vineri, 27 decembrie 2013

Vârful …, ieri (joi).
Plânsul.
Cetitorii ….
Postări.
Postarea/ meniu.
Tarabe.
Cardul, azi. 3 z.. Vremea. Tiramisu—la 3 s.&
Cârpăceala.
Obez.
La 15 l..
Azi—3 ½ —4--5--6 ¼ —6 ½ —7 seara. 7 ½.
Letargie. 6 ¼ seara. Pixul. Jurnalul, azi.
Porţia de paste.
Cardul.
Vârful …, ieri.
Aversa.
Rochia—la 5 s.. Gunoi. 'Imperiul …'. Citit …, dum.& vremea& cină. Efectul, luni dim.. Blonda. Surditatea. '90.
Dacă stai în casă, o iei razna.
Un sentiment de libertate, umanul, gândirea şi viaţa.
Kennedy. Castro.
'91.
Câteva westernuri—un Hayden din '53, un Mitchell din '48, Jory ca bancher,'Semnul lui Zorro' cu Fairbanks, Bronson ca 'Chino'.
O comedie cu Stewart şi Carole L.. March ca ziarist. O viaţă a lui Villon, cu Barrymore şi Veidt.

Cvadrilogia pastişelor italiene--'Războiul planetelor', 'Războiul roboţilor', 'Odiseea stelară', 'Fiara din spaţiu' (aprox.!).

Bunul Tübke are o pictură despre 'Revoluţia burgheză timpurie în Germania'
, unde reprezintă şi bătălia de la Frankenhausen, înfrângerea ţăranilor de către oştile lui Filip I (susţinătorul Reformei) şi George Bărbosul, ducele Saxoniei.
Lucrarea lui Şafarevici, 'Fenomenul socialist', prefaţată de Soljeniţîn, poate fi citită aici. E vorba despre un dizident şi posibil antisemit rus.

Modernitatea libertară e legatara ideii creştine (spun asta ca filozof, nu ca istoric), nu negarea ei; iar Marx, dacă îl cita pe Müntzer, e posibil să fi înţeles şi asta. Prin ideea creştină înţeleg 'Noul Testament', nu creuzetul derivat (sinteza patristică), nici elementul grecesc, preconizat odinioară de hegel, ci inspiraţia neotestamentară.
Modernitatea eliberării se naşte din această atitudine creştină—mai exact spus, din spiritualitatea creştină.
Dealtfel, radicalul creştin Müntzer a continuat să fie subiect de reflecţie pentru marxişti (întâi Kautsky, apoi Bloch).
Londoneza a reînceput de peste o lună să posteze—găsesc patru postări noi, începând cu aceea despre 'Kenya' Dnei. Kaye, urmată de cele despre Charteris, naraţiuni cu impostori, Jones. O revenire foarte aşteptată.

Momentul revoluţionar al Europei au fost cei 15 ani interbelici, de la sovietele ruseşti, germane, maghiare, la triumful nazismului.
(Bineînţeles că acest deceniu şi jumătate fusese precedat de cele aproape trei veacuri, de la 1638—39, 'Războiul episcopilor', o dată convenţională.)
Gândul că, odată, se va vorbi despre Foucault ca azi despre Marx.

Unii militanţi sunt leninişti şi maoişti întrucât sunt stalinişti, stalinismul neabătut, sfruntat, le condiţionează angajarea.
Eşafodajul serveşte stalinismului celui mai obtuz.
Sunt leninişti impostori.

Ieri seară (joi), mă întrebam ce sens poate avea identitatea leninistă? E vorba de subscrierea la nişte teze, la nişte enunţuri distinctive, caracteristice? Altfel, toţi comuniştii sunt, pur şi simplu, dialectici.

Diana Constantinescu—Altamer, traducătoare dadaistă


Din păcate, în ultimul deceniu, traducerile româneşti şleampete, hârlave, au devenit frecvente; aceea a Dianei Constantinescu—Altamer e de o imbecilitate îngălată, deprimantă şi exasperantă, de sub care subiectul eseurilor autorului transpare vag.
Semnalez o traducere net dadaistă, aceea îngălată, execrabilă, a Dianei Constantinescu—Altamer, la 'Errata' lui Steiner. Ceva de o absurditate deprimantă, traducere al cărei stil sucit, şui, desfigurează şi dezonorează cartea lui Steiner.
Dar mai e ceva: e o absurditate ca un comparatist de talia lui Steiner să fie tradus aşa, încăpând pe mâna unei cretine.
'Errata' e o secvenţă de eseuri, numai unele autobiografice, despre heraldică, epopeile greceşti, 'Bérénice', studenţie şi predare, evreitate şi antisemitism, muzică, limbaj.
Există un fel de ironie, în a—l sili pe Steiner să bâiguie ca un oligofren, fără şir, în mâinile impostoarei Constantinescu—Altamer, o nesimţită ordinară.

luni, 23 decembrie 2013

Biserica nu trebuie să joace la cacialmaua elementară a superstiţiei, să mizeze pe superstiţia reziduală, restantă.
În acest sens, Biserica trebuia într—adevăr protestantizată, asanată, aliniată la standardul raţional protestant.
Superstiţia e zgura credinţei, dublul ei nociv, însoţitoarea malefică, terifiantă.

Ieri, dum., cu 1 ¼ mil.: 270& 60& 80& 100& 140 mii (cină& icetea& gustări& cantină, două prânzuri şi cremă).
Câteva lucruri foarte remarcabile despre cinema

Marx a avut parţial dreptate, prin aceea că burghezia e singura clasă progresistă ivită vreodată; numai că progresismul ei s—a arătat inclusiv, cuprinzător, centrifug: nu religia egoismului, ci a umanizării, care e de la sine tot mai amplă.
Sigur că ideea lui Marx nu era aceasta; însă rămâne observaţia despre progresismul inerent al acestei clase, şi a lumii dominate de ea.
Altfel, ridiculizarea micii burghezii poate că răspundea, în sc. XIX, unor nevoi psihice, dar era şi atunci de un gust discutabil.

Zeităţilor în care nu credem le rămâne farmecul misterios, pătrunzător (‘Zeus’ al lui Heidegger); ele nu ne controlează sub raport moral, în forma cenzurii, a instanţei, a tiraniei.

Am început să mă interesez de cinemaul de autor, semnat, când aveam 16 ani, în toamna lui ’94: mai întâi italienii şi italo—americanii (sau, italienii: europeni şi americani). Atunci a, devenit conştient de existenţa autorilor de cinema.
Există specialiştii derizorii, nesemnificativi, şi există cei ca Weber, Duhem, Mach, Darwin, Noica, etc., care oricum sunt mai mult decât specialişti.

Recapitulând ceea ce a publicat Horguelin despre Queneau, Le Carré, Resnais, H. Juin, găsesc, sau redescopăr, lucruri remarcabile.

Diatriba îi e mai utilă luptei, decât înţelegerii, şi arată un temperament (eventual filozofic) mai înclinat, mai interesat să îşi expliciteze propriile idei în mod antagonist, decât să înţeleagă ideile altora.

Iisus împotriva paternalismului religios evreiesc, a ‘mozaismului’, a ‘religiei avraamice’. Încă Iisus Se străduia să îi dezveţe pe evrei de povara paternalismului, de talmudism, de recursul la autorităţi. Paternalismul creştin a fost precedat şi prefigurat de acela evreiesc—Moise, Avraam ….
Iisus dezaproba paternalismul evreiesc, căuta să îi dezveţe pe evrei de autoritarismul religios (Templul, strămoşii). Iisus relativizează datinile, explică preceptele prin principii exterioare, istorice. (Deja, în această privinţă, la Ap. Pavel probabil că intervine stilizarea, teoria de gradul al doilea.)

Nu e de la sine înţeles că deismul, setul de idei deiste, are vreo legătură cu religia, că ar proveni din aceeaşi sursă. Cu alte cuvinte, nu cred că religia e deism popular, deism mitologizat.
Poate că asimilarea celor două—religii şi deism—e absurdă, similitudinea de idei fiind aparentă. Se poate ca deismul să nu se refere deloc la ceea ce se referă religiile.
Ca istoric al filozofiei, Plehanov e important pentru revendicarea decisă, autonomă, a materialismului iluminist [1], şi are dreptate împotriva răstălmăcirilor implauzibile ale unui Henry, care vrea să dea marxismului originar nu numai conotaţii, ci şi un conţinut exclusiv personalist, anacronism de un gust execrabil.

NOTE:

[1] Repudiat, de la un moment dat, chiar de Engels.

Postare. Salariu. Rufe. Lacanienii. Cafea. Cină. Salariu. Articole ….
Mailul.
Noul. Listări. AS& nuvele& asiaticul& tratate.
Adrese.
Banii. Discuri.
La 2 z. (dum.).
La 3 z./ tempo.
Citit …. Listări. Scrisul. Postări. Mail. Drumul.

Vârful …. Obrajii. La 2 s.. La 15 z./ jindul. Blonda aparte. Carnetul …. Eseuri. 4 eseuri. La 2 ½ l.. Ed., ieri (sb.)& somonul& noul& gunoi& licoarea. Fructe. Placheta. Rândul, la o s..

La Ralea există şi Maiorescu, şi politicienii invocaţi de Caţavencu (‘O scrisoare …’, actul II, scena VIII), inspiratorii Conului Leonida.
‘Poporul’ e o descoperire a teoriei burgheze, iar comunismul timpuriu o are în comun cu retorica umanitară burgheză, e patrimoniul inspiraţiei politice burgheze (Michelet, Hugo), nu apanajul comunismului, care nu se poate prevala de vreun monopol filozofic.
Ca atare, revendicând lărgirea genealogiei asumate de teoria progresistă, Korsch avea dreptate.
‘Poporul’, suveranitatea poporului, ideea democrată sunt refrenul şi lozinca progresismului sc. XVIII—XIX, se întâlnesc şi la Whitman şi narodnici, şi la Conu’ Leonida, şi la socialiştii francezi revendicaţi de Ralea.
În scena VIII a actului II al ‘Scrisorii …’, Caţavencu citează principiul etic al unuia dintre aceşti socialişti.

Celelalte jurnale (Renard, Tolstoi, Gracq, Bouvier, Cingria, Radu P., Bloy, Kafka, Dna. Woolf, K. Mansfield, Musil, fraţii Goncourt, Beyle, Valéry, Pavese, ‘Morgan’).
Rainer, Radu P., Renard, Rozanov, Gracq, Schopenhauer, Cingria, Eliade, ‘Morgan’.

Se vorbeşte de lipsa de simţ politic empiric a lui Korsch, Bloch (dar astfel de aprecieri sunt destul de tendenţioase, vor să spună ceva anume); ceva asemănător am remarcat eu la Marcuse (gingăşia morală a spiritului public al comunismului vietnamez).

Reunind contribuţia filozofică a Rosei Luxemburg şi a lui Lenin, tânărul Lukács decisese să îi dea dreptate lui Lenin, în mai multe privinţe (‘organizaţia’, chestiunea naţională, unde situaţia poloneză fusese la originea divergenţei subliniate). Vreau să spun că, publicând ‘Istorie …’, Lukács optase deja; atitudinea lui nu e echidistantă, imparţială, cum ar vrea să treacă. Fapt e că Lenin a făcut rabat de la internaţionalism, meritul său rămânând limpezimea faţă de participarea la război.

Demenţa şi scrisul. Funcţia critică auxiliară a jurnalului filozofic (Marcel, Rainer, Weininger, Simmel, Kierkegaard, Noica, Eliade, Wittgenstein, Schopenhauer). Dar mai ales acela axat pe elucidări critice, auxiliarul propriu—zis al gândirii, nu cel aforistic, lapidar, gnomic (Weininger, Noica, Wittgenstein).
Jurnalul care descâlceşte, care ilustrează dincoacele strădaniei de a gândi corect, şi natura organică a efortului. Nu atât înregistrarea lapidară de idei.
Mă interesează jurnalul ca auxiliar.

Există filozofi, ca Simmel, neînclinaţi către diatribă, şi care au alte mijloace literare; Gracq gusta pamfletele, în general, nu numai pe ale lui Marx, a şi publicat unul, şi aprecia tendinţele sadice (admiraţia lui, critic dar foarte explicită, pentru Sade e foarte grăitoare, credea în violenţă, în cruzime, cum o arată şi literatura lui).
Francezii discută despre nişte inedite heideggeriene, Schwartzen Hefte (’31—’46),3 vols. însumând 1200 de pag.—al căror editor, Trawny, a publicat şi un rechizitoriu—‘înfundarea’ filozofului—dar după rezumatului lui France—Lanord, înţeleg că e vorba despre critica iudaismului, o opţiune anti—religioasă legitimă, Fédier e mult mai echilibrat.
Heidegger însuşi precizează că e vorba despre antiiudaism, nu antisemitism.
Lancelin se referă la sibaritismul lui Heidegger—‘legături nenumărate’--


Keri Walsh are un articol foarte bun despre Rourke—ca Bowie al ecranului, etc.—stilul extrovertit, orientarea, obiecte, etc.—experienţa ‘Locului sub soare’, văzut când Rourke era licean—în ’87 povestea despre ‘Lumea dezlănţuită’—Rita în ‘Gilda’—Rourke ca anti—yuppie—perdantul masochist şi dependent—
Rourke a vorbit despre mediocritatea unui rol al lui Penn, şi homofobia lui—a avut cuvinte de apreciere pentru actoria lui Hopkins—e mulţumit de propriul rol din ‘Killshot’ (ecranizarea unui roman din ’89 al lui Leonard)—scenariul a fost simplificat, redus, regizorul e cel care a turnat ‘Shakespeare …’ (cu Paltrow) şi ‘Corelli’—Rourke menţionează de două ori ‘Halloween III’—complimentele primite de la Pacino, Duvall, Voight, Kim B.—Londra e al doilea cămin al său—îi place Megan Fox, îi insultă pe Beatty, Downey, A. Baldwin, Day—Lewis, Costner …--

În interviul acordat lui Berkwitt, Roberts vorbeşte despre anii ’70 ca deceniul marelui cinema hollywwodian—‘Conversaţia’ şi ‘Naşul’—‘the decade of the 70’s was the best era ever for making classic – great films. Leading the way with the movie “THE CONVERSATION” and the first two “GODFATHER” movies’—idolii lui sunt Donat, Brando şi Clift—

Iar articolul Sheilei O’Malley despre Rourke poate fi citit aici; e bine ilustrat.
Pe un forum poate fi citit legendarul interviu Playboy al lui Rourke (febr. ’87),şi alte interviuri—acelea acordate lui Rochlin, ’87—Wuntch, ’87—Baumgold, Constable, Schnabel (căruia îi vorbeşte despre ‘Un loc sub soare’).

‘Internaţionala a doua’ denumeşte coaliţia socialistă, cu o durată de 27 de ani—în linii mari, marxismul antebelic. Degrood rezumă climatul epocii la pag. 99 a ‘Conştiinţei …’, în nota 6: epoca imperialismului.
Jay are un cap. întreg, ‘Istoricismul revoluţionar al lui Korsch’, în ‘Marxism şi totalitate’; Jay citează studiile lui Breines, din anii ’70.
Aminteşte aprecierea lui Sorel pentru Bernstein. Jay găsea convingerea lui Korsch despre ştiinţificitatea marxismului încă din articolul din ’23, ‘Dialectica marxistă’.
David Degrood scrie, în ‘Conştiinţă şi viaţă socială’, despre ‘fenomenul vidării’, ; Degrood vorbeşte despre tendinţe politice actuale la vremea când scria—Piccone, stângismul burghez anarhist. Jay îl citează şi el pe Piccone: ‘Labriola şi rădăcinile eurocomunismului’.
Degrood citează ‘O istorie a gândirii socialiste’, în 7 vols., de Cole.

duminică, 22 decembrie 2013

Aici pot fi citit nişte pagini ale lui Deleuze—articole, interviuri, prefeţe; deasemeni, Žižek.

Manifestul intelectualilor fascişti a fost semnat nu numai de Gentile, Malaparte, Marinetti, Soffici, ci şi de Ungaretti, Pirandello, Panzini; iar Croce a redactat ‘Manifestul intelectualilor antifascişti’, în ’25, semnat şi de Tilgher, Dna. Serao, Montale, Alvaro, Banfi.
Fascismul a promovat modul de producţie corporatist (Dollfuß, exponentul austrofasicismului, se inspira din corporatism, pentru un aliaj de catolicism politic şi fascism)—
Gentile a fost împuşcat de partizani, în ’44.
La început, Croce a susţinut guvernarea fascistă, până la assainarea lui Matteotti, în vara lui ’24.

joi, 19 decembrie 2013


Lenin avea dreptate să identifice în Plehanov una din cele mai distinse, remarcabile şi interesante figuri ale filozofiei materialiste.

Subiectiv, individul e determinat, constrâns ca aprecierea să îi apară la fel de universală (şi necondiţionată) ca legile lui Newton.

Horguelin continuă să posteze despre 'Out 1'--filmul porţionat pentru televiziune.
Eu am văzut filmele lui Rivette cu Sandrinne Bonnaire ('Ioana' şi pastişa 'Vertigo'), lucruri plictisitoare în felul lui Rohmer, cred—singurul lor merit, pentru mine, fiind erotismul Sandrinnei.

Horguelin anunţă participarea lui Resnais la Berlin (cu 'Aimer …').

În marxism, tocmai determinismul inflexibil, strict, ineluctabil, exonerează.
Dar o implicaţie e aceea că cine exploatează ţărănimea, nu are de—a face cu fiinţe cu adevărat umane (ci numai cvasi—umane, insuficient socializate); abia exploatarea proletariatului înseamnă chinuirea unor fiinţe umane. Burghezul şi proletarul sunt feţele aceleiaşi medalii, umanul suficient socializat.
Umanul e condiţionat, ca ivire, de saturarea socială deplină.
Atenuarea desconsiderării faţă de ţărani (pentru înapoierea lor, ca umanitate larvară, poate schiţată, dar net incompletă) provine abia de la teoreticienii ruşi, confruntaţi cu problema ţărănească.
În ţările cu economie agrară, progresismul a luat, pentru început, forma narodnicismului, poporanismului, etc..
Tânărul Lukács reiterează poziţia lui Marx (chiar dacă şi aceasta va fi făcut rabat în privinţa potenţialului revoluţionar rusesc, revenind).
Catolicul Watson a postat despre pastişa romantică a Susannei Clarke; a publicat şi sumarul postărilor lui despre literatură.

Cafea.
Resurse.
Oră. Rufe. Gunoi. Tuns. Tel.. Inerent. Lacanienii. Resurse.

Semnificaţiile materialismului istoric—la istorici (de ex., arheologul Childe, pionierul arheologiei marxiste), la Horkheimer, etc..

Izbânda modului de producţie comunist nu poate să fie mai puţin inevitabilă decât cea a modului de producţie precedent, capitalist, dacă e vorba de legităţi obiective ale istoriei, şi nu tendinţe vagi, sau ipotetice, presupuse; dar aceasta din urmă fusese nu impusă, ci numai consfinţită, sigilată, de revoluţiile burgheze. Nu adusă, ci subliniată, rezultatul triumfului economic al unui nou mod de producţie, nu actul impunerii sale conştiente, deliberate.
Revoluţiile burgheze, evidentă sursă de inspiraţie a tribunilor comunişti, au fost numai simptomul, şi nu cauza apariţiei noului mod de producţie, care era deja un fapt istoric, prezentul. Revoluţionarii burghezi fuseseră teoreticienii şi exponenţii, managerii modului de producţie capitalist, nu creatorii săi. Acesta fusese luat ca deja existent, ambiant.

Guvernarea şi partidele, deplorabile, nu reprezintă întregul politicii reale.
Politicul, ca subiect filozofic. Guvernarea şi clicile bagatelizează politica.

Azi am vorbit despre Rourke, motociclism, box, Spinoza ('Îndreptarea intelectului'), rachete de badminton, Sookie, Plehanov, socialişti, 'Maddie …', Crowe şi Costner, ţintar, table; ieri, despre insomniile lui Cioran.

Văzusem ieri un portret de tinereţe al Păr. Stăniloae, iar fizionomia mi—a amintit—o pe a unui chirurg pe care—l ştiu (iar întâmplarea a făcut să—l şi întâlnesc pe acesta aproape imediat, la cantină, unde mânuia lingura)--aerul său mi—a întregit imaginea despre caracterul omului, prin ceea ce e neplăcut, aer de ins lipsit de caracter. Am recunoscut expresia aceea de otreapă, de ins detestabil.
Creştinismul tradiţional promovează intens autoritarismul, paternalismul, supunerea faţă de autorităţi convenite, idealizate, şi nu ezită să stâlcească nemilos, surd, în numele supunerii cuvenite acestor autorităţi—religioase, politice, statale, familiale—reţeaua copleşitoare a autorităţilor.
Poate ca şi capitalismul, creştinismul e însoţit de un dublu malefic.
Creştinismul tradiţional îndeamnă la supunerea necondiţionată faţă de autorităţi—nerealişti în numele 'realismului', al resemnării predicate, al supunerii, în dispreţul incompetenţei manifeste. E constelaţia de paternalism, autoritarism, etc., paternalismul sufocant, deversat în autoritarism, principiul guvernării şi al dominării despotice.
O înţelegere a vieţii afective. Se poate ca fostul decan săi avut dreptate, iar Beyle să fie marele teoretician modern al afectivităţii, autorul unei teorii a iubirii. Beyle ca autor de psihologie teoretică, prin tratatul respectiv.
Am căutat ceva despre 'Norii negri', serialul polonez, însă am găsit numai despre romanul lui Hoyle; apoi, şi despre serialul din '73zece ore.
Nu m—aş fi gândit să îi recomand cuiva 'Mont—Oriol' sau 'Pierre şi Jean' ca romane de iubire.

sâmbătă, 14 decembrie 2013


O juxtapunere conştientă de impresii contradictorii, divergente, ilustrând momente diferite ale înţelegerii, e mai concludentă ca o unificare forţată şi abstractă, artificială. Înregistrez ceea ce cred la un moment dat. Juxtapunerea neutră păstrează dinamica lăuntrică.
Într—un interviu, Cuarón vorbeşte despre Bresson, iar altundeva, despre Fincher, del Toro, etc..
Iscusitul Horguelin, erudit şi calamburgiu, are nişte postări despre Resnais şi Rivette.
Preţuirea acordată de Lukács artei lui Mann (pe care l—a şi inspirat pentru o conjectură romanescă destul de neconvenabilă, o epigramă narativă) era de natură să îl reconmande lui Cioran.
Marcuse, cu gustul său pentru literatura pronunţat avangardistă (Kafka, Beckett), marchează un antipod estetic.
Graba. Postarea. Carnetul (de l.). Vârful—azi. Franciza. Rufe. Nădragii. Muzică. Scuar. Postări. Grafică. Cetitorii. Blogul …, cf. Luni. Cheia& cafele& clătite. Cafea, ieri. Mail.
Citit …. Rufe. Tuns. Franciza.
Roma. Mailuri.
Degete. Rândul. Biletul pliat. Carnetul (de l.). Mail.
Postări.
Mail.
Postări. Mail. Scuar. Muzică. Cetitorii. Degete& rândul& biletul& carnetul& mail. Franciza. Rufe. Vârful …, azi. 'Pulberea …'. Grabă'. Zorul. Blogul …, cf. Luni. Cetitorii. Mail. Muzică. Privarea. Cafele& loc& clătite. Roma.

Sunt curios dacă nici următoarele cinci decenii de bolşevism european (plus alternativele asiatice, etc.), de după publicarea scrierilor lui politice de tinereţe, nu l—au convins pe Lukács de necesitatea şi oportunitatea revizuirilor; tinereţea lui a coincis cu aceea a regimurilor comuniste.

Urzeala unui proiect militar chinez iredentist


Un prinţ austriac de—acum bătrâior, prezentat ca o fiinţă elementară, prozaică, cumva zolistă, preocupat numai de sex şi vodcă, fără alte interese, capabil de o conversaţie anostă şi neimaginativă, Malko e caracterizat mai ales de perplexitatea frecventă (care, la un om trecut prin atâtea, dă de gândit), nădragii de alpaca şi înclinaţia de a sodomiza.
În general, psihologia personajelor lui Villiers nu e nici idealizată, nici caricaturizată, ci inexistentă, absentă: actanţi de bandă desenată.

Vechea gardă maoistă e încă de temut în capitalismul totalitar al lui Hu Jintao, ar putea pregăti atacarea Taiwanului; indiscreţia unui amant beat o aruncă pe Lou Zhao în vârtejul acestei conspiraţii.

După ce află întâmplător, de la amantul ei beat, despre o operaţiune pregătită în secret de comuniştii chinezi nereformaţi, Lou se trezeşte cu agenţii pe urmele ei.
Reuşind să fugă cu trenul din Beijing, căp. Zhao se adăposteşte la Chuen Ki, vărul ei, avicultor care locuieşte la periferia Shanghaiului.
Dar spionajul american pare, nu se ştie de ce, dispus să facă orice pentru a o ajuta.
Reţeaua securităţii chineze apare ca o cizelare a tiparului sovietic.
Malko, deşcă hârşită într—ale politicii, e nedumerit de amploarea eforturilor spionajului american de a o salva pe Lou, despre al cărei secret nu putuseră să fi ştiut americanii, şi care trebuia să vină la Tokio din alte motive (decât deconspirarea operaţiunii 'Dragonul Roşu', atacarea Taiwanului), aflând cu totul întâmplător, abia în ajunul plecării, de intenţiile militare ale iredentiştilor chinezi.
O culegere de cronici ale lui Zamfir—de o afectare odioasă, penibilă, de liceană oligofrenă (e.g., Greene e un 'romancier ciudat', proiectul educaţional al lui Noica era 'ciudat', etc.); un afectat. (V. al treilea al 'jurnalului', însăilarea foiletoanelor.)
Azi, un romancier chinez, Eco, Derrida, Nancy, Naipaul, Asimov.

luni, 9 decembrie 2013


După atâta literatură mălăiaţă, ba chiar, din cea mai mălăiaţă (Murakami, Dna. Neville—afectarea şi mătăhăiala dizgraţioasă, simplismul descurajant al mijloacelor), am citit 'Hotelul «La Crucea Alpinistului»' (fraţii Strugaţki)--ideea însăşi de divertisment, un thriller surrealist scris în urmă cu 44 de ani, ancheta inspectorului Glebski, naraţiune de o virtuozitate neînchipuită, de o artă mai desăvârşită decât aceea a 'Maestrului …'.
Veninos şi acerb, bilios, dar lipsit de interes, tern, de monotonia resentimentului clocit, stripologul Morgan urmează cu diatribele lui de—acum anoste, alternate cu nişte cugetări homaisiene ('plăcerea locurilor', etc.).

A nu confunda un studiu literar, cu înregistrarea, poate utilă, a unor prime impresii de moment, spontane dar brute, de luat ca atare, pleavă.
E diferenţa între 'Economie şi societate' şi gazetăria politică, sau între tratatele lui Simmel, şi nişte editoriale cu subiect social.
Similitudinea e întâmplătoare.

Dictuatura proletariatului, pretins necesară, a devenit, pretutindeni, dictatură a partidului, a nomenclaturii, a conducerii politice, a forţei de represiune, şi în interesul represiunii şi al mascaradei, sau a devenit dictatură a proletariatului lipsit de conştiinţa atribuită, a unei clase interesate de dominaţie, de avantaje, nu de schimbarea lumii 'ca întreg'.
Iar pe de altă parte, s—a permanentizat.

joi, 5 decembrie 2013

Există o anume disonanţă a marxismului, aşa cum îl practică fanaticii ca Lukács, talibanii—pretenţia de infailibilitate, negreşelnicia ‘din vorbe’, dexteritatea silogistică—e aici ceva neconvingător, şi implauzibil. Nu aşa funcţionează o gândire reală—mai înainte de a se numi ‘dialectică’ sau în alt fel. Ceva, aici, e de natură să displacă, să nu convingă—o disonanţă, o inadvertenţă resimţită—ceva ce aminteşte de dexteritatea logică a unor metafizici religioase, etc., când nimic nu e pus în joc, totul e asigurat, etc.. Lukács vorbeşte despre auto—critică, etc., şi a şi practicat—o el însuşi (dar retrospectiv)—dar tonul e mai mult acela de pledoarie. Se pledează, mai mult decât se raţionează.
De altfel, la Lukács teoria e de ordinul al doilea—o teorie a teoriei iniţiale—de unde, talibanismul. Ceea ce era de bun simţ la Marx (critica lui Ricardo, pentru caracterul anistoric al ştiinţei) şi la Engels (remarca despre teoria economică greşită, însă adeveribilă de către istorie) sunt formalizate şi devin moduri silogistice, la talibani. Supleţea aceea a bunului simţ iniţial, s—a dus. Nu se mai raţionează, cu deschidere, ci se pledează. Formalizarea revine talibanismului acestuia al teoriilor de ordinul al doilea.

Critica cea mai utilă a racilelor burgheze (lumea capitalistă) eu am aflat—o la nişte creştini răsăriteni.

Ziua celor zece postări

Postările despre—psihologia socială—pretinsa atemporalitate—‘Efigia …’—polemică şi menajamente—creştinismul critic, sau critica creştină—iertarea, ‘nepomenirea’—sonata op. 57—exagerarea, relaţionarea—‘autodidacţii’—‘oportuniştii’—oraşul. Rescriere. Scrisul. Tabel. Cetitorii …, cf. azi (mi.). Tempo. Mail. Listări. Ed.. Com.. Ed.& raiduri. Muzică& articol. Deja ….
Azi, mi., gustări—la prânz, mazăre şi pui, salată de varză—la cină, şase chiftele, pâine, cola, icetea.
Azi, la 16 z.; vin., la 11 z.. Vin.& dum.. Fumat. Sb., fumat& format, Dolto, etc., fumat.
Carnet …; scuar. Fumat. Inspiraţia, joi seara. Fumat, cf. ieri (marţi). Turism. Ed.& listări& tempo& mail& com.. La 16 z.. La 9 z.. La 5 z.. Cf. vin.. Fumat. Dum.. Ed.& raid& la 1 ½ l.& vreme& deja …. Muzică. Prezentarea. Fitul.
Fumat, sb.& cf. sb.& bonuri, etc., repertoar. Dum., înfrigurarea& cină& piezişul.

Aşa—numiţii ‘oportunişti’
nu trebuie moralizaţi sau ridiculizaţi, ci respectaţi pentru ceea ce sunt şi au făcut.
Faptul că direcţia marxismului asumat al acestor teoreticieni burghezi a fost aslta decât aceea a comunismului nu înseamnă că merită bagatelizaţi ori dispreţuiţi ca gânditori.
Iar dacă s—a întâmplat ca ei să se şi înşele, adversarii lor comunişti au greşit şi ei.

La începutul săptămânii, am fost, pentru 15 ore, la Sibiu. Am ajuns la 7 seara.
Am locuit la o pensiune de pe Calea Dumbrăvii, aproape de Piaţa Vlaicu, pe aceeaşi parte cu Fac. de Drept (‘Bărnuţiu’, cu statuia lui Bolivar). Dar camera de pensiune era murdărică, mai puţin friguroasă decât mi—o aminteam, şi mirosea a gară soioasă.
Seara am mâncat clătite cu gem de căpşuni şi frişcă, apoi alune şi nişte cremă de zahăr ars; dim., două ştrudele cu mere.
Localul la care am mers mi—a plăcut.
Am văzut o carte germană, ‘Asceză şi societate de consum’ (‘AKG’).
Dimineaţa de marţi a fost însorită, luminoasă; am băut o cafea deasupra esplanadei de la ziduri.
La un local, am cinat cu un meniu chinezesc: o tocană picantă de vită şi orez cu legume, şi am dejunat cu o şaorma. Am recurs la băuturi energizante.
La întoarcere, am remarcat, înainte de a ajunge la Albota, indicatoarele către abaţia cisterciană, iar la Roman, acela către mănăstirea clarisselor.
Purtarea stupefiantă a muncitorilor români, după decembrie ’89—neorganizarea, lipsa oricărei acţiuni, haosul ‘apărării Revoluţiei împotriva ceauşismului Partidelor istorice’, etc.—absenţa oricărei iniţiative—mai apoi, somnul sindicatelor.
Patru decenii de promovare şi răzgâiere a muncitorimii române nu au servit la absolut nimic. Dec. ’89 fusese momentul real al unei revoluţii de stânga, posibilitatea istorică a unei mişcări de stânga, a revendicării socialiste prompte—pe lângă care s—a trecut ….

Efigia tânărului Lukács


‘Istorie …’ continuă să placă, deşi gândirea autorului ei a îndurat adesea asaltul pornirilor înverşunate, al antipatiei şi al deriziunii. La tânărul Lukács inspiră sinceritatea efortului. Retractările dau plauzibilitate. Îmbie pozitivitatea, innoirea abordării. Volumul se referă la centralitatea dialecticii ca metodă, aşa cum e întâlnită la Marx şi la R. Luxemburg.
E remarcabilă, la Lukács, depăşirea de sine, în strădania de a înţelege mai bine, de a cunoaşte, adânci şi explica; tocmai sinceritatea şi buna credinţă nu îi pot fi puse în cauză.
Ca atare, ironia spectatorilor e banală şi rea. Surprinde obtuzitatea rezumatelor, provenite de placiditate, care pretind să caracterizeze sumar o activitate filozofică autentică şi îmbietoare.
Tendenţiozitatea stupidă a epigramelor maliţioase, ivite din mărginire şi nepricepere crasă, e anostă.
Diferenţa de altitudine a operelor lui Lukács, explicabilă biografic, etc., e prezentată de către invidie ca un hău, un abis nemăsurat, iar autorul e caricaturizat cu cruzime şi înfăţişat ca un ideolog matusalemic, sub oprobiul şi batjocura insolenţei neîngrădite.
Lukács e, probabil, cel mai caricaturizat, şi bagatelizat, filozof marxist. Scăderile lui omeneşti, exagerate prin ‘efectul avanscenei’, şi subliniate de cei învăluiţi în propria lipsă de celebritate, de la o distanţă convenabilă faţă de expunere, nu interesează. Ele sunt generalul oricărei fiinţări.

Lukács miza direct pe inspiraţia unitară, organică, unică, nu pe mozaicul de revendicări teoretice al marxismului reutopizat (Bloch, Korsch, Marcuse).
Întâiul eseu cuprins în vol. e contemporan cu Revoluţia bolşevică.
Marxismul înseamnă întregul dialecticii materialiste ca metodă, nu ca rezultate; el însuşi fenomen istoric, e analizabil în termeni istorici, şi are o întemeiere istorică, o origine. E o ştiinţă dialectică, distinctă de explicaţiile ‘neutre’ ale umanului. De altfel, marxiştii ca Lukács nu escamotau absoluta noutate a acestei cunoaşteri—ivită abia cu Hegel (Marcuse avea să înţeleagă dialectica în devenirea ei istorică, de la greci; dar pentru Lukács, ea e un fenomen modern, al erei burgheze, sau capitaliste, sau industriale).
Analizele lui Marx îşi primesc validitatea de la o metodă filozofică, inspirată de lucrările tânărului Hegel, dar precizată şi desăvârşită abia de Marx însuşi, la care îşi primeşte întreaga amploare şi forţă.
Iar mai departe, metoda a fost mai degrabă delăsată de către discipolii marxişti, ceea ce explică relativul ei insolit, relativ puţina întrebuinţare efectivă. Inexistentă până la Hegel, imperfectă până la Marx, delăsată de marxişti—există motive ca dialectica să nu îşi fi îndeplinit funcţia decât parţial, adică la numai câţiva autori.

Aşadar: de unde provine unicitatea operei lui Marx? Cum o explică Lukács?
Lukács explică temeinicia operei lui Marx prin aceea că e coerent dialectică, subsumată unei dialectici utilizate just, şi aduse la desăvârşire, şi nu prin aceea că e ‘imparţială’, etc., atribute care nu o pot diferenţia în mod real, ci doar accidental.
‘Istorie şi conştiinţă de clasă’ e, după cum anunţă Lukács, o lucrare de metodologie, adică despre întrebuinţarea dialecticii.
Lukács era conştient de importanţa şi utilitatea demersului propriu, pe care le subliniază. Trasând genealogia propriei preocupări filozofice cu metodologia materialismului, Lukács menţionează proiectul lui Marx, intenţia de a scrie o lucrare despre dialectică—pe legatara acestuia, Dna. Luxemburg (care era din generaţia lui Lenin)—eforturile neconvingătoare ale altora—forţa intrinsecă a acestei metode noi de înţelegere şi acţiune.
Dialectica marxistă e o metodă de cunoaştere a umanului istoric, unica valabilă, făcută posibilă abia de era burgheză.
Cei care refuză principiul dialecticii o pot face prevalându—se de o aşa—zisă dialectică utopistă, neistorică, o dialectică alternativă, sub formă de transcenderi utopice ale datului; dar e altceva decât înţelegea Lukács prin dialectica reală.
În ‘Istorie …’, există câteva rânduri despre alternativa utopistă, căreia Lukács îi reproşează că operează cu o conştiinţă extramundană, care vine să întâlnească lumea, fără a se fi ivit în ea.
Lukács abordează chestiunea conştiinţei de clasă, cu intenţia unei contribuţii originale, întrucât natura şi funcţia acesteia îi apăreau ca insuficient elucidate.
O atare conştiinţă, în formulările ei teoretice, raţionale, poate fi trans—individuală, niciodată supraindividuală. Dealtfel, postularea unei astfel de conştiinţe supraindividuale distinct ar fi şi nedialectică.
Conştiinţa de clasă nu e un monolit, nu e ‘mentalitatea’, nu e ‘îngerul unei clase’, după cum nu e nici un amalgam. Nu există o ‘conştiinţă în genere’ a clasei. Iar conştiinţa de clasă nu e psihologia revoluţiei, a mulţimii insurgente, ci un set de determinări obiectivabile ştiinţific. Numitorul comun al diferitelor conştientizări, care e determinat de cadrul comun, nu e mai real decât aceste conştientizări individuale.
Comunistul nu se poate încredinţa, livra pe sine unei entităţi transcendente, stihiale, conştiinţa de clasă generică.
Apelul la supraindividual e o demisie, şi un fapt de transfer.
‘Conştiinţa’ denumeşte poziţia istorică şi scopurile, ţelurile unei clase, în raportarea lor la mersul istoriei.
Stihialul mişcărilor de masă ţine de psihologicul unor momente ale istoriei, nu de conţinutul conştiinţei de clasă.
Numitorul comun e cel mai important în direcţia practicii politice, însă unitatea fundamentală a teoriei şi practicii nu înseamnă amalagamare, nici confuzie.
În general, în dialectică unitatea nu implică contopire.
Conştiinţa reală de clasă, aşa cum o întâlnim la un individ (autor, revoluţionar), poate fi dominant (dominatoare, despotică), ea nu e şi universală.
De aici rezultă disensiunile, divergenţele, dezbaterile, controversele politice.
Conştiinţa de clasă e aceea care îi corespunde (în mod esenţial, sau după teorie) clasei, nu neapărat aceea pe care o şi are. Lukács o numeşte conştiinţă imputată.
Întregul, mai mult decât sumă a părţilor sale, e totuşi un întreg determinat, un întreg al şi prin aceste elemente ale lui, nu unul absolut, ideal. Surprinderea întregului va depinde de accepţia conferită acestui întreg, de determinările semantice care condiţionează cunoaşterea. Gândirea nu poate pretinde că vizează mai mult decât chiar vizează de fapt.
E cunoscut un anume întreg, un întreg determinat.
O tentaţie a denaturării dialecticii ar putea fi o mistică a întregului, care să postuleze un întreg ideal, absolut. Dar întregul la care se referă materialiştii nu e Unul, fiinţa însăşi.
Colectivismul nu e decât antipodul individualismului.
Pe urmele lui Hegel, materialismul preferă să gândească în termeni nu de antinomii, ci de unităţi. Dar câtă vreme se tinde spre colectivism, se şi rămânde, de fapt, în cadrele unei gândiri de aceeaşi natură cu aceea criticată. Individualismului burghez îi e substituit colectivismul.
Colectivismul e călcâiul lui Ahile al gândirii anti—individualiste, şi limita ei, rămânerea în cadrul aceleiaşi atitudini abstracte, depăşirea prin reprimare, evitarea integrării, a chestiunii relaţionării, simpla inversare a polilor.
Traducerea (Rodney Livingstone, care a tradus şi muzicologie de Adorno) nu e, de fapt, foarte bună, ci cam stângace, lasă de dorit, nu regăsesc imensul farmec literar al lui Lukács, dar e pasabilă, utilizabilă.

Panteonul materialist al lui Lukács e destul de restrâns—Marx, R. Luxemburg, Lenin. Altfel, gustul erudiţiei e foarte vădit, manifest.

Analiza literaturii economice, efectuată de Lukács, mizează pe imponderabile (conştiinţa presupusă a teoreticienilor burghezi) şi generalizări deterministe, cu postulate neconvingătoare (pretinsa incapacitate a autorilor necomunişti de a înţelege, etc.).
Economiştii burghezi nu sunt nici capitalişti subjugaţi de propriul interes, nici întreprinzători mărginiţi, nici minţi necritice, luate de val; dincolo de frazeologia polemic şi de recurgerea la epitete, de contondenţa dezbaterii, ceea ce e valabil la nivelul clasei nu explică spontaneitatea individului, şi nu îi poate fi transferat mecanic, aşa cum o face Lukács.
Înafară de capitalişti şi comunişti, cu interese de clasă direct antagonice, mai există şi intelectualii, neaserviţi, netributari, şi care văd lucrurile altfel; naturile intelectuale, inteligenţele educate, deprinse cu critica, etc.. Lukács îi expediază pe toţi cei care gândesc altfel, cu epitete şi cu simplificări caricaturale, amare, cam gazetăreşti şi care, plauzibile în ziaristică, nu—şi au locul în filozofie. Există, aici, o carenţă marcată, a simplităţii raţionale.

Aserţiunile de natură economică ale tânărului Lukács sunt cele mai puţin convingătoare, cele mai conjecturale. Chiar la nivel literar, nici nu sună cum trebuie, par însăilate; şubrede ca demonstraţii, sumare ca argumente. Pretenţia lui Lukács de a le da lecţii, cu condescendenţă încă juvenilă, unor savanţi apuseni rutinaţi, care chiar îşi cunoşteau profesia, e dezamăgitoare.
Ca economist autodidact, tânărul Lukács, deşi sârguincios, sună, uneori, ca un semidoct, există ceva amatorism în aserţiunile lui răspicate şi tăioase, dramul acela de nepricepere şi lăutărism, necompensat de aplombul şi vehemenţa aserţiunilor.
Există, la el, un anume fanatism neconcludent, intempestiv, care caută să suplinească argumentaţia, raţionamentul imparţial, logica, ştiinţa. Economia părea să n—o cunoască decât din interpretările ei politice şi partizane, politizată.
Într—o analogie cu Reforma, dacă Marx e Luther, iar Lenin e Calvin, cei ca Lukács sunt ‘entuziaştii’ Reformei. E, cum am mai spus—o, o caracteristică a teoriei de ordinul al doilea.
Completările critice şi obiecţiile aduse de Marx lui Ricardo nu li se mai potrivesc şi urmaşilor acestuia, şi devin, în mâinile marxiştilor, procedeu, şi epigonism, iar îngroparea economiştilor burghezi sub dispreţ e irelevantă.
Controversele nu se rezolvă cu epitete şi retorică, nici cu lozinci.
Capitalismul analizat de Marx era acela german, englez şi francez, de la mijlocul sc. XIX; limitele modelului teoretic, analiza tendinţelor, etc., depind de această determinare istorică.
Abundenţa sarcasmului şi a diatribelor colerice deserveşte credibilitatea.
Lukács va rămâne un autor de rechizitorii (de ex., cu responsabilizarea ‘iraţionaliştilor’ germani, etc.).
Problematica socio—economică invocată avea nevoie de neutralitatea literară a unui Weber, nu de un pamfletar coleric.
Unitatea fără coincidenţă rămâne, ca simplu postulat al raţiunii, nu verbală, ci tot o dualitate de elemente. Unitatea dialectic e o transcendere, nu o restaurare a elementului zis ‘subiectiv’, pentru care nu poate fi satisfăcătoare în mod necesar. E o unitate funcţională, nu resimţită, nu efectivă în planul subiectului.
Aici există posibilitatea de a face din dialectică patul procustian al existenţei.

Revoluţia condiţiei umane, a fiinţării umane ca atare, trebuie vizată în direcţia posibilităţilor mereu deschise.
Iar însăşi existenţa lui Lukács, aşa cum ne e cunoscută, mărturiseşte cât era de refractar şi anti—umanismului feroce, la modă, şi oportunismului neangajat şi defetist.
Rămâne nu comisarul mânuind un revolver în viforul, în vâltoarea evenimentelor revoluţionare febrile, nici individual ostracizat, intelectualul marginalizat, nici celebritatea prudentă, nici caricatura fosilei staliniste, ipostaze de o plauzibilitate variabilă şi incertă, ci istoricul culturii şi gânditorul care merită ascultat.
Lukács rămâne ca omul care a învăţat din greşeli şi nu a ţinut să aibă întotdeauna dreptate. Omul interiorizat a învăţat cum să gândească realitatea şi arta în cheia socialului..
Probitatea, coerenţa şi luciditatea nu l—au dispensat de a fi, ocazional, nedrept sau îngust, sau chiar ingrate ori tendenţios, lucruri omeneşti, dar nu merită taxate drept fosilizare, laşitate, timorare, capitulare sau abdicare.
Se mai omite şi că: a participat la evenimentele independenţei maghiare din anii ’50, ulterior cărora a fost ostracizat; a scris o analiză critică a stalinismului, s—a pronunţat împotriva regimului stalinist; a format marxişti unguri neaserviţi liniei sovietice
; a lucrat, a acţionat.
Faptul indiscutabil al deversării tuturor regimurilor comuniste (europene, asiatice, americane) în cultul personalităţii, tropismul către totalitarismul încununat de cultul personalităţii …. Oriunde au existat regimuri comuniste, indiferent de continent, a apărut şi cultul personalităţii, paternalismul, etc..

Polemică şi menajamente


Cei dinainte polemizau dur, aspru, dar adesea cu o cordialitate nerostită, ascunsă, secretă (Marx, Kierkegaard, Nietzsche, Shaw şi Chesterton), care face ca secretul polemicii lor acerbe să fie de neînţeles pentru o minte de azi, neprevenită; mai apoi, s—a trecut la menajamente, la menajarea burgheză, îndărătul căreia, însă, clocesc ranchiuna, antipatia, înverşunarea, rivalitatea. Menajamentele acestea burgheze sunt un subterfugiu lamentabil, şi o rătăcire, ceva înşelător.
Se polemiza cu largheţe, şi se menajează cu meschinărie. (Largheţea aceea revolută era una ascunsă, discretă, nemărturisită, tonul rămânea vehement şi caustic.)
Esenţa menajamentelor e mic—burgheză, e vulgaritatea: caritatea nătângilor.
Se poate polemiza şi fără negativitate intrinsecă, durităţii verbale corespunzându—i, moral, simpatia şi interesul, cordialitatea, ascunse, lăuntrice, dar sesizabile pentru cine le poate bănui prezenţa ascunsă.
Există îndârjire, dar nu ranchiună. Aceasta e a treia cale, alternativa la apatie, ură sau menajare ipocrită. Modalităţile mai noi ale polemicii cunosc fie ura totală—fie menajarea ipocrită.
Critica, oricât de ostilă verbal, nu implică dispreţ, poate să implice respect, şi nu e necesar să fie un exerciţiu teribilist (ca la Papini şi iconoclaştii de profesie, la care insolenţa e şi faţă, şi revers).
Oricum, critica e după firea omului. Cum e aceasta, e şi critica de care e el capabil.

Un act al iertării poate eşua la fel ca rezolvarea unei ecuaţii [1]. Moralismul pedepsei supraadăugate e neavenit aici, şi doar împovărează, fără a elucida ceva.
Cineva poate eşua în încercarea lui de a ierta—aşa cum orice încercare poate să eşueze; faptul trebuie înţeles ca atare, nu moralizat.
Trebuie pornit de la înţelepciunea, prudenţa şi iscusinţa ‘fiilor acestei lumi’, ele nu sunt neglijabile, nici de dispreţuit; Iisus are în vedere simţul practic al omului natural, bazele naturale ale teozei, înţelepciunea empirică şi limpezimea. E o altă situaţie în care ‘lumea’, în Evanghelii, înseamnă creatul, resursele naturale, nu polul opus al divinului. Această polisemie a ‘lumii’ poate juca feste interpretării grăbite, cârpăcelii.
Trebuie început de la ceea ce naturalul poate prin sine [2]. Intempestivitatea dihotomiilor e nocivă. Iisus predică despre ‘înţelepciunea fiilor veacului acestuia’. E sublinierea pozitivităţii lumii, şi a binelui naturii—împotriva artificializării firii umane în numele ‘nobleţii’.
Trebuie pornit de la asemenea imperative practice, care spun ceva, nu abstracte.
Harul trebuie să completeze naturalul, binele firesc.
(De ex., strategia distragerii vremelnice, decongestionarea, ‘deconectarea’.)
Trebuie urmărit echilibrul firesc—nici într—o doară, cârpăcind, nici amorţind priceperea.
‘Nepomenirea’ răului, adică nezăbovirea deşartă asupra lui, e un rezultat, un efect, nu o intenţie, ci un termen de atins, efectul a ceea ce e întreprins.
Înţelegerea corectă a naturii iertării, acribia în filozofia morală, are ca urmare şi depăşirea moralizării oţărâte, a fierii. Iertarea propriu—zisă e rezultatul, nu strădania. E o eliberare, o purificare, efectul catarctic, nu strădania, năzuinţa, care poate rămâne vană.
Răul suferit trebuie conştientizat. Ceea ce e abordat oblic, adică lăsat deoparte, e patima, surescitarea, prisosul. Survine o zăbovire morbidă, un excedent, excizabilul.

NOTE:

[1] Nu în sensul că ar fi ceva deasemeni pur intelectual, strict intelectual.
[2] ‘Evanghelia după Luca’, 16: 1—8, ‘iconomul nedrept’.
Anecdota despre Sonata pentru pian no. 23 a lui Beethoven (compusă în 1804—05) arată ceva dramatic: Lenin nu prea avea multe motive de încântare faţă de fiinţele umane, cel mai adesea nu cordialitate îi inspirau, resursele exterioare, cotidiene, ale simpatiei lui erau puţine.
De regulă, oamenii nu îi inspirau sentimente cordiale, era nevoie de lucruri ca acea capodoperă, pentru a îi însufleţi cordialitatea, pentru a îi dezmorţi bucuria comuniunii efuzive. E o învăţătură despre lupta acestui om, care se pricepea să îşi înfrunte descurajarea, sau orice altfel de sentimente îi provocau semenii.
Primatul relaţionării.
Se mai întâmplă şi ca oamenii să vorbească despre mai mult decât au înţeles de fapt. Să depăşească limitele comprehensiunii efective. Mai intervin şi precipitarea, dezorientarea, descumpănirea, haosul, ‘grija de multe’, aferarea, cârpăceala.
Când Evangheliile ne înfăţişează modul în care Iisus dezaprobă ‘grija de multe’ a gazdei Lui, se poate ca scena să nu fie descrisă în întregime; de ex., ca gazda să fi fost aferată, nesinceră în strădanie—poate chiar neautotransparentă.
Dacă cineva scrie patru cărţi strălucite în patru domenii diferite, este un autodidact (de ex., Marx, Simmel, Lukács).
Dacă altcineva scrie toată viaţa lucrări mediocre într—un singur domeniu, este un specialist.

(Mă gândeam la Paul Samuelson, neokeynesianul laureat Nobel, evreu.)

Orizontul civilizaţional al gândirii patristice se situează nu în atemporalitate, ci în prezentul Părinţilor, în datul lor istoric, de care e determinat şi condiţionat.
Ca atare, cei care îşi închipuie că se situează în atemporalitate asumându—şi orizontul civilizaţional al Părinţilor, aşa cum e dat, se situează, de fapt, altundeva: în prezentul istoric patristic. Atemporalitatea patristică e o iluzie pioasă, nici măcar folositoare. Patristica nu e limanul anistoricului, iar istoricitatea e nu numai limitare, ci şi posibilitate, condiţie a realizării, matcă a înnoirii. Gândirea patristică, dacă un astfel de întreg există, are ca orizont nu atemporalitatea, ci o istorie determinabilă.
Acest anacronism deliberat, al recursului la pretinsa atemporalitate, e şi o formă de snobism.

Interacţiunile indivizilor, relaţionările sunt obiectul psihologiei sociale, pe când obiectul sociologiei sunt formele sociale, cu funcţia lor. Distincte, psihologia socială şi sociologia sunt complementare, şi trebuie prezentate, şi gândite, împreună.
La nevoie, psihologia socială poate fi înţeleasă ca un capitol al sociologiei, sau o subdisciplină a ei (după cum e şi a psihologiei); dar sociologia ca atare nu poate fi redusă la psihologia socială. Psihologia socială se opreşte tocmai acolo unde sociologia e pe cale să înceapă—instituţii, etc., forme sociale în general.
Psihologia socială şi sociologia sunt atât distincte, cât şi complementare; sociologia nu se poate dispensa de elucidările psihologiei sociale—ca disciplină a interacţiilor, etc.. Nu se reduce la atât—dar nici nu poate scurcircuita acest nivel al analizei ştiinţifice.
Citesc despre Cercul de duminică budapestan—istoria socială a artei, etc.. A funcţionat trei ani. Mannheim era şi el evreu, şi a lucrat cu fratele lui Weber.
Antal a fost un alt evreu ungur participant la întâlnirile Cercului. Studiase cu Wölfflin şi cu Dvorák. Sindicalistul anarhist Szabó a conferenţiat pentru cerchiştii budapestani.

Patrologul recomandă un cântec al lui Morgan Page, Tegan şi Sara—de un pop vioi, dar obişnuit, cam convenţional—poate ar cere şi adecvarea—continui cu ‘Solitary One’, pe care l—aş recomanda cui îi place Tiamat, rock eterat, ‘Crucify’, ‘Fear of Impending Hell’, ‘Under Black Flags We March’ (Arch Enemy), ‘Honesty In Death’, ‘Theories from Another World’, ‘Poorest Waltz’, ‘Kheftiu Asar …’, e vorba despre deatheri inspiraţi de miturile Cthulhu, pastişa ‘Die Rachekriegslied der Assyriche’, ‘Sacred Geometry’.

‘Manifestul Partidului Comunist’ se deschide cu o caracterizare a proletariatului—chiar în cap. I, ‘Burghezi şi proletari’, autorii încep cu lupta de clasă—opoziţie, luptă, înfruntare deschisă sau surdă, pe muţeşte—panorama istoriei ca necuprins al ‘gradărilor subordonate’—‘noi clase, noi condiţii de opresiune, noi forme de luptă’—şi e instructiv fiindcă dă exemple de exponenţi ai burgheziei (proprietarul manufacturii, acela al locuinţei, negustorul, cămătarul) şi de absorbire, scufundare a starturilor inferioare ale clasei de mijloc în proletariat (mici negustori şi comercianţi, meşteşugari şi ţărani).
Aceste Klassenkämpfen, antagonismele de clasă, apar ca relaţii de putere; voinţa de dominare se exprimă ca politic, servindu—se de economic. Trecerea de la sistemul industrial feudal la acela modern a însemnat trecerea de la ghilde, la sistemul manufacturier. Diviziunea muncii nu mai e între ghilde, ci în interiorul fiecărui atelier. Manufacturii îi corespunde ‘clasa de mijloc industrială’. Industriei moderne îi corespund ‘milionarii industriali’, ‘burghezii moderni’, şi piaţa mondială.
Modurile de producţie sunt diferenţiate nu prin tehnologiile întrebuinţate, ci prin relaţiile de muncă, relaţiile omeneşti. Nu tehnologia ca atare dă caracterul unui mod distinct de producţie.
Economicul conferă puterea, şi mijloceşte ascensiunea unei clase. Aşadar, e folosit, mai întâi, pentru obţinerea puterii: treptat, şi efectiv. ‘Manifestul …’schiţează relaţia ascensiunii economice cu aceea politică, în dinamica efectivă—şi se afirmă că ‘guvernarea statului modern nu e decât un comitet pentru gestionarea afacerilor întregii burghezii’. Burghezia a apelat la esenţializarea exploatării. Salarizarea e expresia socială a relaţiilor burgheze, capitaliste.
Exploatarea de către burghezie a pieţei mondiale ‘a dat un caracter cosmopolit producţiei şi consumului din fiecare ţară’.