miercuri, 31 august 2016

            Regulile gramaticale (când nu se referă la limbi inventate, dar şi atunci inspiraţia e patentă, idioamele acestea fiind calchiate după modele existente, prin sinteza lor) sunt ca regulile biologiei, nu ca regulile profesionale, ca regulile unei tehnici, ale unei modalităţi de lucru, reguli artificiale, deopotrivă convenite şi pragmatice sau ludice; există şi aici o gradare, trepte ale imersiei în dinamica subconştientă. Adâncimea gramaticii e însăşi adâncimea gândirii. Gramatica e adâncă asemeni gândirii; Margaret Fuller numea adâncul experienţei, ‘demonul’, ceea ce, în sintaxa spirituală creştină, e cât se poate de fals.

            Iubirea nu-şi cunoaşte propria adâncime până în ora despărţirii, scria Gibran.

            Wlaschicha se referă la ‘adâncimea emoţională’ a lexicului.

            Iar altcineva definea timiditatea drept egoism care se ignoră.

marți, 30 august 2016

Efigia gramaticii


 

 

            Trebuie să expui faptele în mod imparţial şi neutru, deoarece acesta e însuşi mersul natural al gândirii. Aşa gândeşte mintea. Lingvistica e definită în mod contradictoriu: ba ca ‘descriere a limbii aşa cum e, şi nu aşa cum ar trebui să fie’, ba ca ‘reflecţie asupra limbajului’. Sunt amalgamate ‘studiul limbajului’, fără pretenţii de a evalua ‘ceea ce e apreciat drept corect lingvistic’, şi teoria limbajului. (Dar mă îndoiesc de faptul că un critic al gramaticii deplora abundenţa de fapte şi puţinătatea de norme din bibliografie.)

            În acest mod, gramatica ar fi redusă numai la ‘normele limbajului’. Dar ce înseamnă normă? Ar putea să însemne contrariul a ceea ce se crede: pentru că norma limbajului, norma gramaticală e fundamental nearbitrară (acolo unde limbajul e realitatea vie, gândirea activă). Gramatica descrie o realitate tocmai normând-o, întrucât normele relevate sunt inerente, îi aparţin limbajului aşa cum îl întrebuinţează minţile competente.

            Dar trebuie enunţate definiţiile acestor discipline: gramatica e mai întâi studiul elementelor constitutive ale unei limbi; ansamblul didactic al regulilor e numai o abreviere şcolară. Gramatica formală dă regulile sintaxei. Gramatica istorică e pur descriptivă şi comparativă. Gramatica generală e nu numele ‘mai vechi’, ci acela autentic, originar, al lingvisticii generale.

            Gramatica normativă expune regulile existentului, nu le născoceşte. Etaloanele ei sunt de obârşie spirituală.

            Gramatica nu e cu nimic mai prescriptivă decât biologia, normele primeia sunt tot norme ale experienţei, şi principii de prudenţă; biologia e la fel de arbitrară ca gramatica. Dar nici descrierea, nici rolul ei nu trebuie definite în mod simplist sau schematic. De fapt, descrierea şi interpretarea îşi au fiecare rolul ei. Gramatica prescrie ca şi biologia, care îşi are etaloanele ei ale normalului (şi o teorie vastă aferentă).

 

            Două postări despre literatura lui Leblanc, relevante pentru posibilităţile unei interpretări inteligente a literaturii populare clasice: arhitectura foiletonescă, claustrofobia, ‘femeia cu două chipuri’, cele două chipuri ale femeii, dublul feminin; semnificativă e dinamica, utilizarea tropilor. ‘Domnişoara cu ochii verzi’ e analizat cu iscusinţă.

            Am început să îl citesc pe autor în ’91, când impresia a fost puternică, şi am revenit la literatura lui când aveam 31 de ani.

miercuri, 24 august 2016

           Criticile tranşante sunt adesea rezultatul situării în alt plan al cunoaşterii decât cel vizat prin obiecţii; aşa se întâmplă, de ex., cu negarea ştiinţei cantitative în numele principiilor fizicii aristotelice, etc., şi cu toate negările spectaculoase, cu pamfletele răspicate. Justeţea criticii acesteia extrinseci, fundamental inadecvate, e numai aparentă. Cu cât mai spectaculoasă e negarea, cu atât e principiul ei mai dependent de o atitudine străină de planul în care se situează ceea ce e criticat astfel.

            Asemenea critici (ale unor ştiinţe, opere, etc.) sunt pledoarii pentru inapetenţă, dar febrilitatea pe care o exprimă, convingătoare moral pentru moment, e factice. Ele confirmă şi argumentează prejudecăţi, antipatii, inapetenţe, etc.. Valoarea lor pentru cunoaşterea obiectivă e nulă în sine. Metanaraţiunile ar putea fi şi ele o astfel de situaţie, întrucât ele dublează planul fenomenal al diacroniei cu nişte arabescuri ideologice, în numele logicii onirice şi al căutării arhimedice.
           Tocmai prin exigenţa lui, creştinismul reprezintă mai mult decât umanitatea. Protestantismul are avantajul de a reliefa natura simbolică a actelor rituale, de a evidenţia caracterul suprauman al religiei, pe care, paradoxal, o naturalizează, prin mundanizarea radicală, tocmai negând orice dimensiune supranaturală, nemundană, a actelor umane; o altă idee relevantă e predestinarea, sau sfinţenia născută. În planul eticii, gloata e dezarmată în faţa sfinţeniei, nu invers. Protestantismul nu neagă valoarea faptelor, ci interpretarea creştinismelor apostolice despre natura lor. Meritul nu poate să preceadă harul.

             

vineri, 12 august 2016


 

            Tradiţia creştină, eterogenă în ansamblu, înseamnă şi o reificare mortală a unor realităţi spirituale şi ca atare inefabile.

            Unii se referă la ‘teamă filială’ şi ‘teamă servilă’. Cu ce gând i se adresează fiul risipitor tatălui? ‘Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu și îi voi zice:” Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi.” Și s-a sculat și a plecat la tatăl său. Se poate afirma că încrederea aceasta regăsită e servilă. E o formă de pocăinţă; îi corespunde regretului. Fiul risipitor greşeşte crezând că va fi acceptat (numai) ca argat; dar nu greşeşte când i se adresează tatălui în acest duh. Fapta e corectă şi eficientă.

            Odată petrecut momentul pocăinţei, fiul acceptat nu se va mai simţi ca argat. Teama servilă se întemeiase pe concupiscenţă. Dar odată pasul făcut, ea nu mai e necesară. Pe fiul risipitor îl aduce la pragul tatălui teama întemeiată pe concupiscenţă. Teama numită servilă are ca resort concupiscenţa, ‚urmărirea binelui propriu’, şi ea e tocmai sentimentul trebuincios pentru a apela la tatăl primitor. Însă nu se rămâne aici. Câtă vreme teama servilă subzistă, şi e mai mult decât momentul de har al pocăinţei, reintegrarea nu s-a făcut. Creştinii nu pot pretinde înfierea, interzicându-şi-o. Concupiscenţa aceasta salutară e un moment psihologic, şi demonstrează încă o dată natura bună a firii umane aşa cum o cunoaştem, cu resorturile ei. Urmărirea binelui propriu e un prim pas. Ceea ce se numeşte reprobator ‚concupiscenţă’ e dorirea, bună în sine (nu doar neutră ca fenomen natural), a binelui propriu.   

            Găsesc just racursiul lui Simmel referitor la evoluţia sentimentului religios occidental, de la extrinsecism la aprofundarea esenţialului. Tradiţia poate să rămână la ipostazierea vană a unor simboluri. De ex., Liturghia e simbolul esenţialului, nu substitutul sau surogatul lui.   

miercuri, 10 august 2016


Citind despre controversa dintre Grillo şi Reid, am găsit o mărturisire a lui Martini despre controversa riturilor latine, rivalitatea lor; dacă pot înţelege referinţa la izul îmbâcsit al vieţii creştine generale preconciliare, a cărei experienţă nu o am, sunt rezervat faţă de progresul general survenit în atmosfera creştină după Conciliu. Se simte aici, mi se pare, un oarecare triumfalism progresist. Tot un fel de hermeneutică a continuităţii e şi aceasta, pentru că, tranşând istoria Bisericii apusene, consideră cele două părţi rezultate drept comparabile, în defavoarea primeia, şi nu ca pe două unităţi care nu pot fi comparate.

Zilele acestea m-am gândit la nesaţul şi încântarea cu care am descoperit, odinioară, literatura lui Miller (şi la condescendenţa neavenită a snobilor).
M-am gândit şi la sfinţenia lui Chiril al Alexandriei. (Există autori la care trebuie să ne gândim în primul rând ca la nişte sfinţi.)

Însemnări estivale despre C. Negruzzi



Majoritatea celor mai remarcabili scriitori români de la mijlocul secolului XIX aparţin tipologiei diletantului (Filimon, Alecsandri, Kogălniceanu, Ghica, Russo, Odobescu), cu rezultate literare simpatice, dar modeste. Temperamental şi tipologic, ei nu erau veritabili ctitori ai unei viitoare literaturi, ci diletanţi mai mult sau mai puţin sârguincioşi. Hasdeu însuşi, ca literat, aparţine acestei categorii, n-o dezminte.
O istoriografie literară sârguincioasă, iscusită şi eficientă, începând cu generaţia lui Ibrăileanu şi Iorga, a supradimensionat retrospectiv meritele artistice ale acestor premergători; în parte, probabil că şi din sentimentul că rapida succesiune de paradigme literare a determinat nedreptăţirea implicită în demodările timpurii.
Piru fusese precedat de Lovinescu pentru studiul lui C. Negruzzi, şi de Călinescu pentru cel al lui Eliade. Cu alte cuvinte, dubla, destul de succint, monografiile unor înaintaşi.
Lucrarea despre Negruzzi e mult mai călinesciană decât cea despre Rebreanu, şi dezvăluie aparentul paradox că o operă critică e cea mai izbutită când se referă la astfel de autori cu operă . Piru trece în revistă cariera publică, susţinută dar nespectaculoasă, a lui Negruzzi, dregătoriile, funcţiile, demnităţile, rangurile, existenţa de gentilom rural, jocul de cărţi, vânătoarea, vinul, ctitorirea unei biserici.
Cei doi fii mai mari şi i-a trimis să înveţe în Germania, unde a călătorit şi el.
Omul n-a fost nici bonjurist, nici paşoptist. Meritul de căpetenie al autorului e naturaleţea, lipsa afectării. Nu înţelegea romantismul în termenii abstracţi ai opoziţiei absolute, sau ai sectarismului.
În copilărie, Negruzzi fusese cititor al lui Maior (ca să înveţe slovele chirilice).
Activitatea de popularizator al romantismului, mai ales francez, e analizată îndelung şi evaluată. Posibilităţile de receptare erau în mod natural mai variate decât cele de creaţie. În cazul lui Negruzzi, autorul nu dublează traducătorul. A dedicat unele strădanii traducerii lui Hugo: două piese şi nişte poezii. Am putea afirma că ‘nici neoclasicismul său nu era sectar’, însă mai plauzibil pare ca Negruzzi să nu fi fost monopolizat de nicio ideologie, de niciun sectarism; oricum, temperamentul nu-l predispunea să fie nici militant, nici şef de şcoală, iar pe de altă parte varietatea traducerilor ar trebui să descurajeze simplismul care vrea să facă din receptivitatea intelectuală a cuiva expresia unei scheme caracterologice sumare, Negruzzi se găsea pe sine altminteri scriind, şi citind sau traducând.
Sentimentul senzaţionalului nu e vădit numai de alegerea piesei moralizatoare despre jucătorul de cărţi; una din baladele lui Hugo, sau unica poezie de Byron pe care a tradus-o, exprimă aceeaşi receptivitate.
Acţiunea lui dă sentimentul ocazionalului. C. Negruzzi se preocupa de literatură în modul unui om de gust, cum a fost cel care asezona existenţa de gentilom rural cu cariera de edil al capitalei şi cu dregătoriile: de la Moore, contemporanul cu aproape un deceniu mai vârstnic al lui Byron, la Hugo, A. Cantemir, Molière; sunt sugestii de gust. Aici nu e impus un program, ci cursul traducerilor urmează gustul liber sau oportunităţile scenei. Nu e nimic eliadesc în aceasta, iar sugestia lui Alecsandri, care vroia să vadă în C. Negruzzi un fel de şef de şcoală romantică naţională, e absurdă. Traducerile acestuia nu sunt ca ale lui Lovinescu, programatice.
Traducerile lui C. Negruzzi, şi nu doar cele ale lui, aveau însemnătatea unor exersări ale posibilităţilor stilului românesc, a unor mlădieri ale limbii literare, a rafinării expresiei. Stilul românesc îşi descoperea expresivitatea pe calapodul unor modele europene.
Există şi proiectele himerice, ca planul de a traduce operele lui D. Cantemir. (Lui C. Negruzzi i-ar fi revenit un volum al ediţiei plănuite, însă nerealizate, rămase o himeră culturală.)
Dacă există câteva similitudini ocazionale cu activitatea lui Mérimée, comparaţia e absurdă prin disproporţie.
Negruzzi înţelegea romantismul într-o hermeneutică a continuităţii; romantismul evocărilor lui istorice nu e opulent, nici somptuos. Autoarele ale căror opere se aflau în biblioteca tatălui lui Negruzzi au scris şi ele evocări istorice: Sophie Cottin, cu ‘Mathilde …’, care e din 1805, şi contesa de Genlis, evocarea istorică nu e descoperirea romanticilor.

Polisemia operei nu înseamnă indeterminare.