luni, 31 martie 2014


Azi dimineaţă, pe la şase, ultimele trei listări (listările din martie, mai ales eseuri) au aterizat în nişte zoaie. Gestul, azi & stimă. Plusul de stimă. 9 listări (½ aug.).
Dimineaţă am fost destul de aiurit (completarea, carnetul—la 6 z.).

Pe la 6 dim., azi, după gestul de a reasambla eseul protestantului, am căutat nişte hârtii, şi am plasat postările din martie într—un echilibru probabil precar, pe cutia cu bilete. De acolo, au căzut aproape imediat, aterizând în zoaie.

Stimă. Scrisoarea. Bilete. Postări. Oră, dim.& uscarea, azi& rufe& vremea. Defazarea.

Articolul despre Hornby.
'Tăunul'.
Gesturi.
Uscarea, azi (o oră—până la 7 ½ dim.; 2 ½ ore, de la 7 ½ seara, la 10).
Oră, dim.. Vremea. Ed. ě.
Vremea parlamentarilor citabili. Scrisoarea, vin.. 3 x tel.. Eficienţă. Bilete, azi. Urnirea, dim.. Postări.
III: uscarea& vremea& 9 dim.--5 seara; 12—6--7 ½ —9 ½.
Postări. Defazarea. Tempo. Modul.
Stimă.
Bilete. Scrisoarea.

Dna. Voynich era irlandeză, fiica matematicianului Boole.

Ideea de plăcere literară a lui Birrell păreau să fie scrisorile despre arătura adâncă sau contractul înrobitor al lui Burke cu primul său patron, pe acestea le citează cu nesaţ.
Burke, Muza istoriei, lamb sunt subiecte despre care Birrell avea sentimentul că are ceva de spus.

Meritul indiscutabil al lui Milton este sonoritatea. Dar el aparţine mai degrabă palierului lui Tasso şi Ariosto, decât aceluia al lui Homer, Dante, Rabelais, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Hugo. Creaţia lui e curioasă, dar nu deplin convingătoare.
Cel care se prevala de ortodoxie împotriva catolicilor nu şi—a găsit vreun loc nici în Biserica engleză, nici în credinţa ei.
Un sentiment (de saţietate, de ex.) nu e niciodată o judecată estetică. E ceva vremelnic şi nelămurit, iar aprioricul îl face inanalizabil.
Eseul biografic al lui Birrell e al doilea studiu despre Milton pe care l—am citit, după acela, net superior, al lui Eliot.

Aiuriţii şi Lenin: faimoşii comunişti europeni, 'nepricepuţi la politică', stângaci, sunt ca şi revoluţionarii occidentali dispuşi la acţiune extremă, dar nu şi la tactica răbdătoare. Ei nu sunt doar criticaţi (anticipat, şi în principiu) de către Lenin, dar şi se află la antipodul dibăciei lucide a acestuia; spre deosebire de ei, el era caracterizat tocmai de simţul practic şi al realului.
Romanul lui Kenizé Mourad, 'În oraşul de aur şi argint'--broderia.

Dimineaţă, despre Oberth şi Lang, Elena Constantinescu (văduva aviatorului englez, şi fiica mahărului), Voynich (manuscrisul).

marți, 25 martie 2014


Leninismul, maoismul, guevarismul sunt, în cel mai bun caz, strategii, au cu totul altă accepţie decât marxismul, ele nu denumesc filozofii, nu sunt teorii generale, ci ajustări, strategii, câteodată expediente, şi indică susţinerea politică a cuiva, susţinerea unei linii politice sau revoluţionare, însoţirea (ca a fi stalinist, ceauşist, etc.). E vorba de regimuri, etc., şi încercarea de a le da demnitate filozofică e rizibilă. Aminteşte şi de tendinţa facţionistă, sectară, a socialismului. Maoistul e pur şi simplu susţinătorul apusean al lui Mao, simpatizantul vestic.
Există o strategie a lui Lenin, una a lui Troţki, una a lui Mao, una a lui Guevara, la fel pentru Bordiga, Tito, etc., mai mult sau mai puţin formulate, teoretizate şi tributare. Uneori e numai o inspiraţie practică. Dar ele sunt linii politice din viaţă, nu din aulă, nici din redacţie, ci originalitatea fiecărui şef comunist, a fiecărei căpetenii.
Revendicările marxiste ale colectivismelor asiatice sunt surprinzătoare. Însă e o ironie nesurprinzătoare faptul că marxismul a fost preluat (şi răscroit după voie, în orice caz după nevoie) numai în teritorii neoccidentale: Rusia, Europa răsăriteană, Asia, America latină, Africa.
Se poate opta liber pentru guevarism, troţkism, etc.; se poate opta pentru întoarcerea la Marx (Rubel, Althusser). Însă e crede că ele sunt echivalente în substanţă, că teoria comunistă e, azi, la 45 de ani după uciderea lui Guevara, monolitică, ţine de imbecilitate.
Marxismul şi troţkismul nu sunt juxtapozabile ca două filozofii, ci ca o teorie generală şi o strategie tributară.
Există şi denumiri care se refreă doar la regimuri (stalinismul, titoismul, ceauşismul, socialismele naţionaliste apusene interbelice, salazarismul).

Premisa bigoţilor e că experienţa implicită, transcendentală, e universală şi univocă, pentru a relativiza raţionamentul. Orice s—ar raţiona, există un alt temei, ascuns, inefabil, un adânc al experienţei. Inefabilul e asul din mâneca, slinoasă, a ipocriţilor şi impostorilor.

Călinescu, Paleologu, Marino, lovinescienii.
Alternativa logică la Călinescu (pe ale cărui urme impresionismul n—a debordat) fuseseră lovinescienii, nu comparatismul clujean.

Iar Popovici îşi avea urmaşii lui—Munteanu, dar şi Marino.

Îmi amintesc că Birrell transcria din ‘Caxtoni’ mult după ce romanul încetase să mai fie la modă, se demodase. În modul acesta înţeleg eu să scrii despre literatură.

Carpentier a pledat pro domo, împotriva fezabilităţii realismului cumpătat european, a peisagisticii europene temperate (ochiul european), a realismului temperat, în contextul Americii latine; asta justifică opţiunea lui, recursul la fabulous, dar nu face decât să mute acolo o controversă implicită europeană (romantismul german, şi nu numai, întrebuinţase o sensibilitate a nemăsuratului, a incomensurabilului, ne amintim de Bolintineanu, de alţii, s—a putut recurge şi pentru contextul european la soluţii ca ale lui Carpentier, peisajul francez ori de la Weimar nu defineşte Europa, romanticii o imaginau utilizând efecte ca ale lui Carpentier). Aşa că, din unghiul geografiei, nu ajunge la niciun specific absolut.

Patriotismul de la Petru Vodă e inspirat de propaganda ceauşistă cu Amza Pellea, nu de biografiile, de interes uman, literar, etc., tipărite de Iorga sau Sadoveanu.

Combatanţii lipsiţi de îndârjire, de oţărâre, de înverşunare nemasculină, de întărâtare, de stropşire, de pornire. Emascularea din mediile monastice, călugării belicoşi, mă fac să mă gândesc la cumpătarea militară.


Sensibilitatea nu e universală. Noii critici ignoră faptul că lectura e un binom, presupune mereu doi termeni.
E mai utilă distingerea de sensibilităţi.

Bisericile pun în mişcare dispozitive culturale ample, adesea mai diferenţiate şi polisemice decât imaginile caricaturale pe care ajungem să le avem despre ele. Analiza sociologică e întotdeauna necesară, deoarece nu ne mai aflăm în planul imediatului.
Dispozitivele acestea de comunicare, catehizare, control, dominaţie, etc., sunt etajate—şi, bineînţeles, rodate.

Misterul psihicului, al conştienţei (reprezentării, în terminologia schopenhaueriană). Ricoeur şi Sartre aveau dreptate să suplimenteze fenomenologia cu metapsihologia; nu ştiu ce gândea Jaspers despre Husserl, dar Ricoeur înseamnă o alternativă pentru că îi asortează pe Husserl şi Jaspers, fenomenologia şi un existenţialism altul decât acela patentat între timp.
Perspectivismul, Jaspers, Umweltul sunt alte circumscrieri, la intersecţia lui Kant cu Brentano.

‘Adela’ şi Turgheniev


S—a vorbit, în legătură cu ‘Adela’, de roman analitic, şi e adevărat că Ibrăileanu are studii despre realismul francez (‘Manon’, Maupassant), despre Proust, Hardy. Dar pe mine, ‘Adela’ mă face să mă gândesc la Turgheniev, un precursor deja rar revendicat chiar în vremea lui Ibrăileanu.

‘Eu sunt’ de pe Muntele Sinai, metafizica aristotelică a actului pur, nu erau correlate în niciun fel cu nemurirea umană. Accentul apocaliptic al vestirii a fost transferat în viitorul Împărăţiei care nu mai e nici prezentă (‘chiar azi’, al Lui Iisus), nici adusă de o transformare mundană pe cale să se petreacă (adică în orizontul temporal).
Izbăvirea de lume, cu defetismul său, e mai degrabă platoniciană, şi neinteresantă pentru lumea evreiască dinaintea Macabeilor, care cunoştea doar un echivalent al Hadesului.

Istoria rafinării treptate a reprezentărilor despre existenţa veşnică a omului e instructivă.

Didacticismul lui Lewis




Lewis ca marionetă neputincioasă a impulsurilor lui didactice e o imagine implauzibilă.
Definiţiile date de Frye şi Bahtin satire se bat cap în cap. ei vorbesc despre lucruri diferite. Dar Frye e cel mai relevant pentru realitatea istorică (însă şi descurajant de obtuz: satira lui e alegorie, etc.).
Jacobs pare să se întemeieze pe ipoteza unui public unanim, pe unisonul publicului (şi pe o a doua ipoteză, aceea a unui Lewis semiconştient, tehui, aiurit). Dar aşa cum chiar azi există atâta public pentru naraţiunile didactice ale lui Lewis (adresările directe sunt o chestiune distinctă, în regimul ironiei), la fel în Antichitate şi Evul Mediu exista public pentru naraţiunea pură (poeme epice, romane, etc.).
Majoritatea naraţiunilor antice, medievale şi renascentiste cele mai gustate la vremea lor nu erau satire.
Jacobs vorbeşte de parcă Lewis n—ar avea, azi, cititori; dar fapt e că are. Publicul de azi nu e unanim jamesian.
Eu cred că Lewis publica exact romanele pe care vroia să le scrie; Ibrăileanu, publicând ‘Adela’, nu vrusese să scrie ‘Karenina’ (dar vrusese să scrie Turgheniev).
Jacobs îşi explică sieşi arta lui Lewis, şi o face chiar cu destulă stângăcie; dar nu cred că Lewis vedea aceste trăsături ca pe erori care îi scăpau, de care nu se putea dezbăra. Era conştient de ele, le menţiona ca atare, şi publica ceea ce vroia, aşa cum vroia să arate. Romanele lui nu sunt postume.
Premise lui Jacobs e că Lewis nu vroia de fapt să scrie ceea ce publica, era conştient de ceea ce chiar lui îi apărea drept rătăcire, dar totuşi publica.
Nu e deloc plauzibil.
Eu cred că Lewis realize pe deplin că nu scrie romane jamesiene (şi nici nu vroia să scrie aşa ceva, cum nici Tolkien!), mult mai mult decât ar fi realizat Creangă că e rabelaisian, şi e greşit să purtăm discuţia în termenii creatorului semiconştient, de parcă Lewis ar fi fost Burns sau un alt bard semirural.
Tolkien, pe de altă parte, obiecta împotriva alegoriei, nu a naraţiunii nejamesiene.
Obiecţiile lui Tolkien la adresa scrierilor lui Lewis n—au legătură cu defectele percepute de Jacobs.
Aceste două lucruri sunt răstălmăcite: semnificaţia obiecţiei lui Tolkien (care nu se referă la faptul că Lewis face şi altceva decât să povestească, dar că, povestind, face alegorie, nu se investeşte cu totul în realitatea lumii narative), şi aceea a adresărilor directe. Adresându—i—se, Lewis nu îşi instruieşte cititorul, ci caută să—l amuze.

Ceea ce vrea să spună Frye e că personajele satirei sunt simbolice şi unilateral (alegorice). Dar o spune stângaci, lăsând impresia că menipeea e o satiră a profesiilor, sau a rolurilor sociale, a ‘măştilor’.
Sensul real e că satira nu e observarea interacţiilor reale, ci a raporturilor între laturi ale firii umane. Personajele sunt unilaterale, alegorice, schematice prin alegorie. Bahtin se referă la cu totul altceva, la altă funcţie.

Eu nu cred că Lewis nu vroia să scrie ceea ce scria, că digresiunile, adresările directe (care sunt un caz de ironie, de tachinare, eventual de parodiere a deprinderilor altor naratori, nu de didacticism) îi scăpau, ca involuntare, ca necontrolabile, roman după roman, ca şi cum era în puterea compulsiunii.
Watson şi Jacobs vorbesc de povestire şi naraţiune; Jacobs are dreptate că satira e o operă literară (într—o epocă cu alte idealuri), dar nu o povestire/ naraţiune în sens modern.

Jacobs are năravul enervant de a insinua că e subtil, că se pricepe (v. analiza psihologică a creaţiei lui Lewis, efortul, strădania acestuia).

Dar nesăbuitul Althusser filozofa prin decrete, prin edicte: decretând una sau alta, edictând, etc..

Tournier accentuează, în interviuri, aspectul raţional şi logic, să zicem consensual, al filozofiei, ceea ce e de natură să reunească, prin înţelegerea împărtăşită.
Dacă m—am gândit la Racine şi Steiner, m—am gândit şi la Tournier, Kant, Verne, De Quincey, Grass, şi la ediţiile predilecte.

Balada, ca şi folclorul, urmăreşte, dacă şi—l propune, realismul esenţializării, al stilizării, în jubilaţia ornamentului gustat, al artisticităţii conştiente.

Studiul figurilor limbajului, Fontanier plus retorica postbelică, Genette, Todorov, e un capitol al stilisticii; P. A. Georgescu o numeşte lingvistică. E aspectul formalist al Noii critici francofone.

Simboluri, literalism, iconoclastie


Pericolul simbolurilor e că oamenilor le—ar plăcea ca într—adevăr să existe un porumbel supranatural, o familie mitologică, medierea verbală a sfinţilor în Ceruri, coruri îngereşti, imagini sugestive care ajung să nu trimită mai departe, cifruri jaspersiene reificate, luate literal.
Literalismul e corespondentul idolatriei.

Literalismul câtorva antiohieni era sceptic, nu credul.
Iconoclastia fanatizează şi aţâţă, dar generează intelectuali şi minţi filozofice, a făcut asta cu khazarii, mai înainte cu persanii. Chartier se recunoştea în iudaismul filozofic.


Antologia lui Johnson (1914). Leiber, Vance, Archer, K. Laumer, Hamilton, Sheckley, R. F. Jones, Bone, Terry, Schmitz, Cox, Garrett (‘Thizar’), R. Finlay, Hasse, . Ed. ě, cf. ieri (dum.). Fumatul, ieri. Citit …. Noul. Decalarea. Noul.
‘Memoriale …’, 2 vols.& ‘Naraţiuni …’, 2 vols.& ‘Eseuri teologice …’, 2 vols.& ‘Opere postume’, 2 vols.& ‘Opere culese’& ‘Opere neculese’, 2 vols.. Alte culegeri.
Noul& redactarea, azi. Tempo. Linii. Farmec. Prânzul. Icetea. Cetitorii ….
Budincă. Cola.
Cafea.

Azi, 208& 60& 40& 100 mii (budincă şi cola& icetea& gustări& prânz).
Azi, luni dim., mai aveam 3,5 mil. (mai puţin 800 mii, fumat ieri, flanul ieri, fumat ieri& sb.)& 2 mil.& 2 mil.. Cola, azi& ed. ě& leafa& listarea& module. Eficienţa. Eul. Ed. ě. Tricoul. Rufe, ieri. La aproape 3 s.. Gunoi. Jurnalul, ieri (dum.). Fumat& cf. joi& îndemnul, ieri& postarea, sb.. Expieri.
Noul& redactarea, azi. Huşenii. Listarea. Prânz. 12 ½& i..

Azi, ciuperci, cafele.
Ieri, răbojul& sumarul.
Inspiraţie.
Tempo. Micii. La ≈ 3 s.. Linii. Tel.. Farmec. Colege. Cafea. Prisos.
Clivarea. Module. Noul& a lista& disc.

Recenzia trebuie să nu fie astringentă, să îmbie.

Biletul de azi. Aerian. Acribia. Cafea. A lista.

Gărzi& nuntă. Invidia.
Ipocrizia.
La ≈ 3 s.. Tempo. Huşenii. Răbojul. Colege. Decalajul. Noul. A lista.

1765. Listate azi. Invidia. La ≈ 3 s.. Prânz. Redactarea. Module. Soborul. Noul. Linii. Tempo. Acribia. A lista. Ed. ě.
A lista. Noul. Discul.
Redactarea.
Ed. ě.
Module.


Prânzul. Eficienţă. Ed. ě.
Goale. Discul. Ed. ě. Noul. Redactarea. Haos.

Acribia. A lista. Biletul. Ed. ě. Discul. Redactarea. Banii, azi. Noul& redactarea. Noul. A lista. Discul. Ed. ě. Sadismul. La ≈ 3 s.. Linii. Farmec. Tempo. Examene. Noul. Ed. ě.
Eficienţa. Jurnalul, ieri. Ieri, ed. ě& articol, alineatul. Cină, ieri. Şatena. Flanul. Leafa. Alineatul, ieri. Ed. ě. Carnetul …. Azi, ed. ě& discul. Emisarul. Copile. Bilete, etc.. Postări& listare. Gestul.


Ploaie.
Gărzi. Invidia. Decalarea. Soborul. Vremea. Noul. A lista. Ed. ě. Disc.
Redactarea. Postări. Carnetul ….
Ed. ě, cf. ieri. Alineatul.
Fumatul.
La ≈ 3 s.. Linii. Vremea& cafea. Poezia. Tempo.
Mail& ed.. Listate.
Lapsus. Fuziunea. Monentul. Eul. Lacrimi. Cu picioarele pe pământ. Moartea. Fumat, ieri (dum.). Jurnalul, ieri. Vols.. Haos. Lapsusul. Carnete …& bilete, la o s.. Tempo. Fuziunea. La ≈ 3 s.. Tempo. Sistarea. Emisarul. Gărzi.
Module. Tăbliţe. Lapsus. Fuziunea. Inspiraţia. Fumat, dum.. Răbojul. Aerian. Linii. Decalaj. Aiurit. Haos. Gărzi. La ≈ 3 s.. Vremea.

Carnete …. Tăbliţe. La 2 s. (ieri). Module. Bursa. Leafa. Vremea. Module. Aiurit, azi. Haos. Chingi. Zgură. Cf. joi, fumat& cf. vin.. Ziarele. Răbojul. Emisarul. Dor. Prerogative.

Tempo. Aiurit. Ed. ě. Disc. Noul. Redactarea. Copila I.. A lista. Lapsus. Disjungerea. Colege. Module.


Romanele postbelice ale Dnei. Christie sunt mai puţin prizate, nu fiindcă ar fi banale (dimpotrivă, sunt mai neobişnuite), dar pentru că sunt mai puţin geometrice, mai surprinzătoare: divertismente literare, mai degrabă decât policieruri intense.
Autoarea lor experimentează cu precizie, cu dibăcie superioară, cu pricepere.

Stupidităţi peremptorii despre insensibilitatea asiaticilor, Virgiliu, Horaţiu, ‘Mărturisirile’ Sf. Augustin. Calmul lui Taine (echivalenţa esteticilor).
Placiditate caustică.

Găsesc, la Pillat, într—o poezie de primăvară, un vers eminescian (‘În zadar mă—nchid în casă …’, etc.), neastâmpărul şi livrescul, ceva ce nu e deasupra posibilităţilor lui Vlahuţă, dar şi cupindere pur verbală, panoramă verbală. Alecsandri era mai adunat. Deosebirile sunt analizabile, determinabile.

Polinomul creaţiei e ambiţia, inspiraţia, strădania, cizelarea, reunirea acestora într—un gest creator (gândindu—mă la Bălăiţă); niciunul din termeni nu poate fi subestimat, n—o poate lua înainte. Secretul creaţiei e fuziunea lor, contopirea.

Pentru medievalismul curent, Tolkien e prerafaelitul credincios, pe care şi—l dorea Chesterton, prerafaelitul adus la zi, consecvent.

Mi—am amintit zilele acestea cât de mult îi plăceau bunicii mele ‘Maciste’ al lui Pituţ, ‘Strogoff’ al lui Verne, ‘Otranto’ al lui Wakpole, Cehov, Féval, Conrad, un studiu despre vikingi, Gandon, May, o comedie cu Gable, în vreme ce mintea ei, treptat, se stingea.
Îmi amintesc şi că era o vreme când îmi plăcea să citesc cu voce tare (Kafka, Buzzati, d’Ors, Hoffmann, Borges, Kipling, Soljeniţîn), şi să povestesc policieruri (Cheyney), îmi plăcea să le rezum, altora, romane citite.
A—ţi respecta lecturile înseamnă să—ţi respecţi casa, viaţa. Începusem să le citesc altora parabole (Kafka, Buzzati).
Îmi amintesc când îi citeam pe Baudrillard, Piaget, Follain, viaţa lui Gusti, şi discutam despre crima lui Althusser (pornind de la calamburul lui Piţu). Îmi amintesc cât îmi plăceau Piaget şi Follain, şi cum îl citeam, râzând, pe Piţu. Şi cum vorbeam despre autorii din manualele de spaniolă, şi când mă declaram voltairian şi, apoi, luteran.
Dar o parte erau rătăciri, şi strălucirea momentului e neconvingătoare, minată, surpată.
Dibuiam dadaismul, neînţelegând, la 14, la 15, la 22 de ani, prin bluzele străvezii ale huşencelor mândre de sânii lor (copile, tinere, adulte, chiar aşa), cărora se întâmpla să le recomand pornografia lui Miller. Pe colţ, lângă hotelul vechi, locuise leninistul Dibu.
Bibliofilie timpurie, pâine, Missă, dimineaţă, înserare.
Romane, genuri, scheciul, nurlia, ipoteze, factori, straturi, indicia, revers, poezia, foamea, fuziunea.

Apoftegmele lui Swedenborg au rafinament şi precizie, nu şi sentiment, învăpăiere, înaripare, ceea ce să bucure inima. Sunt nişte axiome; Böhme îi e superior prin forţa morală, poate şi prin sfinţenia vieţii.


O vreme, am crezut despre condescendenţa lui De Quincey că e ludică, afectată, prefăcută în joacă; dar îmi dau seama că nu e. la fel cum ipotezele lui istorice, temerare, franc absurde, pur conjecturale, ţin de aceeaşi funcţie a delirului care îi guverna viaţa de toxicoman. Istoria e inclusă, inserată în formatul delirului, atrasă în raza acestuia, a febrei imaginative, a interpretărilor hiperlogice. Ipotezele lui par caraghioslâcuri trase de păr, dar pentru De Quincey aveau aerul atmosferei lui morale, proveneau din deprinderile şi din dimensiunea care îi guverna viaţa. Îşi numea halucinaţiile, ‘viziuni’. Explicaţiile extravagante vin din aceeaşi parte a minţii.
Şi mai e ceva: atrage luarea—aminte frugalitatea aparatului ştiinţific: înafara deducţiilor lui, nu e mobilizată erudiţia, nu există întrunirea aceea de argumente livreşti, etc.; tocmai paucitatea, ca diversitate, ca varietate de unghiuri, a erudiţiei folosite e aparte. Explicaţiile lui n—au bibliografii concludente. De aceea, par aşa sumar argumentate.
De Quincey e erudit prin gustul lui pentru curios şi ezoteric, dar nu prin varietatea erudiţiei utile mobilizate pentru elucidarea unei chestiuni.

Pedanteria locvace, volubilă a lui Althusser, prinţul mincinoşilor, contaminat de hazul pamfletelor lui Lenin (care îl fascina prin vitalitate zăgăzuită, disciplinată, controlată, ca pe toţi degeneraţii); de la Lenin, Althusser preia gestul nerăbdător, tifla dată fizicienilor, într—o prelegere ludică, voioasă. Cu ce anume greşiseră fizicienii respectivi, înafară de a se fi învrednicit de stigmatizarea lor de către un revoluţionar furibund care îi probozea de zor, nu aflăm. În numele intempestivităţii revoluţionare, gestul de nerăbdare a fost făcut, iar Althusser îl asumă, într—un mod care duce în mai multe feluri cu gândul la Žižek. Care e abisul care separă teoriile criticiste ale fizicii (teorii ele însele distincte, neamalgamabile), de socialism, e o enigmă. Dar pe paladinul Althusser îl interesa gestul nerăbdător, emblematic.
Până la urmă, deconcertează paucitatea argumentaţiei.

Iar unele din fantasmagoriile lui chiar par replici date enunţurilor lui Blaga.

Mândria şi iubirea în martie, sau farmecul desuet dar pătrunzător al neoromantismului


Artificialitatea cizelată, voită, a ‘Iudei lui Leonardo’, cu calofilia dezinvoltă, e plăcută, şi câteva personaje sunt încântătoare. Substratul moral al romanului lui Perutz e scepticismul.
Naraţiunea e scrisă nu atât cu gustul provocării (deşi e probabil să existe şi acesta), cât cu scepticism faţă de identificări, care nu trebuie duse prea departe.
Registrul batjocurii şi al blasfemiei tăioase coincide cu acela al emoţiei şi simpatiei, iar morala lui da Vinci nu e şi aceea a lui Perutz.
Romancierul are dreptate să vorbească despre arta compoziţiei, întrucât întrebuinează el însuşi armonizarea de elemente, exersându—şi virtuozitatea. Există în ‘Iuda lui Leonardo’ un registru al deriziunii: la început ca o irizare, apoi francă, există ceva dur, necruţător, tăios. E o lume fără mântuire, fără transcendenţă, care refuză corolarul metafizic, şi această snoavă renascentistă aşa de mundană, susţinută prin artisticitate, prin dibăcie, prin virtuozitatea de care aminteam, se află sub semnul durităţii surâsului sarcastic, al apologului sardonic, colţuros. Nici pic de dulcegărie, în precizia necruţătoare a blasfemiei făţişe.
Perutz are ceva de spus atât despre frumuseţea vieţii, cât şi despre supralicitarea ei vană, ridicolă, prin artă; cuţitarul, probabil sexagenar, îi e superior pedantului da Vinci. Din scena examinării lăzii, decorurile încep să cadă. Da Vinci e ridiculizat. Sculptorul va plimba copilul negustorului. Existenţa sfidează, ia în răspăr dibuirile lui da Vinci. Interpretarea religioasă e ea însăşi pusă în abis, cu un gest care aminteşte nihilismul unei părţi a romantismului german.
Ceva asemănător, ca lume fără mântuire, am văzut într—un film al lui Fellini, cu B. Crawford, Basehart şi Fabrizi (1955); dar Perutz are registrul de sarcasm şi scepticism.
Nu crede ce ţi se spune, avertizează Perutz în acest roman în care toţi sporovăie, şi plac sporovăind (Niccola, lumânărarul); dar scepticismul lui Perutz nu e mizantrop, ci conştient de finitudinea fiinţelor.
Iar dacă am tinde să circumscriem scepticismul acesta, el e dur, neîngăduitor.

Romanul începe într—o zi de martie, cu ploaie (în Lombardia), ca aceea în care am început eu lectura lui (la Iaşi). Iată—ne la Curtea milaneză, în declin, unde Leonardo e luat la rost pentru delăsare şi lene. Sunt de faţă ducele, amanta lui, bufonul, miniştrii.
Ca formă, realizarea ‘Iudei …’ e aceea a baladei, şi nu e o întâmplare că, la Scott, în pofida blazării lui Lang, naraţiunea istorică şi balada se reunesc, converg, fuzionează, prima se împărtăşeşte de perspectiva celeilalte (ca şi, mai târziu, la Chesterton). Mijloacele naraţiunii istorice moderne sunt ale baladei. Lang face din aceasta, din baladă, din interesul publicului pentru balade, o modă vremelnică, fără să observe că irizarea ei a trecut în romanul istoric modern.
Balada e o latură a romanului istoric, a contribuit cu o latură, pentru germanici; şi în utilizarea ei, a inspiraţiei baladeşti în sens larg, converg originea romantică netăgăduită, intenţia sapienţială, alternativa la realism.
O altă latură a dublei conjecturi istorice a lui Perutz e ironia romantică foarte prezentă (da Vinci îl întâlneşte pe geambaş când acesta strânge baierele unei pungi; candidaţii la rolul de model pentru vânzător îşi intersectează drumurile: cămătarul şi geambaşul; priorul aminteşte de vehemenţa Ap. Petru).
‘Iuda lui Leonardo’ ilustrează neoromantismul austriac de acum un veac (Broch, Werfel, Brod), care îşi împarte recuzita cu acela european (Merejkovski).
Niccola, personaj cuceritor, cu sporovăiala ei delicioasă despre florile de hârtie colorată şi Sf. Ecaterina, despre obiectele de cositor, argint şi aramă, abia Niccola însufleţeşte povestirea, o înviorează, însă deja Bandello prevestise această nouă tonalitate. Umorul lui Perutz, cuviincios, la început, şi desuet, comport şi culorile vii, tari, ale hazului (cina lumânărarului).
Cine a ascultat o femeie tânără vorbind însufleţită, nuanţa inefabilă e chiar aceea surprinsă de Perutz când Niccola aminteşte de zestrea ei.
Restul romanului place pentru tonalitatea povestirii, ceremonioasă şi bonomă.
Mândria lui Behaim nu pare cumplită, colosală, ci meschină şi cretină. Vreau să spun că nu e lămurit în ce mod această mândrie e distinctă de meschinărie; poate că nu e. Aici lăcomia pare să condiţioneze mândria, nu invers.
Da Vinci apare ca un pedant arogant, gata oricând să reverse lauda Creaţiei, mereu pilduitor şi cu tâlc, gogomanul sentenţios, hiperinteligent. Da Vinci e un logician, iar înţelegerea lui a celor petrecute în zilele acelea la Milano nu e şi cea a autorului.

Pentru fiica cămătarului, Leo Perutz a găsit accentele cele mai adevărate, mai vii. O ştie el însuşi. Lumânărarul gurmand e nespus de amuzant. Cuţitarul sumbru, avarul sunt tipuri bine individualizate. Vigoarea le revine tipurilor acestora populare. Restul sunt personaje de carton, convenite.
Pe moarte, cuţitarul începe să vorbească în franceză.

Tiparele trădării, iubirii, uciderii, altruismului sunt, în generalitatea lor, universale.

Lauda lăzii de lemn pictate e punerea în abis a povestirii.
Mai degrabă decât reprezentarea unei cine (comuniunea nu s—a produs), Perutz a zugrăvit o nuntă.
Tâlcul lui da Vinci ţine de intelectualismul convenţional; dar Perutz propune altceva, reprezentarea sceptică a întâmplărilor umane.
Tonul e, într—adevăr, renascentist (mândria, ca nerozie a infaturării, aşadar văzută în finitudinea şi relativul ei, în condiţionarea ei), prin relativitatea satirică, şi ‘Iuda lui Leonardo’ poate fi citit şi ca pastişă renascentistă.
Abstras, Leonardo nu ne devine din cale—afară de simpatic, iar formalitatea ceremonioasă a povestirii omagiază mai degrabă poezia vremii aceleia (ca artă capitală).

Porţelanul e azurul lutului, azurul pe care lutul îl purtase ascuns în sine, e strălucirea lutului, lumina lui; aşa sunt mila, caritatea, despre care se crede că provin din chiar temeiul secret al fiinţei.

Dar nu vreau să las impresia că ‘Iuda …’ lui Perutz e o farsă. Nu e. Abnegaţia Niccolei e reală, ca şi aceea a cuţitarului.
Scrierile de călătorie ale lui Renan.
Heneghan a publicat ceva despre umoristul Thurber.

În nişte reviste de acum şase ani, ‘Lohanul’, precedând cam cu un an ultima mea conversaţie cu huşeanul, găsesc lirica unor cunoscuţi—însă aşa cum nu îi ştiam: autori de poezie creştină. Sunt şase poezii, nu prea bune.
Aici se pot citi lucrările lui Lavelle—‘Despre fiinţă’, ‘Dialectica lumii sensibile’, ontologia, metodologia dialectică, ‘Prezenţa totală’, ‘Puterile eului’.
Halbwachs, ginerele lui Basch, elevul lui Bergson, i—a bagatelizat, cândva, gândirea. Nu subscriem.
Există un studiu al lui Turlot, ‘Idealism dialectic şi personalism’, din ’76, despre Hamelin.
Aici se poate citi conferinţa lui Semprún, ‘Rău şi modernitate’.

joi, 20 martie 2014


Nu e vorba de filozofie şi religie, ci de inteligenţă şi bigotism, mărginire. Aceştia sunt termenii în care se poate discuta: inteligenţă, înţelegere, obtuzitate, stângăcie, în termenii funcţiilor.

Istoria raţională e importantă, fiindcă arată obiectivitatea relaţională.
Paradoxurile religioase au o logică ascunsă, presupun logica şi raţionalitatea, subvertesc simţul comun.
Avocatul absurdismului teologic avea să treacă la o sectă apocaliptică, ceea ce arată consecvenţă.

Ceea ce face exegeza adesea e să indice partea de adevăr, sau convergenţa cu o altă idee, similitudinea, înrudirea, sau consonanţa, sau latura valabilă a unui enunţ (de ex., Sf. Maxim despre Dionisie). Dar nu trebuie crezut sau înţeles că e păstrată semnificaţia globală iniţială, intenţia conştientă, sau întregul sens. Ceva e adevărat, dar nu cu conotaţiile primare.
Nu e nici doar interpretare, nici explicare, ci selecţie, ajustare.
Nu e nici pretext, sau transfer, sau prelucrare, sau inspiraţie (ca la Noica, atunci când se inspiră liber).

Banalitatea portretului schiţat îi revenea recenzentului, care a ales trăsăturile, neîndemânării acestuia, cârpăcelii.
Cingria găsea mai interesantă istoria elveţiană, peisajul istoric, decât aceea a Italiei.
De Cingria am început să mă interesez din vremea când datează şi preocuparea pentru Gracq.
Când am vizitat Londra, ştiam câte ceva despre Cingria.
Am ajuns să scriu mai mult decât postez, decât mă interesează să postez.

Nu atât fizionomia, cât alura Clarei Zetkin aminteşte de Dna. Pauker.
Referitor la rătăciri, cerem prea mult de la nişte oameni, Paisie sau alţii.

Tournier şi Valéry, Gide (care îi place şi lui 'Morgan'), Verne, 'Nils Holgersson', Flaubert (ca nuvelist), Rousseau (ca memorialist), câteva scrieri pentru copii.
Monismul spinozist e înfăţişat, răstălmăcit, de parcă ar presupune dualismul kantian, sau ar decurge din acesta.
Extrovertirea, obiectivitatea, calofilia.
Verne, Gracq, Kant.

Mi—am amintit însemnarea lui Gide despre dolorismul lui Du Bos; înţeleg că existau circumstanţe medicale.
Pornind de la autoscopia lui Du Bos (citarea jurnalului), menţionarea lui Amiel e neîntâmplătoare.
Ce a însemnat boala pentru Tieck, Du Bos.

Sunt la o vârstă la care cred că i—aş putea citi cu umor şi apreciere pe Guénon, Schuon şi Puhalo; până la urmă, alţii frecventează Petru Vodă. La 17 ani, vroiam mult să—mi placă Guénon, oracolul câtorva compatrioţi.
Comparat cu Du Bos, şi cu cei ca Du Bos, puţini, orice critic pare un cârpaci imund, un vandal.

Ambiţia filozofică timpurie a lui Bahtin; nu ştiusem, în '97, că studiul despre polifonie provenea de la un filozof, apropiat al mediilor spirituale ruseşti, aşadar superior în două moduri lui Berdiaev (de care nu—l deosebeau, în principiu, nici filozofia, nici ortodoxia).
Pe de altă parte, interesul filozofic intrinsec, rolul filozofic al cercetărilor nu relativizează valoarea de critică a lucrărilor, obiectivitatea interpretării. Nu sunt tendenţioase ca exegeză literară imanentă, fiindcă servesc şi unui scop filozofic. Implicaţia e falsă.

Există câţiva autori de literatură de gen care sunt Cărtărescu (Shepard, Harrison). Există un nivel al literaturii de gen, unde poţi fi Cărtărescu. (Aşa cum existase acela unde puteai fi Scott, Dumas, Weyman).

Eram invidios şi leneş; e mai bine să fii invidios, dacă eşti şi harnic, sârguincios.
Invidia posacă, neîntreprinzătoare, e defetistă, ruinătoare.
Critica e arta de a observa fără şabloane.

La Cook, patricianul din Noua Anglie (Bingham), şi canalia dispusă la orice, cu asocieri interlope (Tony Fasano). Produsul e livrat împreună cu eticheta aferentă. Atmosfera sălcie de telenovelă americană.
Soţia tenace, logodnica susceptibilă, redutabilă, sportul omniprezent, şi behaviorismul placid, dar ironic. Placiditatea posomorâtă şi caustică. E un roman la care continui să mă gândesc.

Rătăciri şi inechităţi


Aceste postări înregistrează şi rătăciri (referitoare la Arghezi, De Quincey), inechităţi, obtuzităţi, şi important e să nu te identifici cu rătăcirile, cu indisponibilităţile de moment, cu toanele ursuze, cu pornirea, să nu le ieri ca ale tale în chip definitoriu.

Ceea ce dă sens erudiţiei şi o însufleţeşte e sapienţialitatea şi năzuinţa de limpezime.
Unul din Scaligeri are dreptate să creadă că limpezimea începe cu cunoaşterea gramaticii.
Există două feluri de erudiţi: cei avizi de fapte, de haosul tumultuos, şi cei care se întemeiază pe gramatică.
Gramatica devine simbolul, comunicat în poezie. Atenţia la text, la detaliile lui, sentimentul de a discuta un text, savurarea textuală, cuprinsul semantic şi afectiv al imanenţei, nu reprezentări ulterioare.


(Se scrie despre ceea ce cunoşti, nu din vagul amintirilor.)

Implicit pierde comuniunea, comunitatea de potir euharistic cu benedictinii, rupe legătura euharistică, renunţă la, şi dispreţuieşte potirul celor care i—au fost alături jumătate de veac.
Arată că vrea potirul răsăritenilor despărţiţi, dar şi că renunţă la acela al benedictinilor.
Beneficiul erudiţiei e precedat de instinct şi credinţă, hrana uceniciei.
Erudiţia e altceva decât rezultatele ei neprevăzute, originale, fapt la care făcea aluzie Macaulay.
Queneau subliniază aspectul hedonic şi cotidian.
De unde convingerea că smerenia şi caritatea lucidă nu sunt necesare şi în lucrări altele decât cele pioase, că tonul belicos şi insultător e licit, valabil în lucrări intelectuale?

Azi, o primă redactare, pierdută (dar rescrisă integral, cred).

Muzica postată mai nou a suscitat numai indiferenţă ('Iron Man' cu Metallica, 'Far Behind' cu Vedder, 'Nine Tonight' cu Seger, 'Gimme All …' cu ZZ Top, 'Society' cu Vedder şi Finn, 'Ruby Tuesday'--live cu The R. Stones, 'Don't Stop' cu aceiaşi).

Azi m—am gândit la Steiner şi Racine, Battaglia, filologie.
Miller în '97: monografia& bibl.& D. Toma. Battaglia, experienţa, conversaţia.

Romane istorice, romane de aventuri, epopei naţionale


Romane istorice (Dna. Yourcenar, unii ruşi, France, Camil P., Waugh), romane de aventuri (Dumas, Féval, Stevenson, Weyman), epopei naţionale). Scott se află la originea tuturor acestor direcţii, şi a fiecăreia dintre ele.
Există şi romane istorice de idei (Card. Newman, Pater), şi divertismente conjecturale (Perutz), balade.

luni, 17 martie 2014

Morfeu în offside



Pentru mine, o experienţă e mai bine tipizată de o poezie, sau de o pag. (ca la Gracq), decât de un zeu, simbol cultural abstract; drept care, n—aş numi aceste zile nici apolinice, nici dionisiene. Un nume propriu e o abstracţiune, ceva neîntrunibil, postulat, dar nu dat, încercat, experimentat.
Cu un nume, variază nu numai interpretarea, ci chiar obiectul ei.


Sábato crede numai în scrisul ca mărturie directă, univocă, unghi din care ‘Quijote’ i se pare, probabil, un roman realist şi univoc.


Iisus căuta două companii: teologi şi oameni obişnuiţi, dar nu cei religioşi, farizeii, stricţii, scrupuloşii. Iisus denunţă pervertirea umanului care e ‘viaţa religioasă’, prescripţiile, dichisul, ‘acrivia’ cu două tăişuri.

Unitatea a toate e nu raţională, ci postulată; nu e o evidenţă raţională, ci o exigenţă, resimţită nu numai de Platon, ci şi de religiile asiatice moniste.
Politeismele consecvente sunt pluraliste. Unitatea e o năzuinţă a gândirii care abstractizează.
Se trece de la ‘cauza necesară, în general’, la cauza unică.
Monismul corespunde abstractizării, iar pluralismul, experienţei.
E o întrebare, dacă I. Kant era monist, în acest sens.
Hart s—a pronunţat împotriva monismului efectiv, implicat de teodiceea creştină.


Protestul creştinilor împotriva preluării de către nepracticanţi, etc., a spiritualităţii creştine, a ‘preluabilului’ acesteia, e ca acela al păgânilor antici împotriva asimilării creştine a clasicilor (şi s—a înregistrat aşa ceva, în vremea luptelor dintre păgâni şi creştini, confruntări care au comportat şi aspectul de lupte pentru succesiunea culturală), sau ca al evreilor împotriva însuşirii Torei, sau cum ar fi acela al reprezentanţilor religiilor asiatice, împotriva înfruptării europenilor din scripturi al căror monopol religios îl au hinduşii, budiştii, islamicii, etc..

Catolicii care au scris cândva despre Barth erau elveţieni ei înşişi. Balthasar nu poate fi identificat drept barthian; dar critica oferită de el e cordial.
Baza generică, neconfesională, în teologia modernă, şi belferii, insolenţa, neajunsul.
Unii vorbesc despre cărţi citite, dar nu meditate.
Identitatea criticului e dată de aceea că se pronunţă numai despre cărţi meditate.

Ipocrizia atribuită creştinilor germanici, neamurilor protestante, dacă e reală (şi la nivelul acesta de generalitate, aproape orice poate fi afirmat sau negat), poate proven de la germani, de la popoarele însele, ca un factor intrinsec, nu de la creştinism (ca rezultatul pervers al unei interacţii). Watts aminteşte, undeva, că popoarele Theravadei sunt voioase, senine, vesele.

Monografiile pe care le avem, pentru Goethe, Balzac (Chartier, Maurois, Curtius, Béguin), Hugo, Dickens (Chartier, Chesterton), Nietzsche, Eminescu; contraexemple ar fi acelea despre Schopenhauer, Lacan.
Curtius recurge la o monografie transcendentală, neconvingător corelată cu întregul operei, căruia ajunge să îi corespundă numai vag.
Ea corespunde, cred, dezideratelor şi chiar metodei Noii critici franceze.
Însă care sunt monografiile monumentale autoritare, pentru Homer, Dante, Shakespeare?
Mă refer numai la monografiile ample (cele ale lui Chartier sunt necaracteristice), nu la schiţe monografice, studii, sau lucrări despre un aspect sau altul.
Avem studii interesante despre Maiorescu, Sadoveanu, Rebreanu, Bacovia, Arghezi.
Creangă îşi are erudiţii săi, de la moş Kirileanu, la Parascan.

În viaţă nu te ţine o idee, ceva de moment, ci o conduită.
Ideile care nu sunt şi conduită sunt numai veşminte, sau excitanţi temporari.

Citind lista, canonul unui critic faimos, oamenii îl laudă fiindcă a inclus ce le place lor, îl ceartă că nu a inclus ce le place lor, îl ceartă că a inclus ce le displace lor; şi, posibil, îl laudă pentru a nu fi inclus ceea ce lor le displace. Rezultă că, pentru fiecare neavenit, există doi critici majori în viaţă: acela celebru, şi omologul său lipsit de faimă (dar nu şi de merit).
Nimeni nu e dispus să fie îndrumat. Iar iluzia unanimităţii, a unisonului, e obrocul atâtor minţi vitregite, ponosite.


Perspectivismul post—nietzschean (Simmel, Jaspers, Ortega), cu surprinderea coordonatelor şi circumstanţele actului de conştientizare, are, neîndoielnic, de—a face cu criticismul, şi, ca pluralism, a pregătit întrucâtva şantierul deconstrucţiei.
Prin Simmel şi Weber, perspectivismul de inspiraţie criticistă trece în sociologia cunoaşterii, tipologii şi, neîndoielnic, în teoria conştiinţei de clasă a lui Lukács.
Inspiraţia acesteia se înscrie într—o tendinţă istorică mai generală, a epocii.
Nae I. a schiţat şi el o tipologie a filozofiilor.

Lecţia experienţei balzaciene a lui Gracq e că trebui să cauţi. Că letargia nu e răsplătită, recompensată.
Superioritatea lui Balzac vine din sesizarea netă a lucrurilor fundamentale, şi din situarea lor în centrul artei.
Lucruri fundamentale, sesizate net, limpede, şi redate viu, convingător.
Se poate să situezi mai presus de orice patru romane ale unui autor, pentru ale cărui alte scrieri nu simţi nimic, fără să simţi mai nimic pentru celelalte.

Rezultatul meditării (ani) a câtorva dintre axiomele critice ale lui Gracq (binoamele romaneşti, scopul criticii, digresiunile) a fost infirmarea lor; sau, măcar, modoficarea completă a accepţiei pe care le—o dădeam. Am pornit de la o altă axiomă critică, aceea a lui Tournier, şi am infirmat—o.
Critica trebuie să fie dedicată modului cum îşi fac loc operele în suflet, nu ghicirii unei unanimităţi ipotetice, barometrului modei.
Critica nu trebuie să suprime nădejdea de bucurie cu care cititorul se adresează unei cărţi.

La începutul sc. XIX, literatura engleză a sc. XVII aproape că luase locul anticilor în minţile unor erudiţi englezi.
Erudiţia e animată de, şi e semnificativă prin, altceva decât ea însăşi: eruditul se pronunţă drept critic, etc..
În glosele lui De Quincey sau Coleridge vedem şi altceva: erudiţia despre erudiţie, răsfrântă. ‘Metaerudiţia’. Preocupările metodologice. Erudiţia sc. XVI—XVII devenise un subiect ca atare pentru erudiţii sc. XIX.
(Ulterior, barbaria a înecat aceste preocupări.)

Tânărul Eliade, ca Flaubert al erudiţiei: accentul pus pe trudă, pe asceză, pe nevoinţe, etc.. La abtipodul lui Michelet, sau al discreţiei sobre a altora.

‘Pe umerii puternicului Atlas’. Steiner şi reperele istorice ale pedagogiei occidentale




Ceea ce doar văd, nu mă învaţă; ceea ce fac, mă învaţă, spunea un chinez. Văzând, nu învăţ. Făcând, învăţ. Maestrul e acţiunea, a mea.
Identitatea şi lucrarea sunt corelate. Învăţ mai mult decât ceva: urmând, mă descopăr pe mine, aa cum sunt, şi aşa cum pot fi. Identitate, lucrare şi posibilităţi.
Steiner întreprinde istoria pedagogiei vestice, a relaţiilor de predare şi învăţare, prin protagoniştii ei, începând cu presocraticii legendari. De la început e vorba despre o elită: intelectuali care simt că au ceva de predat sau de învăţat, în secret.
Însă există şi alte teme: filologia, arta citatului (livrescul ca expresie a năzuinţelor).
Întâia trăsătură a acestei scurte lucrări de erudiţie e fineţea.
‘Maeştri şi discipoli’ ilustrează preocupările majore ale lui Steiner (Dante, filologia, muzica) şi climatul livresc cunoscut al scrierilor sale (sunt menţionaţi Boutang, Blackmur, Mandelstam); Steiner e mereu subtil, pătrunzător.
De la aspectele istorice iniţiale (de la presocratici, la Iamblichus), Steiner trece la acelea literare: Ovidiu, Sf. Augustin, Dante, Pessoa, Marlowe, Bourget, Chartier, Palante, Nietzsche, Hesse, George (juxtapunerea lor e inspirată), Murdoch, James, Adams, Trilling, Roth, Bellow, A. Hecht, Anne Carson, maeştri hasidici (maghizi, predicatori) şi Zen, Kawabata, Feynman, Ulam, Agassi, Ionescu, M. Weber; şi e remarcabilă însufleţirea, inspiraţia cu care acest evreu scrie despre Dante, Marlowe, Adams [1].
În ‘Maeştri şi discipoli’, Steiner examinează filigranul artei citatului la Dante, Marlowe.
Prelegerile acestea sunt o lucrare de erudiţie enciclopedică, însufleţită, forma e aceea de causerie, necopleştitoare, amabilă, şi muzicală.
Erudiţia comparatistului zăboveşte asupra lui Faust (la Busoni, Goethe, Valéry; ordinea, necronologică, e aceea a asocierilor intrinseci), a colaborării lui Brahe şi Kepler, a prieteniei lui Brod şi Kafka şi a abnegaţiei primului.
Mintea eruditului e una filozofică.
Comparatismul are o semnificaţie filozofică aparte, dată de miza pluralismului. Comparatistica afirmă pluralismul, şi îl celebrează, în formele ei supreme, cele mai realizate. La Steiner, titanismul netăgăduibil al întreprinderii e drapat de firescul, de naturaleţea îmbietoare, de vioiciunea convingătoare, de agerimea care—şi refuză aleatoriul sau balastul. Nimic la întâmplare, ori la nimereală, sau de prisos! Prelegerile înaintează cursiv, fără zăngănitul revendicărilor savant, fără pâcla referinţelor pedante. Mintea lui Steiner e de o precizie uimitoare.
Vorbind despre remunerare, sofişti şi presupusa neruşinare a acestora, ca dascăli de minciună, de metode de minţit, Steiner nu aminteşte că aceste şcoli se află la originea nu numai a filozofiei ca profesie, ci şi a avocaturii.
Sofiştii predau nu numai reguli de raţionament, deconstrucţie şi semiotică, ci şi reguli de pledoarie.
Obiectivul lor sunt iscusinţa şi izbânda pledoariei.

Generaţia lui Gide şi Chartier n—a fost prea amabilă cu predecesorii săi imediaţi, France, Maupassant, Bourget. Nici cu mentorii francezi ai anilor 1870, Renan şi Taine, actualitatea literară căreia Nietzsche îi purta un interes aşa de viu.
Nietzsche, care simţise posibila inspiraţie dostoievskiană a lui Bourget, nu cunoscuse ‘Discipolul’.

Sofocle şi Hölderlin îi sunt amintiţi lui Steiner atât de literatura lui Heidegger (romanţa scrisă către bătrâneţe), cât şi de aceea a lui Nietzsche.

Hesse aparţine literaturii mai degrabă în felul lui Card, decât al lui Kafka. (Ceva din orientalismul lui se învecinează cu kitschul care nu e atribuibil numai New Age—ului, ci şi modei antebelice.) Există cititori a căror indiferenţă faţă de el e naturală. Corespunde unei dispoziţii legitime.

Cineva care se interesează de Busoni, pretinde menţinerea prestigiului lui Stravinsky, şi îi acordă primatul lui Mahler, a înţeles.

Stilul lui Steiner e de o limpezime fără cusur, de o elasticitate, muzicalitate şi transparenţă aparte; aceste prelegeri, personale în cel mai înalt sens al cuvântului, causerie supremă care mă face să mă gandesc la Odobescu, se deschis şi către lumea muzicii.

Subiectul sportului nu e supărător, rezonanţa de nerozie a peroraţiei îngălate despre sport este; la Steiner, aceasta lipseşte. El a aflat unghiul din care sportul poate fi subiectul câtorva pagini succinte.

Critica puritanismului şi a ipocriziei normelor corectitudinii civice trebuie să fi fost supărătoare pentru americani.

Naraţiunea e un creuzet, în care nu subzistă figuri muzeale de ceară; personajele nu reproduc figuri reale, chiar când par să le corespundă.

Câteva obiecţii s—ar referi atât la chestiuni fundamentale (învăţământul orfic trebuie să fi fost precedat de alte forme, generale—de un învăţământ religios, tehnic, etc., de şcolirea aezilor, a meşteşugarilor; Steiner aminteşte originea preoţească a actului predării), cât şi la unele aspecte aparte (abnegaţia lui Brod survine într—o relaţie de prietenie, nu de discipolat; cariera de dramaturg şi romancier a lui Sartre nu e echivalentă aceleia de funcţionar, a altor autori).
Steiner e conştient că expunerea trebuia să înceapă de undeva, cu un grup, cu un mediu, aşa că începe cu presocraticii. E conştient şi de ubicuitatea învăţământului: în diversele culturi, şi în straturile unei aceleiaşi culturi.

O unică obiecţie: nu cred că literatura lui Sartre e o sursă de venit independentă de preocupările şi aspiraţiile lui metafizice, echivalentul cizmăriei lui Böhme sau al meşteşugului lui Spinoza (sau al literaturii de gen, uneori pseudonimă, publicată de alţi autori pentru a se întreţine).

Analiza e amiaza lecturii, meditaţia e înserarea aurie, domoală, a contururilor precizate, a estompărilor obiective, răgazul filologic necesar, sortarea, asimilarea, recursul la experienţă, iar înţelegerea e vlaga dimineţii, precizia pătrunzătoare.
Dar însufleţirea există în toate.
Prelegerile din ‘Maeştri şi discipoli’ culminează sub semnul intelectualităţii lui M. Weber: războiul depăşit, subsumat, dominat.
Steiner discută scrieri, nu date la mâna a doua.
Literatura comparată, o convenţie universitară, simbolizează erudiţia literară supremă.

Pretutindeni se străvede gustul literar desăvârşit, în bucuria enigmatică, omniprezenţa criteriului estetic, fuziunea sensibilităţii agere.
Demnitatea literaturii, intrinsecă, rămâne intactă, neatinsă de acidul modei, chiar când prestigiul său scade.
Cuvântul final e al veşniciei, în transpunerea lui Mahler.
Sociologia predării e modelată de tehnologizare, feminizare şi insolenţă, căreia îi revine impactul major, şi negativ.
Există o muzicalitate a gândului lui Steiner, care dă sentimentul pătrunzător a ceva inefabil, perspectiva deschisă.

Resuscitare intelectuală şi estetică, sensul ascuns al învierii.


NOTE:

[1] Adică: fie autori creştini emblematici, fie antisemiţi faimoşi ca atare.

Câteva scrieri despre Althusser: Dna. Roudinesco, Judt salutat de francezi, culisele stalinismului, Bosteels.
Althusser despre Lacan.

Dialogul lui Du Bos cu Gide poate fi citit aici.

Marie—Anne Gouhier menţionează, în ‘Charles Du Bos’ (Vrin, ‘Eseuri de artă şi de filozofie’), că Du Bos i—a fost student şi prieten lui Simmel, la ale cărui seminarii duminicale de filozofia artei participa. Era prieten cu Bourget, V. Lee.
Un site extraordinar, cu remarcabilul nume ‘Marx2Mao’. Oferă mai ales Althusser, Balibar, Colletti.
Aici poate fi citită o culegere a lui Palante, ‘Sensibilitatea individualistă’.

duminică, 16 martie 2014

O postare, de interes relativ, despre lumea ariană. Bazilica din Ravenna. Şi ignoranţa lui Darnay referitor la pretenţiile lui Newton.

‘deşi, -ntr-un fel, va semăn tuturor’


Colegele.
Module.
Gărzi. Craiova.
Rezultatul, colul.
Listate. La 2 s..
Tăbliţa. Luni. Deprinderea. Citit …. Dum., baie. Bursa.
Vremea& cafea. Ploaia. Micii.
Bursă, cosirea.
Mailul. Sistarea.

Postări. Cafea. Micii. Ed. ĕ. Obez.
Rezultatul I..
Module. Gadgeturi.
Ed. ĕ. Postări.

Postări. Gărzi. Bursă. Colege. Ed. ĕ. Bursa, neinspirat. Module. Vremea. Ploaia. Bloguri. Ipoteze. Şocul. Duhoarea& vise.

‘Poftiţi, deci, staţi la masă, staţi la soare ! –’


Bursă. Gărzi. Craiova. Vremea. Ploaia. 8 ¼--9 seara. Eseuri. Blogurile. Romane. Jurnalul, ieri. Fumat. Baie. Joi& ieri. Vraiştea.
Mail. Cină. La 6 z.& bursă& tăbliţa chingi. Vremea& cafea. Ploaia. Listarea. Examene. Gărzi.
Bursa.

Recomand hărţile şi diagramele acestei postări despre Sf. Benedict: hărţi ale monahismului, diagrame ale întemeietorilor monastici, etc.. Postarea în sine e o însăilare de banalităţi.

Darnay scrie despre umanismul şi eseistica lui S. J. Gould, cele trei sute de eseuri lunare.

Fanaticii de la Petru Vodă, comunicatul lui Filotheu, circul funebru


Ctitoria lui Pârvu a fost un abces de la început, pseudopodul cel mai hidos al legionarismului răscopt; din declaraţiile actuale ale apropiaţilor săi, ale celor pe care i—a şcolit, mlădiţele monahale, rezultă că Pârvu a fost mai—marele unei adunături cam pestriţe, ceea ce e de natură să nu îl arate pe bătrân a fi fost un egumen aşa de iscusit, căci se pare că din vremea lui situaţia era cam departe de a fi fost exemplară. Ca să—mi trec vremea, citesc despre bălăcăreala de la Măn. Petru Vodă, o formă de comedie mediteraneană—Târziu îl consider pe F. Bălan mai degrabă ipocrit, sau laş, decât nociv—dar tonul de vehemenţă isterică al controversatului Filotheu e o mostră a invidiatului monahism răsăritean.
Nu cunoşteam taberele. Teodot Rogojină şi Gioacăş sunt pârâţi de Filotheu (numele par să provină din comediile dejiste de acum 60 de ani); Florescu pare mai echilibrat, şi menţionează ‘atmosfera mănăstirească intoxicată’. Taberele se acuză reciproc de a fi unelte securiste. Pe de altă parte, Puric e trecut între adversarii lui Teodot!
Din câte înţeleg, ‘ultra voievodală’ e asmuţită de Teodot, exhumatorul. Păr. Mitra depune în favoarea lui Teodot, râvnitorul. (Rezultă că dezgroparea e o datină moldovenească.) Pe de altă parte, se sugerează că ceata lui Teodot e una de marginali, de intruşi, de cârtiţe.

Singurele tabloide care mă interesează sunt cele bisericeşti—invidia, intrigile, ipocrizia, delirul, etc.. Psihopatologia, sociologia, etnografia sunt amplu informate de aceste povestiri despre fauna mănăstirească, dezechilibraţi, impostori, fanatici şi ipocriţi, ridicoli în aferarea lor.
Cineva i—a convins pe entuziaştii din preajma Măn. Petru Vodă că sunt o elită spirituală; gândul pare absurd, dar ei l—au primit.
Pentru uzul celor ca mine, Mitra schiţează galeria ‘voievodalilor’ ultra: Calciu, Lăcătuşu, Papacioc, Pârvu, V. Gafencu, Ianolide.

În vol. Sandrei Beckett poate fi citit interviul cu Tournier, care îi vorbeşte despre ‘maximul de limpezime, concizie şi apropiere de concret’—modelele franceze (La Fontaine, Perrault, ‘Micul prinţ’) şi scandinave—fabula de nedepăşit ca poezie—geografia Dnei. Fouillée.
E o culegere din ’97.

Despre familia Clarei Zetkin se poate citi cam orice: că tatăl ei era evreu, că tatăl ei era organist protestant, că mama ei era evreică—miza fiind ca ea să fie ‘scoasă evreică’.
Gershbain şi A. Rubin susţin că era evreică.
Placheta lui Nineham despre Lukács, ‘Capitalism şi conştiinţă de clasă’.

marți, 11 martie 2014

Perspectivism şi pluralism în critica de artă



Pentru catolicul Watson, experienţa ('testarea' operei) nu contează, dar nici analiza ca atare, faptul de a observa (ceea ce făcea Bahtin); totul e jocul, pronosticul, ghicirea, divinaţia. Mutaţiile modei rămân neexplicate, şi nici moda nu e înţeleasă, sau măcar sesizată, observată.
Găsim la catolicul Watson americanismul indiferenţei (faţă de papi), obtuzitatea colţuroasă, populismul convenabil al iluzoriei aprecieri comune, caracterizările stângace şi convenţionale, însemnările despre civism, patriotismul (Cooper), placiditatea înţelenită, didacticismul, dichisul formal, solemnitatea şi impasibilitatea pompoasă. Watson e un înţelenit în idealism şi abstracţiuni.
Nu e numai lipsă de realism elementar, ci şi de fineţe: o artă combinatorie de elemente substituibile, tautologii mistice, dar fără simţul realului, care să le dea interes. Sunt oglinzi ce doar se reflectă între ele.
Sacrul e misterul experienţei, sondarea inefabilului acesteia, a mundanităţii intrinseci, şi e ceea ce dă interes barocilor englezi din sc. XVII sau lui Bloy. După Iluminism, dimensiunea a rămas accesibilă modernismului religios.
Critica e, pentru Watson, un joc, un pronostic, în serviciul colectivismului monolitic (nu există înrudiri, clase, subtipuri, reţele); totul e redus la generalul vid. Altfel, le dă cu tifla lui Beyle şi Wagner şi, când îi convine, le reproşează majorităţilor că greşesc (mereu convins de monismul adevărului, de monopol, şi de greşeala altora). E inconsecvent şi naiv.
Eroarea lui e apelul la publicul competent ca la o clasă unanimă, o instanţă, ignorarea modei, a aleatoriului: pe scurt, credinţa în 'dreptatea istoriei'.
Demagogia e inevitabilă.
Watson nu recunoaşte o pluralitate de perspective nu numai posibile, ci şi existente, crede numai în unanimitatea majorităţii, de a cărei parte e.
E răsfrângerea monismului religios premodern, precritic.
Condiţia ca un critic să explice bucuria ta e ca şi el să o resimtă şi conştientizeze (similitudinea mizanscenei); utilitatea criticii e condiţionată de înrudire.
Critica e înrudită cu arta, şi accesibilă în acelaşi mod (ne alegem criticii în care avem încredere, şi există un motiv al opţiunii). Alegem să citim criticii cu sensibilitatea sau gândire înrudite; dacă nu, scopul consultării e altul decât îndrumarea.
Experienţa artei participă la mundanitate, la individualitate, la originalitate, e o mizanscenă inspirată direct de alte experienţe, de cotidian, modificată, nu o operaţie abstractă, nici un joc divinatoriu.
Când i s—a cerut să enunţe trăsături ale satirei menipee (pentru definiţia tipologică), Watson nu a ştiut ce să răspundă.
Nu îl intrigă nici excelenţa uitată, nici banalitatea la modă, nici nedreptatea comparativă (Lewis mai e citit, Scott şi France, nu).
Criticul e un om al dialogului, nu al pledoariei, interesat de dialog, iar acesta e rar, mai ales printre filozofi; ceea ce duce la avatarul disputei medievale.
Criticul nu pledează.
Temperamental, Watson e un om foarte lipsit de elasticitate, iar ca formaţie, un logician. În coclaurii logicii formale, nuanţele plastice, sau spirituale, dispoziţia sunt lipsite de interes; de unde, 'critica ştiinţifică', dublată de o cerbicie condescendentă.

Prizonieratul abstracţiei; a da o idee plastică, o imagine a deosebirii, ceva însufleţit, deoarece nu e deajuns să disjungi, ci trebuie să completezi arătând, de ex., laturi ale neasemănării, unghiuri din care deosebirea e evidentă.
Abstractizarea e o stihie, adică poate ajunge o funcţie dominatoare. Omul i se predă, fără a observa servitutea.

Ceea ce e tern, anost, banal în critică îi revine mereu criticului, lipsei lui de inspiraţie, şi asta nu o poate remedia sau compensa o ingeniozitate forţată, instrumentalizată. Banalitatea criticii e a criticului.

O dimineaţă de duminică cu De Quincey


Azi m—au frapat câteva trăsături supărătoare ale eseisticii lui De Quincey: verbozitatea pedantă, sonoră şi bufonă, pompoasă, prolixitatea bombastică, farsa filologică ('heu taceo'), deşi recunosc gustul divagaţiilor picante, apoi răutatea batjocoritoare de cobold, satanismul câtorva blasfemii, derobarea sarcastică, elocvenţa ludică, în care accedia se asociază răutăţii şi absurdităţii vrute, deliberate, falsitatea creştinismului ('sistemul moral'), nihilismul deriziunii.
Adesea, afectarea indignării sau a vehemenţei sugerează contrariul (de ex., persiflarea lui J. C. Scaliger).
Virtuozitatea formei e indiscutabilă.
În privinţa miracolelor, De Quincey reia linia lui Hume. Liberalismul e legatarul criticii iluministe a religiei.
Lui De Quincey îi plăcea să citească romane ca ale lui Tieck (nu ca al lui Walpole!). Chiar umorul lui răutăcios de cobold provine din lumea aceasta a romantismului teuton. Condescendenţa sa faţă de poezia lui Novalis e neavenită. Literat gotic el însuşi, romancier gotic, se interesa de ironia romantică, nu de aceea iluministă.
Ca şi Coleridge şi Carlyle, era avid de cultură germană.
Prin temperament, romantismul devine, la el, decadentism.
Ca şi critic, adnota fragmente, anecdote, glosa, nu avea calibrul lui Coleridge, Tieck sau Schlegel.
A scris puţine opere cu anvergură: mărturisirile de opioman, studiul despre Cezari, studiul de economie politică, un roman, câteva eseuri; în rest, sunt adnotări şi divertismente. Există la De Quincey frustrarea amară a eruditului care n—a ajuns să facă operă de erudit, ci s—a mărginit să încerce discreditarea (umoristică, ludică) a beţivului Scaliger [1].
A încercat să—şi ateste erudiţia prin şicane. Nu a creat edificii.
Borges îi e superior: a fost poet, eseist, povestitor.

Unii, ca Ep. Sigrist, par să regăsească în el ceva din Browne; dar formei îi e dată o semnificaţie opusă.


NOTE:

[1] J. C. Scaliger († 1558), italian, paj al Împ. Maximilian, militar, medic de la 41 de ani, anti—copernician; J. J. Scaliger († 1609), olandez, protestant. Pentru fiu, avem biografia lui Bernays, filologul evreu. Pattison intenţionase să scrie una.

Religia gândită, presupusă, 'însăilată', în lipsa experienţei, devine magie, inclusiv în idealismul eficienţelor abstracte, verbale, închipuite. E jocul verbal, arta combinatorie, care înaintează deoarece e aeriană, nu întâmpină nimic, e verbală. În religie, primeşte ceea ce îţi vorbeşte, îţi e adresat.
Nu capitula în faţa prestidigitaţiilor verbale.

Toate sunt mijloace, şi ca atare pot fi folosite cu semnificaţii opuse; holdele prostiei, coclaurii barbariei proliferează acolo unde ar fi aşteptări de cultură.
Adică, orice e instrumentalizabil.
A spune că toate sunt create înseamnă că toate sunt mijloace (nu indiferente, dar susceptibile de utilizare greşită); nu există enclave ale absolutului, reazem pasiv, eshatonul instrumentalizat, inert.

Omul e mereu subiect activ; activitatea lui e necesitată de, şi parte a întregului realului.

Neîncrederea, reticenţa celor de profesie, şi cu simţul realului, faţă de delirul religios; în alte privinţe, survine delirul colectivismului filozofic, revers al elitismului celui mai strict şi mărginit, ca interpretare delirantă şi selectivă, fantasmagorică.
Ratezi experienţa decizând că nu e acesta evenimentul, aprioric, neobservând, necelebrând, neacordând.
Experienţa e minată aprioric de apatia decisă.

Fumând cu gândul la vasoconstricţia indusă, diminuarea pare plauzibilă.
Pentru a citi bine, înviorat, neapatic, trăieşte bine, necircular, neaerian, în ceea ce ţine de tine.
Iar pentru a gândi ager, neîngălat, neposomorât, poartă—te ca atare.
Gândirea e imaginea principiilor active ale existenţei. Gândeşti aşa cum trăieşti.

Răspunsul istoric dat lui Jakobson e Du Bos, sau Schwob, sau stendhalienii mustăcioşi de pe vremuri (Clubul mustăcioşilor, cum au fost numiţi).

Esenţa 'Crizei' (R. Cook) e: ironie scrâşnită, neamicală, şi stil astringent; e un roman lipsit de bonomie sau îngăduinţă, despre care crezusem că nu voi avea multe de spus, dar continui să scriu şi să observ.
Ideea mea iniţială fusese similitudinea cu stilul şi placiditatea telenovelelor americane anoste. Fast-food literar.
Sărăcia exegetică, puţinătatea îi revin cititorului; dar remarcile posibile sunt obiective, nearbitrare, nete.

'Criza' e un roman scris cu fiere, cu o tonalitate apăsătoare şi conţinut aleatoriu.
Umorul e bilios.

Imperiul bizantin căzuse, înaintea Cetăţii, la fel şi statele din jur; salvarea Constantinopolelui nu ar fi însemnat recuperarea Imperiului. Iar cazul Reconquistei arată cât dura alungarea musulmanilor înţeleniţi. Căderea Cetăţii e un act simbolic.
Când a căzut Cetatea, Imperiul nu mai exista, dispăruse.

vineri, 7 martie 2014

Robin Cook, ‘Criza’. Şcoala lui Dobson, Pratt, Anderson, Bell, Altman şi Thomson




‘Criza’ e un roman amar, umoristic, necruţător, cu final aleatoriu. Anglo—saxonii au o expresie pentru acest gen de umor macabru, contondent. Se porneşte de la o situaţie medico—legală care nu pare misterioasă, dar e. acţiunea se petrece la Boston, oraş cunoscut şi din filmele cu Jeff Bridges. Naraţiunea e placidă, voit impasibilă (dar nu monocordă), iar finalul pare rocambolesc.
Cheia stilistică e placiditatea didactică, cu contrapunctul ironiei. Nu e un roman amical. (Aşa cum ironia autorului nu e una amabilă.)
Umorul lui Cook e posomorât şi pesimist, neîmbietor; există o tonalitate generală, mohorâtă, a relaţiilor umane, ceva mohorât şi apăsător, sumbru, ca o împovărare.
Fondul secret e sarcasmul înveninat, calcinat de animozitate.
Gândiţi—vă la faptul că tonalitatea dominantă a relaţiilor legistului cu viitoarea soţie şi cu familia ei e frica.

‘Criza’ e un roman umoristic, de un umor necumpătat, foarte sec, amar, absurd şi disperat; e umorul incongruenţelor, dar prin trecerea la limită a convenţiilor. De unde, rezonanţa un pic posomorâtă şi deconcertantă. Însă asupra naturii lui pronunţat umoristice nu ne putem înşela.
Dacă poate să surprindă ceva, e blazarea şi ironia necruţătoare, neamicală, ale romancierului.
Impasibilitatea de grefier a autorului (cu licăririle de batjocură, etc>0 face ca romanul să poată fi, sau să însemne, aproape orice: deopotrivă satiră, parodie, umor smintit, rechizitoriu, etc.. Aceasta e utilizarea resurselor stilului minimalist, neutru, absolut convenit.
Arta lui Cook, tehnica ar fi termenul mai potrivit, e de o subţirime îmbietoare (indignarea lui Bowman: ipocrizia cu care Bowman se idignează de legătura văduvului).
Dacă ‘Criza’ ar fi ceea ce păruse la început a fi, am fi avut o telenovelă povestită.

Există o neutralitate clinică a stilului lui Cook (una din fetele Bowman calcă într—una în străchini, spre nepăsarea placidă a mamei).
Acesta e stilul unei neutralităţi de efect, scontată, intenţionată să amplifice impresia, de ex. enormitatea celor povestite, neutralitate foarte ironică, şi recurgând la stilul indirect liber.
Dar ironia lui Cook e muşcătoare.

Ca stil, literatura lui Cook e didactică, explicită; iar ca manieră, e mălăiaţă, aparţinând şcolii lui Dobson, Pratt, Anderson, Bell, Altman şi Thomson, telenovele povestite.

Matricea umanizării se regăseşte şi înaintea capitalismului, în societăţile urbane—antice, medieval, etc., în orice lume urbană. (Probabil că diferă scara, anvergura.) Relaţiile care subliniază umanul, care augmentează umanul, nu sunt apanajul capitalismului, orice lume socială nerurală, neagrară şi nearhaică le are. Umanitatea incompletă atribuită de materialism societăţii agrare şi aceleia naturale e depăşită de relaţiile din universuri urbane.

Pe cât e literatura de gustată, în măsura fiecăruia, pe atât e natura ei de puţin înţeleasă. Experienţa ei e una stratificată, ca şi conştienţa. Cei mai mulţi oameni vorbesc un limbaj precritic, naiv.
Deasemeni, natura determinată, perspectivală, neabsolută, dependentă de un criteriu, a oricărei aprecieri, e trecută cu vederea.


Lenin la guvernare, Lukács la atelajul stalinismului sunt revizionişti. Totalitarismul bolşevic era, şi ca teorie, marxism revizionist, revizuit.
Bolşevismul e condamnabil deoarece a greşit în numele oportunismului, al realismului, al modestiei practiciste, nu al comunismului.
Că Zinoviev, Buharin şi Rîkov îi erau preferabili lui Pobedonosţev, e discutabil şi relativ.

Lucrând în numele absolutului, bolşevismul nu a avut decât justificări relative, circumstanţe acordate. Binele i—a fost drămuit, iar răul—nemăsurat, şi dezăgăzuit.

Rechizitoriul lui Sábato împotriva lui Borges



Animozitatea lui Sábato faţă de compatriotul său mai celebru, Borges, se poate să fi fost ocazionată şi de o comunitate de interese: metafizica, tangoul, policierul, destinul naţional, etc..
Borges reprezintă un binom desluşit de tendinţe armonizate: schematicul eleat şi subvertirea lui, nu atât ironică, cât afectivă şi umană.
Sábato observă just, dar nu înţelege pe deplin. Nu îl poate survola pe rivalul său. Ia drept inadvertenţe, ceea ce e un binom. Acribia lui se află în observaţie, nu în înţelegere. De aceea, e o acribie neîndestulătoare, dar excitantă. Adevărul e că îi scapă dinamica ansamblului.
Aşa cum îi scapă şi semnificaţia proprie, lăuntrică, a fenomenului, a cărei simţire corectă ar fi cerut înrudire.
Totuşi, recizitoriul lui Sábato împotriva lui Borges, ocazie pentru reeditarea grandilocvenţei lui Unamuno (până la teatralismul fraternizării finale), e un capitol de critică psihologică, e gândit şi scris drept critică psihologică.
Sábato ignoră pudoarea filozofică, antiretorică, astringentă, a lui Borges.

Borges era sceptic, critic şi relativist, deasemeni foarte chinuit, altitudine spirituală pe care Sábato nu o poate survola. Aşa cum are dreptate să bănuiască faptul că n—o pot survola nici admiratorii de duzină ai lui Borges.
Borges a scris şi basme, şi confesiuni. Sábato le disjunge în mod polemic şi inutil vehement (totodată condescendent, arbitrar şi artificial), în numele ipotezei că povestitorul trebuie să creadă în substratul ideatic al basmelor sale. Şi că trebuie să creadă aşa cum se presupune că ar crede paracliserul în articolele catehismului. Chiar credinţei solicitate, pretinse, Sábato îi dă o natură simplificată, lineară.
Dar basmele sunt numai consolările paradoxale ale celui ameţit de durere, a căror necessitate o poţi resimţi sau nu.
Şi e de mirare că nicăieri criticul său nu pare a ghici această utilizare posibilă a basmelor.
Basmele lui conjecturale nu sunt inspirate de folclor, sau de tehnologie, sau de pulsiuni sexual, sau de politică, sau de satira socială, ca ale altora, adesea nu mai puţin sardonic; ele sunt livreşti. Sunt inspirate de idei filozofice ori religioase [1].
Poate că basmele lui Swift ori Shaw vor să demonstreze ceva, să educe; ale lui Borges vor să consoleze, ca ale lui Chesterton şi Stevenson.
Au mai degrabă în vedere pe cineva, persoana cititorului, decât ceva, un scop, o cauză.
Sábato, care avea un temperament foarte neasemănător, care avea în vedere utilizări ale literaturii foarte diferite de acelea praticate de Borges, nu se întreabă în ce mod îi consolau basmele lor pe acest sceptic, sau pe Poe, sau pe Abbott. Nu are curiozitatea.
Joyce vehicula idei filozofice în care nu credea, care îi erau indiferente, în care mărturisea că nu crede; surrealiştii urmau conjecturi descumpănitoare.
Pe Sábato îl interesează psihologiile lineare, şi nu acelea paradoxale (ne gândim la Rozanov, Bloy, Villiers, Barbey, Nietzsche).
Pe de altă parte, livrescul poate fi şi el inspiraţie a fantasticului, ca la înruditul Schwob.
Majoritatea criticilor nu lasă cartea să vorbească, deoarece, din blazare şi vanitate, nu văd în critică o căutare spirituală.
Vor, din uşurătate, să—şi treacă timpul judecând, nu înţelegând, şi lucrează de pe poziţii antagonice, de înfruntare, în grabă, fără smerenie.

Cheia eşecului lui Sábato o dau rândurile despre ‘Moartea …’, când arată că Borges trebuia să se hotărască, în numele supremaţiei formei, a genului.
Sábato spune că realitatea e haotică, iar Borges recurge la un raţionalism leibnizian; aşa e, dar utilizarea acestui tampon e motivată în plan personal, şi nu ar fi trebuit să facă obiectul unui rechziitoriu naiv, al moralizării.
(Iar dacă, în pofida austerităţii filologice a lui Jakobson, se mai face critică psihologică, aceasta nu trebuie dezonorată prin jumătăţi de măsură, şi prin dezinteresarea de chiar ceea ce face obiectul studiului respectiv.)
Borges nu răstălmăceşte raţionalitatea aceasta, nu o dă drept realitate (prezentă în poezii şi eseuri), ci drept divertisment. Nu o substituie nicăieri vieţii, existentului.
Poziţia lui Borges faţă de haosul mundan, de haosul mundan traumatizant, e emoţională, precognitivă, imediată, dincoace; e condiţionată de o infirmiatte afectivă, o traumă, o inaptitudine constitutivă. Nu e conştientizarea unei înfruntări, ci reculul de după o înfrângere. Sábato vrea să facă psihologia lui Borges; dar aceasta trebuie sesizată corect, şi drept ceea ce e.
Romantismul, simbolismul, surrealismul, avangarda au cunoscut astfel de situaţii, nu puţine, era o vreme când se făcea rechizitoriu împotriva degeneraţilor.
Îi putem lua la rost pe Mallarmé, Lautréamont, Jarry, Strindberg, Belîi, Bacovia, Gracq, celebritatea antumă nu vindecă pe nimeni.
Gloria literară nu e un panacea.
Deversarea altora în utopismul comunist sau în ocultism nu e mai lăudabilă sau recomandabilă decât scepticismul lui Borges. Sábato nu înţelege că e vorba de insurmontabilul traumei şi al bolii.
Dacă trecem la critică psihologică, aşa cum face Sábato, numeroşi artişti se vor dezvălui ca infirmi de geniu.
Există suicidarii, sociopaţii ca Marlowe, melancolicii, colericii, vehemenţii, înveninaţii, ezoteriştii, fanaticii diferitelor cauze (politice sau religioase), infirmităţi şi dezechilibre, toate formele de dezechilibru sufletesc, iar literatura provine din, şi le dă expresie şi acestora. Indignarea moralizatoare nu serveşte la nimic, îşi ratează ţinta.



NOTE:

[1] Înaintea lui, ca precursori imediaţi, sunt menţionabili Schwob, deasemeni anglofil, şi Papini.

De la Sartre încoace, laureaţii Nobel pe care i—am citit sunt Seifert, Grass (câteva zeci de pag.), Pamuk.
Nu vorbesc despre autori ca Soljeniţîn şi Simon, sau unii poeţi, de la care cunosc pagini.

Asceza creştină chiar e platoniciană la mulţi Părinţi, numai teoria eshatologică diferă, ceea ce s—a răsfrânt, permiţând acomodările (suicidul, familia); aşadar, e un platonism hibrid, ajustat, diferit de acela originar. Însă există o netă inspiraţie platoniciană, în sentimentul naturii alienante a mundanului. Geometria a devenit exegeză.
(Nu am intenţionat să sugerez că Platon ar fi propovăduit suicidul, sau renunţarea la familie, dizolvarea vieţii familiale. Totul e mai degrabă echivoc—sau infinit nuanţat, apele de mătase ale istoriei.)
Adevărul e că întregul nu poate fi surprins dintr—un singur unghi; variind unghiul, variază şi aspectele sesizate, nu numai înţelegerea lor, ci chiar conţinutul reprezentării. E un ‘perspectivism al obiectului’, ţinând de natura acestor volume istorice.

Există platonism, dar şi altceva. Iar la câţiva, chiar contrariul defetismului originar.
Nu e o genealogie simplă, nici liniară; dar teoria lumii sensibile, a mundanului, a cunoscut o inspiraţie platoniciană, distinctă, documentabilă istoric, corectată prin eshatologia diferită, care, în termeni practici, schimba mult.

Retrospecţia în critică înseamnă să urmezi reflecţia asupra unei scrieri, conturarea treptată a semnificaţiei, de fapt, lucrarea de reconfigurare a înţelegerii, a originalităţii întâlnite.
(Efectul acestei originalităţi neaşteptate duce la reconfigurarea înţelegerii generale.)
Isteţimea critică a contrariul priceperii.
Nepricepuţii pot fi isteţi.
Există o dialectică spontană între înţelegerea unei opere ca atare, luată în sine, şi înţelegerea globală a realului, modificată prin originalitatea primeia, cum o arată Butor. Divertismentul literar obişnuit nu modifică Umweltul, nu generează o înţelegere retrospectivă, treptată. Poate fi recitit, dar numai pentru o nouă plăcere, nu pentru o nouă înţelegere; e ceea ce spunea şi Chartier.

Nişte metehne ale socialismului



Ceea ce a demonstrat sc. XX e că socialismul nu e o chestiune nici de revoluţie, nici de proletariat, nici de lozinci.
Mă interesează acei socialişti ca Bloch şi Horkheimer, care credeau în dialogul cu interlocutori nemarxişti.
Žižek semnalizează viabilitatea prin ruptură.
Nu cred în intransigenţa comunismului patristic, talmudist, paseist (desăvârşirea prototipurilor originare), şi nici în comunismul alexandrin (Lenin şi Lacan, mai degrabă decât Marx şi Freud).

Marxismul a moştenit de la Hegel monismul intelectual, unitatea monolitică a învăţăturii; unitatea în decizii a partidului e altceva.
Progresismul social nu poate fi conjugat cu pasesismul intelectual (desăvârşirea se află în trecut).
Comunismul modern a fost gândit ca partidul unui om, deţinătorul aprioric şi indiscutabil al adevărului. Revizuirile sunt interzise cu plutonul de execuţie. Înclinaţiile umane ale lui Lenin nu puteau garanta libertatea nimănui. O societate nu se poate întemeia de dispoziţia personală a cuiva de a modera severitatea teoretică.
Socialismul nu poate funcţiona decât ca democraţie.

Însă în mişcarea marxistă s—a început de la o organizare intelectuală religioasă.
Aceasta a creat şi a făcut necesar modelul partidului faraonic, ghidat de enunţurile unui singur om, intrinsec opus democraţiei. De la început a fost impus tiparul autorităţii indiscutabile a unuia singur.
Efectele mişcării muncitoreşti sunt reale, dar perverse, neintenţionate.
Korsch avea dreptate: Marx e unul dintre autorii socialişti.

Žižek laudă pragmatismul când e vorba de baza socială sau moment (adică, în fapt, oportunismul bolşevic, compromisul sfruntat), şi absolutismul integrist, stricteţea când e vorba de exercitarea puterii, de mijloace. Scopurile pot fi moderate, idealurile pot fi aduse în linie cu realul—dar mijloacele, în fantasma neonazistă a lui Žižek—şi, din păcate, şi în istoria consumată a comunismului—nu. Revoluţia poate reuşi numai dacă cele două îşi corespund [1]; altfel, îi e impus plutonul de execuţie unei mase derutate şi confuze. Žižek vrea ca baza socială existentă să fie folosită indiferen6t de considerente teoretice, dar măsurile luate să fie conforme integrismului, să nu se abată de la stricteţea cea mai dură. Dacă se face rabat de la baza socială (care e fundamentală), de la moment, logica arc ere ca şi măsurile să corespundă acestui oportunism.
Pe Žižek îl interesează numai gestul revoluţionar iacobin, elitist, manipulat de partid, ‘asumat’, profesionalizat (bolşevicii, tancurile sovietice salutate de Brecht). Şi, deasemeni, suspendat, steril, muzeal. Mersul revoluţiei e decizia elitei iacobine. Fascinaţia haosului taliban e subordonată fascinaţiei dictaturii iacobine.


NOTE:

[1] Iar comunistului care se îmbată de stricteţea cea mai crâncenă îi lipseşte acribia de a acţiona numai în condiţiile întrunirii celor câteva coordonate necesare. Se face rabat nu de la vorbe, ci de la fapte, de la condiţii practice.

Eşecul ascezei lui Luther înseamnă ineficienţa instrumentalizării mijloacelor ascetice, fenomen frecvent în lumea la care se referă Patericul.

Luther încearcă să stoarcă sfinţirea. Însă nivelul de legităţi la care se situa el era acela mecanic.

Farmecul câtorva străzi din Iaşi.



Joi seara, cină întârziată de un coleg vast inoportun—şi indigest; în aşteptare, descarc câteva vols. (metafizică analitică şi Žižek, de pe siteul redescoperit). Cafea.
2 x acribia. Condica. Aria Broca. Multicentricul. Hipoxia. Codul. Urechi. Farmec. Vremea. Prânz. Cantină. Cină. Icetea. Cafea. Bonul. Bursă. Vin., bonuri& bursă. Bursă. A posta. Citit …. 2 x acribia. A lista. Poezia& Wood& ‘Confesiunile’& liberalul. Ateii. BW.
Farmec. Vrut. Vremea. Articole& mailul (--la 2 ½ l.). Indiferenţa. Ziarele. Vremea. La 1 ½ l.. Mailul& romanul, jindul.
Politică rusească, cutume, băut, identitatea ucrainiană, beloruşii, independenţa.

Eseuri—T de Q. Adulta. Cafea. Vremea. Cafea. Bonul. Bursă. 70& 15 mii.

După 12 ¼ dim., imbecilul joacă Sudoku.

Farmecul. Tel.. Linii. Nearb.. Eseuri. Vremea. Lukács & Tagore (actualitatea). Ieri (mi.), ziare & măsline. Berea de ieri.

Cinat, acasă, de la 1 ½ dim., cu mici, icetea. La clinică, o a doua cafea.

Imbecilul se culcase—ştiind că nu era loc pentru amândoi, dar refuzând să fie răspicat.

Linii. Ras. Nearb..
Până dim., la 6, fusesem bărbos. Baie: 5 ½ dim.—6 ½; ziare: 7 dim..
Eseuri. T de Q. Poezia. Studii. Africanul. Liberalul. Poliglotul.

Monografia lui C. K. Shorter despre Borrow—studiul lui E. Thomas—o biografie, a aceluiaşi Shorter. Scrierile lui E. H. Aitken, Leacock, povestirile Dnei. Rinehart, antologia lui Thomas (‘Borrow de buzunar’), baladele germanice, studiile lui Seccombe, Beeching, Jenkins. Niels, Berngerd, Alf, Axel, etc..
Câteva articole selectate azi.

marți, 4 martie 2014


Curiozitatea enciclopedistului faţă de teologie şi metafizică poate să nu fie numai a lui Borges, poate să fie şi a lui Eliade; iar curiozitatea filozofului faţă de religie poate fi a lui James, Simmel, Feuerbach.

Diafizitismul, diatelismul şi suportul creat. Conştiinţa faptului că ceea ce e creat e şi necesar, şi real, şi nedisjuns.
Panenteismul şi 'semipelagianismul' diverg faţă de monofizitism, îl dezmint.

Ştiu mai bine decât cineva care îl preferă pe Žižek lui Wojtyla, sau cineva care e condescendent faţă de Balzac şi Bahtin, şi care ia superstiţiile drept esenţă, şi e mişcat de retorica zornăitoare ultramontană, dar şi de americanismul obtuz. Indiferenţa lui faţă de scrierile lui Ratzinger e grăitoare. Scepticismul faţă de papi sugerează americanismul suficient.

Monoteismul înseamnă că temeiul existenţei e unitar. Pentru raţiune, acesta apare drept 'cuprinzător'. (Jaspers arată că unitatea aceasta e nedemonstrabilă, şi neevidentă raţional, un postulat.)
Spaimelor fără nume li se dă, ca o consecinţă a psihologizării, a 'transpunerii' afective, chip dumnezeiesc, apar ca interlocutor imaginar. Acestea sunt resorturile mentale ale religiei prietenului imaginar.
Calea sentimentalizării necugetate e calea ecourilor subconştientului, a îngrădirii prin aceste ecouri, a artificializării.
E ceea ce viza şi Claudel când denunţa religia interiorizării (catolicismul post—tridentin).

Clişeele zelului imnic


Poate că reformaţii au rămas mai tributari scolasticii lor (cu toate că poate fi numai impresia mea), comparativ mai tributari, şi fiindcă liberalismul a fost mai ales un fenomen luteran. În definitiv, Barth reacţiona împotriva unor autori luterani; protestanţi, ca şi el, dar nu calvinişti.
La unii teologi protestanţi contemporani minori, există intenţia, mimetismul, dar nu şi înţelegerea corespunzătoare. La ei e un amalgam; sunt wittgensteinieni cu un fond premodern. Rezultatul e hibridul mental. Sintaxa noţională e verbală, nu e şi sintaxa intuiţiei. Sunt premoderni în straie wittgensteiniene. Mimetismul verbal duce la un amalgam care are ca urmare psitacismul ce nu poate camufla disonanţele existente.
Sintaxa mimetică e numai verbală.
Educaţi ca fundamentalişti, sau cu reprezentări obişnuite, au învăţat la Universitate teologie analitică, pe potriva căreia nu se regăseşte nimic în ei, şi recad în clişeele zelului imnic.