E, desigur, hidos cã aceiaşi care atacau creştinismul fiindcã devalorizeazã existenţa, amãgind oamenii cu ideea unor rãsplãţi sau pedepse postume, recomandau, în schimb, budismul, hinduismul sau alte religii, de parcã acestea nu ar fi fãcut acelaşi lucru—ba chiar în forme şi mai drastice. În aceastã privinţã cel puţin, Chesterton a fost mai obiectiv decât Schopenhauer şi Nietzsche, care contrapuneau creştinismului religii asiatice încã mai hotãrâte sã deprecieze existenţa terestrã; adicã, creştinismul aratã, probabil, mai mult interes valorii existenţei actuale, decât budismul.
Creştinismul nu se distinge ca mai potrivnic existenţei actuale, decât alte religii. Nu existã, cred, mari religii, poate cu excepţia acelora extrem—orientale, care sã sublinieze pozitivitatea intrinsecã a vieţii prezente; ele toate trãiesc din calomnierea realului prezent. Deşertãciunea vieţii pãmânteşti e un consens al tuturor marilor religii, şi al majoritãţii filozofiilor antice.
Atitudinea faţã de trup şi lume a lui Platon, ca şi a majoritãţii sectelor şi şcolilor filozofice greceşti, e mult mai negativã decât a creştinismului. Eliberarea din trup, din lume, izbãvirea de blestemul descinderii în materie, e leitmotivul acelor soteriologii pãgâne.
Creştinismul trebuie sã ofere o înţelepciune utilã şi valabilã acum şi aici. O formã realistã de cultivare şi înveselire a existenţei, de trãire demnã. Omul trebuie sã trãiascã fãrã patimi în vederea a ceea ce este aici.
Înţelepciunea autenticã e o formã de a te bucura, nu de a te resemna. Ideea de a face ceva cu aceastã viaţã, în limitele ei, de a cãuta binele prezent, e singura idee nobilã a fiinţei umane. Înţelepciune—însã cu voioşie (ca Montaigne şi epicureii), nu mohorâtã, posacã, resemnatã. Aş spune cã scopul înţelepciunii e de a da bucurie, vioiciune, nu resemnare.