Descoperirea black—ului
Începând mai nou sã mã interesez de black metal, am trecut de la Enochian Crescent (care sunt iniţiatorii mei), la Throes of Dawn, Enthroned, Burzum, Hecate Enthroned, Aeternitas, Stormlord—o muzicã mai inventivã şi originalã decât death—ul, şi în mod cert mai melodioasã, mai dinamicã şi vioaie; unii au subiecte existenţiale, nereligioase (sau: religioase în mod indirect). Black metal—ul, tocmai la celãlalt capãt al rock—ului, dincolo de death, convinge prin originalitate, nu e ceea ce ştiai pânã acolo, inoveazã, are o eleganţã şi sapiditate absente din death, care tinde sã fie inform, cu toate cã nu la toţi şi nu întotdeauna, şi chiar din subgenurile eclectice sau hibride, rezultate din hibridãri—doom, gothic, viking, ca sã nu mai vorbim despre … grind.
Black—ul poate îndeplini o funcţie catarcticã, poate sã aibã un rol catarctic. Black—ul, cel puţin unele piese, exprimã foarte bine trãirea mea, câteva laturi, sau momente afective, ceva din ceea ce simt eu, modul în care simt ceea ce trãiesc; nu e puţin lucru, o astfel de identificare înseamnã ceva, iar inventivitatea black—ului îmi fusese necunoscutã.
Burzum mi se pare foarte remarcabil—am numai douã piese ale lui, iar aceea instrumentalã e foarte bunã.
Arta atinge afectivitatea, care e însãşi esenţa persoanei, de aceea aprecierile de gust sunt nu numai nedisputabile, şi neargumentabile, ci şi, la urma urmei, neinteresante—intereseazã atitudinea în ansamblu.
În cu totul altã ordine de idei, la Eminem îmi plac umorul şi festivitatea, caracterul festiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu