Trãiesc adesea în lumea spectralã, imuabilã şi crepuscularã a trecutului—acolo unde s—ar fi putut întâmpla orice, şi nu s—a întâmplat nimic—contrafacerea cea mai lividã a fiinţei, fiindcã trecutul acesta imaginar sau alternativ nu e decât sarcofagul fiinţei şi al aspiraţiilor ei celor mai fireşti, reversul lumii, şi nu existã nicio îndoialã cã aleg trecutul tocmai fiindcã acolo nimic nu mai poate fi schimbat, şi din inaptitudinea de a mã interesa cu adevãrat de viaţã, cu dinamica ei, nu existã, cred, un alt motiv pentru a prefera trecutul, sau altceva de cãutat, de dibuit cu atâta josnicie, în trecut—decât tocmai duhoarea sepulcralã a realitãţii implodate, sentiment pe care transcrierea lui ca gând n—ar face decât sã—l falsifice, nu despre un gând e vorba, ci de o margine a fiinţei, zimţii tociţi ai fiinţei, trecutul nu existã, acela imaginar, nãscocit—cu atât mai puţin, aşadar imersia în trecutul paleativ e plonjarea în nefiinţã; trãiesc cu un sentiment muzeal, acela al curatorului care rãmâne prin preajmã pânã la ora închiderii—însã asta deja nu înseamnã mare lucru.
Iar faptul cã vorbesc despre fiinţã nu vrea sã spunã cã mã refer la realitãţi mai puţin abrupte, sau descurajante, la realitãţi în vreun fel abstracte; fiinţa coincide (şi) cu medicalul, cu clinicul, cu abruptul şi consternantul.