Creştinismul vremii sale izbutise să îl convingă pe Nietzsche că Noul Testament, şi mai ales Evangheliile, înseamnă numai ceea ce par să însemne, versiunea submediocră; iar polemica lui, ca protestant, împotriva creştinismului medieval, latin, monastic, e superfluă, tautologică, recicla ceea ce unui protestant obişnuit îi era dat apriori. Însă omul care îl admira sincer pe Goethe nu ar fi trebuit să consimtă să admire diverşi sceleraţi, să se simtă obligat să subscrie militarismului. Goethe, pe care Nietzsche îl admira atât, şi aşa de convingător, de nobil, ar fi trebuit să îl înveţe altceva.
Greşeala lui Nietzsche au fost exagerările, violenţa simbolică gratuită, excesul, ceea ce nu era necesar, ceea ce prisosea şi chiar contravenea bunului gust de care era atât de capabil.
Când îl admiri atât pe Goethe, pe presocratici, nu mai consimţi să îi elogiezi pe sceleraţi, pe tirani, pe sfruntaţi. Goethe, ca simbol, nu înseamnă elogiul, livresc-servil, adolescentin, ostentativ, adus neisprăviţilor celor mai rapaci.
Un al doilea fapt e că Nietzsche analizează enunţurile creştinismului, principiile, ca pe axiome, ca pe teze abstracte, fără să le confrunte în mod inteligent cu experienţa concludentă, fără să le situeze în raport cu termenul lor complementar: psihologia umană aşa cum există (de ex., accepţiile care se dau în mod obişnuit, 'ce e plauzibil să se fi înţeles în mod obişnuit', standardele curente de apreciere morală, modalităţile omiletice, hiperbolele, ce e verosimil să se fi înţeles, marja semnatică a retoricii).
Creştinismul apusean prevalent putea fi criticat cu subtilitate, fără amoralism, militarism şi cinism ostentativ, epatant.
Există multă naivitate, multă sugestionabilitate, multă credulitate, multe exagerări şi multă lipsă de experienţă sau de înţelegere a vieţii obişnuite, anoste, o certă imaturitate afectivă, în criticile aduse de Nietzsche creştinismului în esenţa sa.
Anticreştinismul burghez l-a propus ca pe un stindard, făcând din el un succes de scandal. Ca atare, a fost escamotată convenabil naivitatea, ignorarea de către Nietzsche a creştinismului istoric, irelevanţa acestor critici şi generalizări.