Bolile nervoase atacã, corodeazã, distorsioneazã sau mimeazã funcţia religioasã a minţii, însã la fel fac şi cu aceea sexualã, şi cu altele; ca atare, nu e deajuns pentru a concluziona cã religiosul e epifenomenul unei înclinaţii patologice, e subîntins de o structurã psihicã morbidã. Religiosul e distorsionat sau mimat de cãtre patologic; însã şi sexualul, la fel. Funcţia sexualã e şi ea pasibilã de a fi acaparatã de cãtre boala mintalã, şi chiar omologatã. Religiosul poate sã fie numai o ţintã preferatã a resorturilor nevrotice sau psihotice—la fel cum e şi sexualul. Nici calea inversã nu e mai corectã—atunci când se spune cã religiosul e o laturã a psihicului uman; se poate rãspunde cã valenţa nevroticã, virtualitatea bolii, e o laturã a psihicului uman, cã existã în om o înclinaţie cãtre devierea psihicã.
Psihoticul simuleazã religiosul, îl corupe, îl denatureazã şi falsificã. Valenţa psihoticã, panta cãtre degradarea mintalã, e o constantã umanã. Ambele afirmaţii sunt valabile. Elementul religios nu e mai universal decât acela nevrotic sau psihotic, decât posibilitatea minţii umane de a rãtãci. Formele inferioare—cãci existã şi aşa ceva—ale religiosului ar putea fi încadrabile ca distorsionãri psihotice. Universalitatea religiosului nu pledeazã, în sine, pentru normalitatea lui.