ci credinţa neobişnuită, extraordinară, credinţa mai înaltă.

Azi, luni, m-am gândit la întâietatea lui Eliade, la faptul că a fost cel mai sobru, profund, rezonabil şi, mai ales, uman din generaţia lui, că a fost întâiul în toate acestea, că ierarhia era dreaptă, că recunoaşterea timpurie a fost dreaptă şi că, ulterior, progresul lui uman a confirmat-o. Şi aici gândesc altminteri decât AP.



Ratzinger critica, într-un articol din 1969, ‘Kein Heil …’, estomparea acuităţii lui Rahner, comparând ‘Die Gliedschaft …’ (din ‘Scrieri II’) cu lucrări ulterioare. De fapt, există adesea remarci ale lui Ratzinger despre evoluţia unei teologii (de ex., Kraemer).
Dumnezeu nu poate alege deghizarea urii sau mândriei, scria Congar în ’52. Există o ierarhie a realului, a participării la fiinţă.
Omul ‘e mântuit de […] caritate şi credinţă’.
Câteodată are şi el condescendenţa obişnuită a teologilor moderni faţă de religia aşa cum e înţeleasă, trăită şi practicată de oamenii nespecializaţi. Deconcertantă e tocmai ingenuitatea acestei condescendenţe.
Teologiile nu sunt definitorii pentru religie. Ele nu dictează religia, nu sunt hotărâtoare. Aceasta e numai o iluzie a teologilor. Credincioşii simt altfel.
Ratzinger legitimează prejudecăţile şi obtuzitatea contemporane, ceea ce în sine e o formă de relativism, ca şi cum acestea ar avea dreptul de a nu fi scandalizate.
Tezele teologilor nu sunt credinţa, nu sunt ceea ce cred oamenii. Şankara şi Ramanuja nu reprezintă ceea ce chiar cred hinduşii. Când dialogul credinţelor rămâne dialogul teologilor, nu al credincioşilor, imaginea rezultată e falsă. Ideile lui Şankara şi Ramanuja sunt numai teze ale teologilor. Acest mod de a prezenta religia e cât se poate de artificial şi de simplist. O credinţă e altceva decât tezele teologilor.
Vestirea creştină tradiţională pornea de la forme de religie, nu de la secularism. Nu întâlnea secularismul. Chiar secularismul prin care se legitimează Occidentul contemporan e o teorie a intelectualilor, căreia oamenii obişnuiţi îi caută diferite alternative. Or, impresia e că progresiştii se adesează în principal, sau chiar exclusiv, intelectualilor secularişti, de parcă aceştia ar fi reprezentativi, şi astfel îi legitimează.
Ratzinger caută ‘compatibilitatea pretenţiilor istorice cu conştiinţa noastră contemporană’. Al doilea termen e cât se poate de vag. Imperativele sau exigenţele ‘conştiinţei noastre contemporane’ sunt cele percepute de teologul care îi devine avocat. Ca atare, teologul contemporan ajunge să pledeze pentru exigenţele acestei conştiinţe pretenţioase sau mofturoase. Însă ele sunt o percepţie personală, o ipoteză, care chiar ca relevanţă sociologică e limitată.
Ratzinger decide că nu ‘conştiinţa noastră contemporană’ [?] trebuie educată pentru a înţelege ‘pretenţiile istorice’; dar cine o defineşte, cine o exprimă? Faimosul dialog cu lumea modernă nu e teoretizabil, nu îi corespunde o ecuaţie. Problema e în mare măsură falsă. Această flatare a unei gândiri amorfe, ipotetice şi fluctuante e o strategie defetistă. Iar împăciuitorismul e unul fără precedent. Strategia depinde de închipuirile teologului, de ceea ce alege ca reprezentativ pentru modernitate, iar temeiul e, din nou, situarea în teorie. Impresia e că teologul se adresează unei minorităţi intelectualizate, circumscrise social, pe care o crede a fi ‘lumea modernă’, însă e numai publicul mediocru.
Are multă încredere în raţionalitatea teologiei de catedră contemporane, şi probabil că pledoaria pentru drepturile şi exigenţele contemporaneităţii vizează, de fapt, chiar legitimarea acestei lumi teologice, supradimensionate şi orgolioase în obtuzitatea ei. Demodarea ideilor nu e numai un fapt, ci îi pare să aibă o obligativitate filozofică. Afirmarea contemporaneităţii e afirmarea unor convingeri proprii unor grupuri universitare.
Însăşi gândirea lui e un moment istoric, şi nu ceva absolut.



Louis Bertrand scrie că Bourget avea, la mijlocul deceniului al nouălea al sec. XIX, două categorii de admiratori: unii ai ‘Eseurilor de psihologie’, alţii ai poeziei. Întâia lui operă îşi păstrează actualitatea estetică prin sentimentul ei.
‘Poeziile lui Bourget mi-au rămas aşadar dragi’.
În pagini de istorie socială trăită, Betrand evocă ‘grosolănia gândirii, a presei, a moravurilor publice şi politice’.
Descrie diletantismul şi superficialitatea adolescenţei dezorientate, a nonconformismului mimetic şi prematur.
‘Cruelle Énigme’, ‘breviarul vieţii noi’, a fost primul mare roman al lui Bourget. Bertrand, în ‘Idei şi portrete’, evocă mătăsurile şi dantelele. Primul Bourget e ‘cel adevărat, sau cel puţin cel mai intim, poate cel mai firesc’.
‘Ştiinţa pozitivă datează de ieri: ea dispreţuieşte trecutul şi tradiţia’.
Sufletul omenesc e ‘o forţă liberă sau sclavă, care crează durere sau bucurie, urâţenie sau frumuseţe’.
Teoreticienii vor să monopolizeze realul.
‘Desăvârşirea, adică ordinea, frumuseţea, bunătatea, adevărul’.

Guérin, neotrăvit, ar fi putut să-l continue pe Chénier.
Bainville scria, în 1909, despre fineţea obişnuită a lui Sainte-Beuve şi despre ukazurile literare ale lui Barbey, care ‘decreta mai mult decât judeca’.

Bainville îşi amintea ‘descoperirea marii poezii mistraliene’, aceea a ‘Poemului Ronului’, ‘revelaţia de la Arles’.
Bainville are un alineat despre luciditatea lui Lamartine, ‘marele vizionar neînţeles, profetul răstălmăcit’.

‘Veacul în care chestiunile esenţiale erau dezbătute la nivelul lor adevărat’.

Obiecţiile lui Scheffler: uscăciunea şi răceala. Oare cine ar mai cuteza, azi, să obiecteze aşa?
(Iar pretinsul remediu neoscolastic, în sec. XIX, nu avea, oare, defectele adversarilor, fără să aibă şi meritele?)
A simţi biblic nu înseamnă a scotoci în gramatici.
Mai întâi terţiar franciscan, Scheffler a fost hirotonit la 37 de ani.
Articolul biographic pe care îl citesc lasă să se simtă că interpretarea e a unui literat: condescendenţa, simplismul.

Petru-Celestin Lu, monahul chinez, deosebea instantaneu artificialul de firesc, şi falsul de adevărat.

Lamartine se trezea la cinci, bea un ceai, apoi lucra până la prânz. Grenier evoca ‘atâtea pagini minunate şi prea uitate’ ale ‘Conversaţiilor literare’, caietul în care scria ‘Jocelyn’. Aproape întotdeauna răsfoia. Ghicea, însă numai după aparenţe, ceea ce nu e întotdeauna deajuns, iar bunăvoinţa nu poate să suplinească orice, insuficienţă exhibată atât ca peisagist cât şi ca istoric, adică generozitatea lui era oţioasă şi necritică, adresată imaginarului, celor întrevăzute însă nu cunoscute. În 1867 vroia să scrie ‘un roman în genul lui «Hermann şi Doroteea»’.

Goyau scria, în 1935, despre ‘Vinerea Sfântă ca ziua unică’, aşa cum o înfăţişau pictorii Germaniei de odinioară.

Creştinismul lui Fournier, al cărui suflet era mai receptiv, mai simplu, mai integru. Se poate să fi fost un visător, însă nu era un închipuit, iar creştinismul lui, asimilat bine, nu e ideatic, livresc.
Amorţirea lui Rivière, descurajarea, racilele, epuizarea, artificialitatea obiceiurilor, refluxul. Neîncrederea patologică.
Era Sfânta Teresa (autoarea, reformatoarea întreprinzătoare, prietena) ‘pierdută pentru lume’? Erau aşa medievalii, anticii, toate populaţiile societăţilor arhaice? În lume chiar, necredinţa e anomalia, boala, demenţa. Erau, oare, oamenii de ştiinţă creştini din sec. XIX, ‘pierduţi pentru lume’?
În Grădina Măslinilor, Rivière nu îl percepea pe Fiul lui Dumnezeu, nici pe îngerul trimis ca răspuns: pentru că Grădina rugăciunii nu e a tăcerii sinistre, ci a răspunsului. Cred că nici nu medita la biografia Sfintei Teresa, pentru a cunoaşte cum sunt trăite aceste exigenţe.
Rămăsese la miraje, la ispita caleidoscopului apologeticii, la isteţimea vicleană. În cei ca Sfânta Teresa el vedea nu oameni îndumnezeiţi, ci victime, jucării ale atrocităţii. Nu sesiza filigranul.
‘Activitatea literară a directorului NRF s-a desfăşurat înafara şi departe de credinţă.’

La 46 de ani, Bertrand a publicat o primă lucrare despre Flaubert, o a doua când avea 55 de ani.
A publicat şi patru lucrări despre Sfântul Augustin, la 47, 50, 55 şi 69 de ani. Alte lucrări sunt despre Sfânta Tereza, Lamartine, Ludovic al XIV-lea, Filip al II-lea, Grecia, Mediterana, ‘oraşele de aur’, Lorena, peisajul francez, Alger, o istorie a Spaniei.

Câţiva autori francezi demodaţi oferă posibilităţi de lectură pentru o viaţă întreagă.

Catolicismul livresc antebelic. Era ceva artificial.

Bernoville a publicat un ‘Bourget’ în ’36.

Bourget a prefaţat, în 1910, ‘Mayran’.

Echitatea, catolicii care l-au admirat pe Taine: Brunetière, Bourget (portretul, operele, inaugurarea din ’31), Bertrand.

Amintirile din copilărie ale lui Bordeaux.

Surogatele descurajează inducând ideea că totul ar fi surogat. Prin aceasta sunt demoralizante.

Un catolic francez de odinioară




Christoflour a scris o lucrare extraordinară despre Le Cardonnel, în care caută semnificaţia vieţii acestui autor, cu tot ocazionalul comic involuntar, ca atunci când ne asigură că protagonistul ‘e din rasa soldaţilor, a templierilor’ (de fapt, îi seamănă lui Rousseau: ‘inspiratoarele’, egoismul, orgoliul, autoîndreptăţirea, iar existenţa lui a fost o secvenţă de capitulări). Probabil că, de vreo patru decenii, nu se mai scriu opere asemenea acesteia.
‘Nimeni n-a fost mai neînţeles, mai ignorat, mai trădat.’
Poezia nu e o mărturisire completă, ci, da, o afirmare, o celebrare, reprezentarea pe care o dă nu e nesinceră sau idealizată, ci selectivă, înregistrează izbânzile spirituale.
Le Cardonnel îşi recunoştea afinităţi celtice, avea ‘gustul legendelor nordice, al alegoriilor’, le-a închinat un poem strămoşilor din Irlanda.
Poezia lui e neoclasică, cu tot ceea ce poate neoclasicismul să aibă mai bun.
În tinereţe a corespondat câţiva ani cu Laprade, care îl îndruma către izvoarele greco-latine.
La vârsta simbolistă, predilecţiile lui s-au îndreptat către poezia engleză, prerafaeliţi, Wagner, Puvis, Banville, Leconte, Dierx; avea să evoce trecerea lui Leconte, ‘înfăţişarea patetică şi profundă ca versurile lui’, cu ţigara şi monoclul, patriarh impozant al literelor a cărui memorie avea nevoie de un martor ca Le Cardonnel.
Régnier i-a făcut serviciul de a îi citi lui Leconte, la una din marţile acestuia, versurile tânărului.
Le Cardonnel îl aprecia pe Mauclair pentru elogiul făcut lui Banville [1].
Tânăr, Le Cardonnel pregătea o operă de hermetism şi una de apologetică, citea teozofi şi mistici laici, neoplatonicieni antici, ocultişti, Părinţi şi Învăţători; acest eclectism exprimat de timpuriu avea să îl caracterizeze mereu, ambiţia unei sinteze iluzorii, himerice, de fapt hedonice. Îl ghicim ambiţios şi orgolios.
La 24 de ani a fost novice la Solesmes. Avea să le evoce pe două sfinte benedictine, care erau ideea lui despre spiritualitatea Ordinului şi idealul lui.
De la 28 la 32 de ani s-a reintegrat campaniei simboliste, frontului.
La 31 de ani a întâlnit-o pe maica Célestine, superioara de la Fiancey.
La Aix se împrieteneşte cu doi modernişti, mai ales întâiul dintre ei un insolent.
La 33 de ani a primit ultimele două ordine minore de la cardinalul Parocchi. Ca vicar, i-a displăcut ministerul parohial.
Până la 70 de ani a hoinărit în mod dureros. A dus o viaţă artificială şi hoinară, şubredă, probabil pentru că nu a ajuns să se cunoască bine. Christoflour descrie chilia lui Le Cardonnel de la Avignon, unde revenise la 70 de ani. Avea o statuetă, o mască, două icoane, trei chipuri de teologi (din care doi, franciscani medievali).
Rămăsese vanitos şi irascibil, nerezonabil. Era maliţios, batjocoritor şi astringent.
Însă le era credincios ‘Sf. Pavel, Sf. Augustin, Sf. Francisc, Sf. Bonaventura, Sf. Tereza, lui Bossuet mai ales, al cărui portret veghează asupra meditaţiilor sale’.
Naivitatea lui sugerează înşelarea sau nevroza, cu ceva de răzgâiat aiurit, de înşelat, rătăcit în planuri himerice, otrăvit de diletantismul sfârşitului de veac XIX. Însă l-am simpatiza mai mult pe Le Cardonnel dacă n-ar ţine atât de mult să se îndreptăţească.
‘E îngăduit să glumeşti; totuşi trebuie să o faci cu rost.’
Aprecierile lui literare sunt retorice şi sentimentale, însă nu lipsite de sinceritate şi chiar hieratism. Sunt mai degrabă afectuoase sau amabile, decât pătrunzătoare estetic, însă aceasta nu trădează vreo insuficienţă, ci manifestă sănătatea gustului, care înţelege dimensiunea spirituală a artei, ca atare aceste cuvinte ale preotului au meritat înregistrate, păstrate, meditate; au o seninătate bonomă şi afectuoasă, gânduri ale unui credincios, şi au o pace şi cuviinţă inefabilă care alteori, când se pronunţa despre altfel de lucruri, păreau adesea să îi lipsească. Leconte e atât artizanul impasibil, parnasianul, cât şi autorul de versuri de gândire trăită. Le Cardonnel a orânduit să se oficieze douăzeci de Misse pentru odihna sufletului lui Leconte, ‘şi altele, mai târziu’. ‘Devenit preot, am dus amintirea lui la Sfântul Altar.’
Îi plăceau Vigny, Leconte şi Baudelaire, fapt semnificativ la un contemporan şi cunoscător al simbolismului. Hugo îi părea valabil în întregime, şi îl apropia de Biblie pe ‘magul ultimei perioade’, a lui ‘Olympio’ şi ‘Villequiers’.
Heredia i se părea un autor de poezie muzeală.
Rezumând paleta umanităţii împovărate a epocii pozitivismului, criticul îl situează pe Faguet printre renăscuţi, iar pe Loti la nivelul lui … Leconte …. Experienţa ne confirmă că povara epocii nu trebuie subestimată.
Inima e ‘totodată sentiment, raţiune şi credinţă’, ‘intuiţie superioară’, datul ‘cel mai intim al fiinţei’.
Arta autentică e spirituală, de aici provine autenticul ei.
Capitolul al şaptelea, ‘Învăţătorul’, e o sinteză a gândirii metafizice a lui Le Cardonnel, biograful său prezintă succint predilecţiile filozofice ale preotului, pentru creştinii ezoterici (Ballanche, Saint-Bonnet), Charles Secrétan († 1895), Schuré (care a publicat un studiu despre poet), Berdiaev, Guénon şi alţi teozofi, spiritul Prerenaşterii [2], ‘maeştrii la care revine fără încetare: Sf. Pavel şi Sf. Ioan, apostolul şi evanghelistul mistici, Sf. Bonaventura şi Duns Scot, cei doi învăţători franciscani’, ‘Bossuet, pentru care, către sfârşitul vieţii, profesa o admiraţie aşa de vie’, model al ‘raţiunii înaripate’ care e raţiunea misticului. Predicile lui despre sărăcie sau despre tăcere sunt ale unui mare mistic.
Sunt patru alineate despre Bossuet, iar în ultimul e menţionat Goyau.
‘Bossuet e un torent ordonat, un torent care vine din munţii veşnici.’
Totuşi, situa gândirea în regiunea teoriilor, a speculaţiilor, iar enciclopedismul fără sinteză e numai eclectism, idealul sintezei, care, în aceşti termeni, e irealizabilă; elementele respectabile, preluabile, dacă şi unde există, trebuie indicate, alese.
Aici e sesizabilă deosebirea fundamentală dintre literatură şi teorie: pentru întâia, aprecierea întruneşte înţelegerea umanului, e bunătate, se exprimă ca integrare; pentru a doua, aceeaşi atitudine se traduce în eclectism, în temeritatea încuviinţării generice, necritice, pentru că teoria nu exprimă fiinţa întreagă, sensibilitatea, ci nişte abstractizări.
Însă, precizate, unele din aceste predilecţii filozofice ale lui Le Cardonnel exprimă un discernământ extraordinar. Era om, cu fire omenească, un seamăn şi nu un idol.
O însemnare despre arta lui Dante cuprinde ideea formei arhetipice a trupului, esenţa trupului.
Credea în ‘Dumnezeu personal şi conştient, cauză, providenţă şi scop al lucrurilor’.
Altminteri, libertatea aceasta, căreia îi displac ‘severităţile regulei’, e, într-o măsură, iluzorie.
Unele idei ale lui Le Cardonnel erau artificiale.
Există la el un retorism al existenţei, un oarecare narcisism, care însă nu e neapărat culpabil, pentru că e din fire omenească, iar durerea declarată nu e mai puţin durere.
Dominaţie şi despoţi au existat şi înainte de burghezie, de capitalism.
Fratele său a fost ‘un romancier bun şi un critic eminent’.
Renée des Ormes îl descrie pe Louis Le Cardonnel ‘mereu nehotărât’. Între culegerea din 1912 şi cea din 1924, acesta a publicat, în anii de după război, ‘câteva cronici religioase’, un volum facsimilat (cu un portret în acvaforte, operă a lui de Groux), poemul ‘Sfintei Tereza’.

De la o vreme, citesc mult despre autori ca Lamartine (Grenier), Mistral (Bordeaux, Maurras, Bruchési, Bainville, şi menţionat ocazional de Jammes, Mallet, Barrès), Le Cardonnel (Christoflour, Renée des Ormes).
Bruchési a găsit semitonul goethean, altitudinea cuvenită pentru biografia lui Mistral, un poet de odinioară.


NOTE:

[1] Banville mergea în fiecare duminică la Missă.
[2] Predilecţie care îl înrudeşte pe Le Cardonnel cu un modernist englez care îi era contemporan.

miercuri, 22 martie 2017



Ezechiel 18 e un capitol despre dreptate, iertare şi pocăinţă. Versetul 21 anunţă nădejdea regăsirii, a restaurării: ‘Dar dacă cel rău se întoarce de la nelegiuirile sale …’. Versetul 24 nu se referă atât la pierderea meritului, cât la nocivitatea păcatului, la faptul că nocivitatea aceasta nu e doar aparentă, ci redutabilă. Pocăinţa, însă, aduce iertare desăvârşită: ‘Nu se vor pomeni deloc nelegiuirile …’.
Sfinţirea înseamnă ‘întoarcerea sufletului la viaţă’, ‘o inimă nouă şi un duh nou’: ‘va trăi şi nu va muri’, adică viaţa de dincolo, mântuirea, începută încă de aici.
Ezechiel 18 precizează care sunt faptele bune (milostenia, cinstea, dreptatea, păzirea legilor, perseverenţa) şi care sunt păcatele (idolatria, adulterul, necinstea, camăta, nedreptatea).
Cinstea, milostenia şi dreptatea sunt faptele bune cerute. Strâmtorarea celui lipsit de apărare e condamnată ca unul din păcatele cele mai terifiante, după idolatrie, adulter şi promiscuitate. Ezechiel 18 e o predică ascetică, cu formă didactică (‘De este cineva drept …’), şi răspunde obiecţiilor: nedreptatea ereditară (unii vrând ca fiul să ‘poarte nedreptatea’), pieirea celui care fusese drept; meritul sau vina nu sunt moştenite pasiv, nu trec pasiv de la o generaţie la următoarea, nici chiar de la o etapă la alta ale aceleiaşi vieţi, de unde rezultă demnitatea absolută a prezentului şi a timpului, principiul de urmat este perseverenţa. Cum se vede, Ezechiel accentuează libertatea omului, rolul faptelor: omul se sfinţeşte sau se abrutizează; ideile fundamentale ale capitolului sunt că nici meritul, nici vina nu trec pasiv de la o generaţie la următoarea sau chiar de la o etapă la alta, şi că pocăinţa e eficientă, omul îşi poate schimba condiţia, în bine sau în rău, iar Dumnezeu i se adresează ca unei fiinţe libere, vindecabile, condiţia morală a omului e aceea pe care o exprimă faptele lui prezente, iar mântuirea depinde de ceea ce e omul azi, nu de ceea ce a fost sau a făcut cândva, fatalismul e dezminţit atât în planul eredităţii (proorocul sugerează că unora le-ar fi convenit să poată păcătui în contul urmaşilor), cât şi în cel individual (păcătosul să nu deznădăjduiască din cauza trecutului, nici cel care numai a fost virtuos să nu presupună că e deajuns să fi făcut binele cândva, ambele aceste distorsionări ignoră natura sufletului, că sufletul trebuie gândit în termenii vieţii). Ideea retribuţiei e însă cât se poate de generală. Din punct de vedere soteriologic, binele sau răul sunt eficiente prin faptul de a fi active, aceasta e eficienţa directă, nemijlocită; altminteri, ambele pot lăsa şi chiar lasă urme, pot fi eficiente prin urmări, dar predica nu abordează acest fapt, pentru că e gândită din perspectiva caracterului individual al meritului sau vinei: binele acţionează direct, transformă; răul acţionează direct, abrutizează. Ezechiel îi recomandă omului să se preocupe de ceea ce face în prezent: pocăinţa poate aduce iertarea desăvârşită. Vina nu poate fi ispăşită, ci numai anulată; nimeni nu poate ispăşi, sau răscumpăra răul, poate numai fi vindecat prin har. Răul nu poate fi compensat de binele făcut cândva; nici binele nu poate fi anulat de răul de care s-a pocăit cineva. Predica lui Ezechiel restaurează bunul simţ, sobrietatea împotriva unor distorsiuni convenabile, avantajoase (scuza binelui trecut, etc.). Iar limbajul pe care îl utilizează e cel al vieţii.
Tânguirea, cântarea de jale din Ezechiel 19 e un oracol misterios, de o eficienţă lirică indiscutabilă, rafinamentul literar complementând austeritatea sentimentului: ‘pământul sec şi însetat’, iar sentimentul e într-adevăr de durere şi zădărnicie.

luni, 20 martie 2017

Credinţele populare trebuie să fi fost mai optimiste şi mai sobre decât ideile exprimate literar (de ex., cultul lui Iştar pare să dezmintă pesimismul), însă chiar şi acestea mărturisesc înţelegeri diferite, sumerienii credeau în utilitatea darurilor, cf. ‘Morţii lui Urnamma’. Nu trebuie presupus că ceea ce scriau cărturarii e şi ceea ce credea poporul. Religia mesopotamiană era una a cutumelor, ‘nici dogmatică, nici sistematică’.
Epopeea clasică mesopotamiană sugerează neîncrederea în nemurirea trupească.
Cineva remarcă paradoxul faptului că mesopotamienii atribuiau vieţii veşnice duritatea existenţei pământeşti aşa cum le era cunoscută, ca prelungire a vicisitudinilor acesteia.

miercuri, 15 martie 2017

Bunătatea lui Rancé

Saint-Simon a scris despre impresia de bunătate pe care i-a lăsat-o Rancé. La Trappe e aproape de castelul familiei. (Portretul lui Rancé e menţionat într-o notă de la pag. 21 a lucrării lui Hyacinthe Olivier-Vitalis despre Malachie d’Inguimbert, unde relatează cum a ajuns portretul la d’Inguimbert, dăruit de Papa Clement.)
Într-adevăr, Saint-Simon, ‘născut pentru lectură şi pentru istorie’, avea acest simţ al veneraţiei sincere (‘continuarea cultului lui Ludovic al XIII-lea’). Ludovic cel Drept, unul dintre ‘regii buni’, era comemorat în luna mai la bazilica Sf. Dionisie, în nordul Parisului.

luni, 13 martie 2017



Lectura unor opere de biblistică îmi sugerase mai demult ideea antisemitismului bibliştilor contemporani, a dispreţului acestora faţă de geniul evreiesc, neglijarea abruptă a superiorităţii evreieşti evidente: reducţionismul sfruntat, escamotarea originalităţii celei mai indiscutabile, batjocorirea Bibliei.
Laras a ajuns azi să deplore, pe drept cuvânt, aceste prejudecăţi, ranchiuna savantă care exhibă cât de tributari îi rămân bibliştii antisemitismului din sec. XIX. Că mult din biblistica de azi exprimă antisemitism a fost şi concluzia mea. Orice ipoteză care poate bagateliza Biblia e vehiculată prompt de către îmbâcsiţi, a căror mediocritate spirituală, estetică şi umană e dezamăgitoare, adesea prin vulgaritatea crasă a aprecierilor umane, prin obtuzitatea şi meschinăria concluziilor; s-a ajuns aici în parte din dorinţa de a le da preoţilor iluzia că şi ei fac ştiinţă modernă, însă nu din cea de care au fost demni Carnoy, Heude, Koller, Grimaldi, Mendel, Spallanzani, Zamboni, Moigno, naturalistul Molina, Nieuwland, G. Searle, Heller. Biblistica contemporană exprimă orgoliul clerical de a face ştiinţă (în condiţiile în care ştiinţa autentică are caracteristici sociologice aparte, nu mai e la îndemâna omului cu mijloace obişnuite).
Scrisoarea lui Laras către Asociaţia Biblică Italiană a fost ocazionată de ghidul viitoarei conferinţe.
Reflectasem chiar la faptul că îndemnul lui Martini de a învăţa de la exegeţii evrei nu e urmat. Laras observă şi el această indiferenţă, şi expune cu precizie câteva din racile, mai întâi ateismul, marcionismul etic, scepticismul.
Revelaţia presupune participare, însă formularea lui Ratzinger pare parţial adevărată, pentru că ar putea identifica Revelaţia cu credinţa, darul Sf. Spirit; credinţa însă, e adevărat, realizează Revelaţia, Scriptura fiind catalizatorul, fiind ceea ce e primit în Sf. Spirit, ceea ce e revelat e supranaturalul, prin Scriptură, adică nu e revelat numai un set de propoziţii, ci înţelegerea supranaturalului, Scriptura rămâne mesajul, adică modul prin care se revelează, iar ceea ce se revelează e locul omului în apropierea lui Dumnezeu. Wright, într-un interviu dintr-o culegere italiană (Martini, Ratzinger, Wright) critică prejudecăţile curente ale biblisticii.

‘Domnul e înconjurat de sfinţi […]. Crezând în Dumnezeu, num erg singur, ci sunt însoţit de această mare mulţime a sfinţilor şi a credincioşilor din toate vremurile.’ (Ratzinger)

miercuri, 8 martie 2017

Charles Arminjon a fost iezuit şaptesprezece ani, până la 35 de ani. Fusese hirotonit la 25 de ani. A devenit preot al diecezei Chambéry.
A răposat la 61 de ani.
Provenea dintr-o familie de burghezi din Savoia.
Simpatia Sfintei Thérèse pentru o operă a lui confirmă dimensiunea eshatologică a propriei ei gândiri. Arminjon intenţiona regenerarea simţului supranaturalului. Iar Sfânta îşi amintea Rusaliile din 1887 şi extazul de la Ostia al Sf. Monica.
Artificialitatea lumii de azi, care e deservită de propria ei condescedenţă, nu e numai tehnologică. E, mai întâi, morală.
Caritatea e în chip firesc indisociabilă de nădejde (eshatologia fără caritate e egoism, iar caritatea fără eshatologie e deznădejde). În sec. XX, expresia spiritualităţii a devenit nu mai sobră, ci mai săracă şi astringentă, inhibată.

Citesc despre religia irochezilor: visele, eshatologia, Duhul cel Bun. Indigenii sioux aveau credinţe similare: comunicarea prin vise, Wakan Tanka, o cosmologie arhaică. Tărâmul vânătorii e caracteristic eshatologiei sioux. Tărâmul acesta de dincolo seamănă cu lumea pe care o cunoaştem, acolo vremea e mult mai bună.
Credinţele ‘indienilor’ de odinioară pot fi aflate în naraţiunile tradiţionale mitice şi sapienţiale, folclorul sapienţial: basme (1907), legende (1901), poveşti (1929).
Pentru aceşti oameni cu viaţa atât de aspră, deznădejdea nu era ultimul cuvânt.

joi, 2 martie 2017




Credinţa e o certitudine supraraţională, înviorare şi sănătate a sufletului, corespunzând unei funcţii psihice distincte, ceea ce Gilson ştia, însă o presimt şi cei care disting funcţii cognitive deosebite (puterile, Vermögen: intelectul şi raţiunea, conştienţa sau experienţa, v. şi Quentin Lauer, SJ: ‘A Reading of Hegel’s …’, 1976; Antonino Falduto, ‘The Faculties of the Human Mind …’), iar prejudecăţile raţionalismului occidental nu definesc exhaustiv posibilităţile raţiunii. Chiar credinţa raţională nu provine din utilizarea setului de operaţii ale protocolului raţionalist (care nu îşi e autosuficient, iar raţionalismul secularist e tendenţios, obtuz, nerealist şi inechitabil, reducţionist şi lipsit de cinste, retoric şi provenit din ostilitate). Raţionalismul secularist ignoră sau răstălmăceşte fapte neconvenabile, fiind un crez polemic.
Protocoalele raţionaliste nu sunt totul, iar raţionaliştilor le lipseşte fie discernământul, fie buna credinţă; criticile lor nu sunt de bună credinţă, sunt retorice, înverşunate, necinstite. Unii creştini sunt prea dispuşi să exonereze.
Teoria nu poate survola credinţa. Teoria credinţei corespunde scientismului obtuz.
De fapt, cei ca Billot par să amalgameze diferite credinţe. Falsitatea teoriei lui e dezvăluită şi de ideile despre ‘persoanele needucate’ [1]; ‘judecata de credibilitate’, ‘certitudinea morală’ sunt abstracţiuni sau răstălmăciri de o stângăcie, zădărnicie şi falsitate descalificante. E o interpretare artificială, extrinsecă.
Sunt lucruri gândite în dispreţul credinţei oamenilor obişnuiţi.
Teologii, filozofii nu sunt elita credincioşilor; gândirea lor e adesea artificială, de multe ori simplistă, orgolioasă, bombastică, şubredă. Mi-au trebuit 22 de ani ca să înţeleg asta. Teoria abrutizează. Iar artificialitatea aceasta e puerilă şi stângace, şi îi e indiferentă sufletului.
Spaniolii numeau Rusaliile, ‘Paştele Sf. Spirit’. Sfântul Pascal Baylon, frate laic franciscan, se născuse de Rusalii, şi era un sfătuitor respectat.
Scheeben învăţa că ‘nu există două economii, una naturală şi alta supranaturală, ci o economie concretă care e întemeiată în unitatea providenţei lui Dumnezeu’ (A. D. Swafford, ‘Nature and Grace’).
Părintele apusean predilect al lui Scheeben era Petru Hrisologul (predicile de la Ravenna).
Pascal avea 31 ½ ani când a trăit experienţa decisivă, era jansenist de opt ani, trecuse, de la 27 de ani, prin faza mondenă. ‘Cugetările’ au fost studiate în manuscris de Cousin, 1842, şi editate critic în 1844 şi 1896.
Bossuet era doar cu câţiva ani mai tânăr. De la 25 de ani, ca arhidiacon, a locuit şapte ani la Metz, studiind Sf. Scriptură şi Părinţii.
Henri Huvelin şi Littré.

La 62 de ani, Heidegger îi mărturisea cuiva că ‘a început să îl citească pe Aristotel la 16 ani, şi că a ajuns acum să poată începe să îl înţeleagă pe Aristotel’ (după 46 de ani). E, cel puţin, un fapt biografic, o senzaţie destăinuită. Altminteri, sugerează atât smerenie, cât şi histrionism, tendinţa de a epata, în modul în care o afirmă.

‘Nerăbdarea e aproape inevitabilă; eşti ispitit să treci mai departe prea repede’ (repetitivitatea, ca a unei sonate pentru pian).


NOTE:

[1] V. ‘The Assurance of Things Hoped For’, 1994. Sunt evidente eşecurile atâtor teorii ale credinţei de a explica credinţa, de a o survola şi circumscrie. Sunt abstracte şi repugnante.