luni, 30 aprilie 2012

Simmel, Weininger şi Klages au fost ultimii mari filozofi care sã fi scris cu stimã despre Schopenhauer, şi care sã îşi fi asumat ceva din metafizica lui; iar dintre literaţi, Borges, care aprecia stilul şi tendinţele platoniciene şi budiste ale pesimistului.
Nici heideggerienii, nici wittgensteinienii, nici reprezentanţii filozofiei analitice n—au fost interesaţi de contribuţia deloc nesemnificativã a lui Schopenhauer; drept care, îi revine lui Simmel meritul de a fi fost ultimul mare schopenhauerian, cel pentru care metafizica schopenhauerianã mai însemna ceva. Cred cã a fost ultimul mare filozof care sã se fi consacrat studiului lui Schopenhauer. (Simmel oferã şi o lecturã a lui Kant, idiosincraticã, însã idiosincraticã în alt fel decât aceea a lui Schopenhauer.)
Dupã pesimiştii sc. XIX, Simmel şi Weininger au fost, pe pragul sc. XX, ultimii legatari ai lui Schopenhauer.
Klages e nu atât un legatar schopenhauerian, cât un admirator critic.
Simmel ştia despre Weininger, îl menţioneazã undeva.
Eu cred cã filozofia poate oferi, şi oferã, elucidãri şi rãspunsuri—la întrebãrile valabile şi legitime, printr—o analizã a realului, directã, nu numai a gândirii, şi nu cred cã e redusã la funcţia unei circumspecţii rãsfrânte asupra limbajului. Cred cã filozofia se referã şi la altceva decât la proprietatea limbajului.
Nu cred cã filozofia e restrânsã la o funcţie interogativã şi criticã. Cã rãspunsurile ei pot sã fie numai parţiale şi provizorii, e ceva ce decurge din natura umanã a întreprinderii. Utilitatea ei se înscrie în dinamica vieţii omeneşti.
Exemple de rãspunsuri filozofice sunt scrierile lui Blondel, Bergson, Eucken, Troeltsch, etc.. Juristul Holmes credea asta despre o carte a lui Dewey, ‘Experienţã şi naturã’.
Nu cred cã oamenii trebuie descurajaţi de la cãutarea de rãspunsuri în filozofie. E în firea filozofiei sã ofere astfel de rãspunsuri. Filozofia ajunge sã cunoascã şi sã enunţe.
În cazul lui Husserl, descoperirea, valoarea metodei, semnificaţia a ceea ce a descoperit, depãşeşte cu mult importanţa lui propriu—zisã ca filozof, ca autor de filozofie, şi, neîntâmplãtor, e întru totul detaşabilã de chiar interpretarea sau interpretãrile pe care Husserl însuşi a înţeles sã i le dea. Heidegger ajunsese sã sublinieze banalitãţile deplorabile; poate cã aşa şi e. Însã fenomenologia e aceea care i—a încântat chiar pe Camus şi, în zilele noastre, Jolley, cu valenţele ei cotidiene.
Husserl era mai degrabã un om de ştiinţã, ca Galilei, ca logicienii sc. XIX, iar dintre filozofi, ca Frege şi Carnap. Însã a pus în circulaţie o metodã independentã de cel care a formulat—o. Filozofic, Husserl e la antipodul celor ca Simmel, Blondel, Frank sau Heidegger; importanţa lui e aceea de om de ştiinţã, ca Frege. Însã nu e o întâmplare nici aceea cã filozofii s—au interesat de lucrãrile lui mai mult decât oamenii de ştiinţã, partizani ai simţului comun şi ai unei consensualitãţi crase (v. aprecierile lui Piaget despre scrierile fenomenologilor).
Husserl e un Galilei, un om de ştiinţã în principiu neutru şi imparţial. Nu e ‘filozof’ nici mãcar în sensul în care erau materialiştii francezi ai sc. XVIII—un D’Holbach şi alţii. Ca filozof, Husserl n—a avut multe de spus; ca om de ştiinţã, însã, a descoperit ceva ce i—a încântat pe atâţia dintre filozofi.
Oamenii care fac carierã, în lumea medicalã ca şi, probabil, oriunde, ‘ajunşii’, au ceva sinistru şi animalic; preţul (pentru ‘a reuşi’) nu e ceea ce faci (ca sã rãzbeşti, etc.), ci ceea ce devii, concesia e în termeni de fiinţã, nu de acte. Acordul pentru compromis existã, probabil, în majoritatea; ocazia e cea care alege.
Tillich are un comentariu bun la Matei 27: 50 (amploarea, dimensiunile cosmice, proporţiile simbolice); Iisus era mai mult decât numai ‘un om sfânt şi nevinovat’—scrie el.

Ceea ce îi putuse fi obiectat, şi numai cu titlu ipotetic, lui Tillich, era nu faptul cã ar fi heideggerian, ci cã ilustreazã un heideggerianism popularizat, accesibilizat, banalizat. O versiune popularã, de predicã. (Cã nu se menţine—ca Bultmann?—la o altitudine cu adevãrat heideggerianã.) Era o ipotezã; realitatea, însã, o infirmã. Faptele o tãgãduiesc.

Critica filozoficã înseamnã, cel mai adesea, conştientizarea diferenţelor, deasemeni aproximarea opoziţiei, acolo şi în mãsura în care aceasta existã.

Nu ştiu cum putea Jaspers sã—l critice pe Heidegger în … ‘Psihopatologia generalã’, nu ştiu dacã al doilea publicase ceva la vremea apariţiei tratatului.

Citesc cã Jaspers a formulat atitudini foarte anticatolice.

Însã uşoara condescendenţã cu care Jolley scrie despre Schopenhauer nu e surprinzãtoare la un wittgensteinian—pânã la urmã, austriacul a dat tonul (bagatelizãrii).

Existã o diferenţã între ceea ce e (absolut) nemulţumitor, şi ceea ce nu e atât de mulţumitor pe cât ţi—ai dori, mai puţin mulţumitor decât ai vrea.

Filozofic, Ortega a fost contemporanul, nesemnificativ, al lui Heidegger, Marcel, Wittgenstein şi, pânã la urmã, chiar Jaspers.

O amintire nelãmuritã pare sã—mi revinã câteodatã, despre contrastul subliniat de Noica între esenţialitatea compactã a scrierilor nemţului, şi locvacitatea prolixã a cuvântãrii lui orale. Poate e numai o falsã amintire.

Cunoscut şi (numai) închipuit—imaginat, scornit.

Bolile gândirii sunt boli ale fiinţei, ulcere ale fiinţei.

Scrie mai bine decât traduce; scrie, şi formuleazã, bine, traduce prost. (Despre cineva interesat de flecarul spaniol)

Întâlnirea unei cãrţi, relaţia aparte cu o carte, pot sã fie evenimente la fel de importante ca şi relaţia cu un om.

Bucuria e cu adevãrat de la Sf. Spirit, o aratã veselia nefireascã, stridentã, supãrãtoare, a mãscãricilor, a frustraţilor; veselia lor neplãcutã nu e un leac, ci un produs al demenţei şi spaimei, cine a întâlnit veselia mãscãricilor ştie la ce mã refer, ea aratã nu uşurime, ci împovãrare, exprimã povara spaimei, amploarea disperãrii, şi asta se vede în primul rând din aceea cã e neconvingãtoare, e agresivã şi închisã, ea provine din abisul ticãloşiei, din hãul rãutãţii.

În filozofie, critica obiectivã, neutrã, e posibilã—însã, cel mai adesea, lipsitã de interes; intereseazã cu adevãrat exegeza personalã, asumatã, însã nearbitrarã. Cazuri de exegezã arbitrarã sunt cei doi ruşi, autori de genealogii fanteziste (Şestov şi Berdiaev), probabil cã, în unele privinţe, şi Schopenhauer (kantismul sãu aşa de discutat, platonismul, budismul, hinduismul—practic, toate curentele de la care s—a revendicat ca legatar legitim—cel mai adesea, pretins unic); modele de exegezã autenticã sunt Heidegger, Simmel, Klages, etc.. Originalitatea autenticã e datã de profunzime, de anvergura gândirii.

Critica filozoficã obiectivã ar însemna, probabil, simţul comun, cel care derapeazã într—una; ori, (aproape) orice e preferabil simţului comun. Ce sã însemne o evaluare filozoficã de pe poziţia simţului comun?
Filozofia înseamnã şi emancipare de platitudinea simţului comun, fiindcã aceasta e în mod real eronatã. Simţul comun nu e numai neinteresant; e greşit.

Ceea ce nu înseamnã cã nu existã idei mai sãrace decât realitatea; la urma urmei, orice idee e mai sãracã decât realitatea, oferã mai puţin decât realul.

Existã câţiva autori care meritã discutaţi ca Wittgenstein—aşa cum discutã Jolley scrierile lui Wittgenstein—mai ales ‘Investigaţiile filozofice’, însã şi ‘Tratatul …’; şi numai prin aşa ceva e filozofia interesantã şi instructivã. Exegeza filozoficã autenticã e o apreciere a fiigranului, nu o vanã circumscriere a generalului.

Nu am întâlnit, cred, o discuţie a ciudãţeniei de a—şi fi intitulat latineşte tratatul.

Când mai rãmâne totul de fãcut—sau de schimbat—ar putea sã nu fie o corvoadã, ci o ocazie.

Viaţa e evaluatã în ansamblu, însã nu e şi trãitã în ansamblu.

Un roman e o lume—o povestire e o idee, sau o trãire.

Romanul poate convinge prin cantitate (romanul povestitorilor), sau prin tehnicã.

Gustul englez pentru metafizica continentalã—Coleridge, De Quincey, probabil Bradley.

Curiozitate—literarã, sexualã, intelectualã—ceea ce ar putea suscita interesul.

Ca model de naraţiune, cineva îl indicã pe Moore; Ep. Sigrist se referea la romanele pentru tineri ale lui Heinlein, probabil pentru supleţea lor.

Ideea din ’97—Barbey, hainele, dansul. Paracliserul sfãtos. Istoria literarã latinã, pastişa, romanul, scrisoarea. Filmoteca schiţatã.

Eu am respectat, acolo unde nu era decât de dispreţuit.

Cel mai adesea, Jolley mimeazã stângaci nedumeririle şi problematizãrile wittgensteiniene, e o hainã de împrumut, şi prea largã pentru el.
Juristul Holmes era cu 18 ani mai vârstnic decât Dewey, autorul unei cãrţi pe care întâiul o socotea dumnezeiascã. Dewey era din generaţia lui Bergson, Simmel, Blondel, Durkheim, Duhem. Juristul avea 84 de ani când Dewey a publicat ‘Experienţã şi naturã’.
Holmes se interesase de gândirea membrilor ‘Clubului metafizic’, ceea ce explicã asocierea lui cu pragmatismul, ale cãrui principii şi poziţii se afirmã cã le—a transpus în filozofia dreptului, şi în gândirea şi înţelegerea lui juridicã. (Asta, în legãturã şi cu teoria lui a ‘înţelesului’—‘înţelesul înţelesului’.)

Teoriile pedagogice ale lui Dewey sunt detestate de firile pioase.
Scepticismul natural, instinctiv, înscris în firea unor oameni, poate sã fie bonom sau posomorât. Scepticismul e o caracteristicã temperamentalã, nu ceva învãţat. Oamenii pot învãţa numai sã fie mai neîncrezãtori, mai puţin încrezãtori—e altceva. Însã cu scepticismul autentic te naşti; nu se învaţã, şi nu se poate imita. Bunicã—mea era o persoanã de un scepticism religios natural, bonom şi radical, implacabil; pur şi simplu nu era deloc înclinatã, din fire, sã creadã elucubraţii, avea simţul realului, era imunã la nerozii, la spaimele superstiţioase, intuia naturalul şi firescul chiar în absenţa completã a datelor—postula naturalul.
Nu vreau sã fac din acest scepticism al bunicii mele mai mult decât putuse sã fie—însã mi—ar fi plãcut sã îl fi moştenit, ca înclinaţie, ca predispoziţie—nu era un scepticism universal, ci unul ţintit, religios—inapetenţa pentru fantasmagorii.
Eu cred cã ceea ce îi pretinde creştinismul omului e sã aibã încredere în Porunci, în imperative, în omenie, în valori, în gãsirea unei surse (mai degrabã relaţionale şi raţionale, decât lãuntrice) de seninãtate şi forţã, de linişte care sã îi corespundã forţei raţionale, în echilibru, în echilibrul care e raţional şi elastic, nu în minuni şi în schimbãri magice; scara cãtre Cer sunt virtuţile şi Poruncile, nu minunile. În aceastã privinţã, Chesterton şi Tresmontant coincid.
Cine mizeazã pe cârpãcealã, mizeazã prost; forţa datã de creştinism e forţa intrinsecã a Poruncilor, lucrarea lor vindecãtoare, eficienţa lor naturalã, testabilã.
Creştinismul trebuie sã aducã seninãtate, pace, echilibru, forţã, nu cuvinte.
Creştinismul tinde cãtre elucidarea, neinstantanee şi nepioasã, formulatã simbolic, a unei substanţe umane; în principiul sãu, protestantismul e greşit fiindcã e un creştinism fãrã minuni şi fãrã magie, da, însã şi fãrã teozã, adicã fãrã treptata umanizare, transformare pe care eu aş numi—o mai degrabã relaţionalã şi raţionalã, înscrisã în cursul firescului uman odatã elucidat, decât lãuntricã.
Rezumând, creştinismul nu pretinde încrederea în minuni, ci în Porunci, în sanogenezã.

Experienţa e cea care te învaţã necesitatea şi eficienţa virtuţilor.
Pierzania celui care mai ales gândeşte va fi tocmai gândirea, etc.. Cea mai mare forţã e şi prilejul celei mai mari denaturãri.
Chestiunea originalitãţii în artã e foarte distinctã de aceea a emoţiei. ‘Five Years’ şi ‘Maps’ cântate de Arcade Fire, ‘Fear of the Dark’ cântat [!] de Kalmah, ‘I Love a Man in Uniform’ ca remix Yeah Yeah Yeahs, îmi plac mai mult decât originalele aferente; am avut o experienţã timpurie a faptului cã piesele Venom sunt mai interesante când sunt cântate de (aproape oricine) altcineva decât autorii lor, iar versiunile lui Paradise Lost, Kreator, Sodom, sunt extraordinare.




Cartea lui Bertram despre Nietzsche e scrisã în stilul ditirambic al lui ‘Zarathustra’, nu în acela lapidar al aforismelor nietzscheene; mie mi s—a pãrut prolixã, monotonã, şi de o reputaţie nejustificatã. Stilistic, e o pastişã nietzscheanã, de factura pseudo—clasicã a vremii, o pastişã a stilului lui ‘Zarathustra’; ca monografie, aparţine criticii literare, nu filozofiei, şi poate conta ca descriere a temelor şi a subiectelor nietzscheene, un repertoar ditirambic al lumii nietzscheene, supralicitând, cred, ipostazele auto—mitizatoare, ‘pozele mitice’, şi subiectele mitologice. Lucrarea e, cum am spus, descriptivã, neîncercând sã explice, nici din punctul de vedere al filozofiei, nici din acela al criticii literare. Nu explicã—ci descrie în ditirambi. Însã cartea le—a plãcut lui Benn şi tânãrului Cioran, şi a fost tradusã şi la noi, în anii ’90.
Nu ştiu dacã e cel mai bun lucru care s—a scris despre Nietzsche, eu am fost dezamãgit.




Existã o sucealã a lui Pessoa, ceva psihologic, de care el era dealtfel conştient, şi pe care a încercat sã—l transforme în artã; mai lãmurit: o boalã psihicã pe care a încercat s—o depãşeascã prin artã, conform axiomei cã psihoza e sterilã, aşadar creativitatea absolvã de presupunerea unei psihoze. Mai mulţi modernişti—Kafka, Eliot, Belîi—au avut naturi dizlocate, însã în cazul portughezului, atrage atenţia amploarea sucelii. E pseudonimia lui şi o realizare de artã, sau numai epifenomenul unui rãu psihic? Ce face din el mai mult decât un bizar? Eu cred cã ceva neconvingãtor rãmâne şi în atitudinea lui de artã. Pessoa a fost respectabilizat, şi e stimat ca egalul literar al lui Eliot, Joyce sau Belîi; însã pseudonimia lui se coreleazã cu opţiuni deconcertante, iar intelectualul, avid de ezoterism şi astrologie, interlocutor al lui Crowley, era mai degrabã bizar—neopãgân, proponent al politeismului, a scris un eseu despre boala mintalã a Lui Iisus, nuvele poliţiste, o apãrare a masoneriei, ucenicea în Ordo Templi …—ceea ce—l situeazã mai degrabã în compania imbecililor de geniu, ca Jarry sau, în alt registru, Lovecraft—probabil nici imbecil, în mod sigur nici geniu.
Însã poate cã sunt nedrept cu portughezul, şi cu preocupãrile lui; era o vreme de ‘cãutãri spirituale’ din acestea, când şi alţi intelectuali se interesau de învãţãturi ca ale lui Steiner, de antropozofie şi, de nevoie, chiar de vindecãtorul Gurdijeff. Belîi e un caz, însã şi Dna. Mansfield. Iar Pessoa nu e singurul intelectual care sã fi avut legãturi cu Crowley.
Rãmâne faptul cã gustul pentru astrologie şi condiţia de ucenic al Ordinului Templului … nu spun prea multe despre discernãmântul filozofic al lui Pessoa.

A fost un oponent al lui Salazar.
La 32 de ani, Pessoa a început relaţia cu Ofélia, care avea nouãsprezece ani. La 41 de ani, avea sã reia legãtura cu aceasta. Legãtura lor dureazã pânã—n ’31, când Pessoa are 43 de ani.

Despre kitsch

Despre kitsch





Kitschul, ca licenţã de gust, e un subiect important al filozofiei culturii; academismul, adesea inconştient, face ca, adesea, kitschul sã devinã sinonim cu cultura popularã, orice trãsãturi populare atrag desemnarea drept kitsch, etalonul fiind dictat de o austeritate un pic artificialã a gustului. Prin urmare, existã o ambiguitate, tradusã într—o ambivalenţã. Noţiunea bunului gust are o sorginte istoricã, şi poartã în sine reziduul unui academism perimat, revolut. S—a nãscut dintr—o exigenţã care modernilor a ajuns sã li se parã exageratã—dacã nu şi ipocritã. Trunchiazã adevãrul simţirii. Bunul gust, ca noţiune, provine din medii academiste şi puriste. De aceea, tinde sã echivaleze bunul gust cu ceea ce corespunde unui ideal artistic foarte auster. Or, asta nu corespunde experienţei de artã a altora. Existã kitsch savuros, iar kitschul artistic include kitschul literar, muzical, etc..
Aşadar, kitschul e sfera culturii populare. În acest înţeles, nu mai e vorba de o desemnare axiologicã, iar distincţia esteticã e necesarã—între kitschul savuros, şi acela dezagreabil.
Kitschul nu mai e prostul gust, ci gustul popular.
Un pas mai departe—în legãturã cu kitschul literar, Faguet vorbea despre prostul gust savuros al unor versuri de Hugo, iar Kurp semnala în acelaşi sens romane de Disch şi Higgins, Van Vogt a fost tradus de Vian şi antologat de Boucher, Stevenson opera distincţia în chiar interiorul dramaturgiei lui Shakespeare; însã nu trebuie exagerat pânã acolo unde tot ceea ce nu e Sofocle, Vergiliu, Racine, e kitsch.
Ceea ce vrea sã spunã Kurp e cã, literar, Disch şi Higgins, doi dintre autorii de gen care scriu bine, şi care au reputaţia de a scrie bine, sunt mai rudimentari, mai puţin subtili, mai bonţi decât autorii pe care îi admirã el.
În aceastã accepţie, a unui farizeu al literaturii, întregul divertisment popular e kitsch, e o formã de kitsch—iar în cinema, tot ceea ce nu e Ozu, Tarkovski, Rohmer. Eu, însã, nu identific bunul gust cu austeritatea; sapiditatea e o categorie superioarã, iar provenienţa ei nu e legatã de prejudecãţile clasicizante, care tind sã supraestimeze austeritatea.

În artã, kitschului îi poate fi atribuitã, sau nu, o semnificaţie peiorativã; din perspectivã clasicizantã, el ajunge sã desemneze arta neausterã şi divertismentul popular, arta neclasicã (barocã, romanticã—de ex., ‘groteştii’ sc. XVII, reeditaţi de Gautier).

Foxx, citat într—un articol despre New Wave (pe care l—am citit în urmã cu 3 ½ l., la ½ lui ian.), vorbea despre ‘efectul NY Dolls’.
Iar Therion e, cel mai adesea, Orff cântat de o trupã de doom, Orff pastişat de o trupã doom.
Sava vorbea despre kitschul lui Orff—şi al culturii populare în ansamblu (SF, muzicã alta decât aceea clasicã).

‘Lotar’ discutã, cu destulã pertinenţã, noţiunea de kitsch—la el, în accepţie strict peiorativã.
În alt registru, existã şi kitsch teologic—de ex., teologia kitsch a lui Romanides sau a lui Vlachos. Reacţionarismul, în sine, e kitsch.
Îmi amintesc prânzurile în restaurante asiatice de cartier, luminoase încãperi londoneze unde înfulecam pilaful picant, pilaful acela învãpãiat; în Londra, berile nu m—au interesat deloc—însã dejunurile cu cereale şi mâncarea pakistanezã, da, era ceva pretenţii, pentru emigranţi, nu pentru turişti. În privinţa aceasta, eu n—am cunoscut moderaţie. Fiind un celibatar care nu gãteşte, mâncatul altundeva are ceva neapãrat memorabil.
Ceea ce vroia sã spunã Dna. Irigaray, în gustul scientist al anilor ’60, e cã stilul feminin poate sã fie mai impresionist, sugestiv, conotativ; însã asta e ceva ce se ştia, iar Dna. Papadat Bengescu e o ilustrare cuvenitã, la fel şi Dna. Sarraute—probabil cã nu, însã, toate scriitoarele, sau orice scriitoare. Însã nu toate autoarele scriu aşa—iar aceste valori pot exista şi la bãrbaţi. Teoriile scriiturii feminine au fost criticate; la unele autoare, e un ideal, ceva de realizat, de îndeplinit—la altele, e ceva existent. Iar Dna. Irigaray vorbeşte despre un grad (‘mai difuziv’); însã se ştiuse cã stilul convenţional feminin e mai conotativ şi mai impresionist, mai liric. Cã existã o tendinţã cãtre impresionism şi conotativitate, în scrisul feminin.
Se ştia cã existã o marcã femininã a scrisului, cã romanele autoarelor n—ar fi putut fi scrise de bãrbaţi, etc.; nu e vorba numai despre stil. Însã dacã ne referim numai la stil, acesta traduce o sensibilitate caracteristicã, etc..
Pe scurt, Dna. Irigaray numea ‘difuzivitate’ irizarea impresionistã a stilului feminin, ‘caracteristica femininã’ a stilului—sugestivitatea aparte, inflexiunea liricã şi intuitivã. Pentru Dna. Cixous, aceasta era mai mult un deziderat.
Însã încercarea de a descrie femininul literar în termeni abstracţi, de extracţie scientistã, caracteristicã teoreticienelor post—structuraliste, e tocmai o trãdare şi denaturare a femininului, o formulare a lui în termeni ‘patriarhali’, masculini—aceasta e contradicţia intrinsecã a feministelor post—structuraliste. Stilul lor poate sã fie original, însã abstract, ‘masculin’.

Caracteristica scrisului feminin

Caracteristica scrisului feminin






Existã un sens esenţial, filozofic, în care se poate sublinia cã ‘Middlemarch’ nu putea fi scris de Trollope, şi nici romanele acestuia, de Dna. Eliot, şi e deajuns sã citim istoria literaturii victoriene a lui Chesterton, pentru a vedea prestigiul literar al romancierelor victoriene; fapt este cã, începând chiar cu Radcliffe şi Austen, britanicii au o tradiţie a scrisului feminin—romanciere, poete, etc.—fãrã analog în Franţa şi, de fapt, pe continent.
Paradoxul teoriilor feministe, lansate în anii ’70, ale scriiturii feminine a fost sã încerce formularea caracteristicilor femininului în limbajul scientist al post—structuralismului, în terminologia abstractã a post—structuralismului, aşadar folosind un lexic fundamental inadecvat, incapabil sã exprime ceea ce era vizat, când ar fi fost de preferat sintaxe filozofice ca ale lui Simmel, Chartier, Heidegger, Marcel, Sartre, apte de nuanţe (cu toate cã o parte din structuralism se inspirase din Heidegger—Lacan, Foucault; însã structuraliştii heideggerieni au pãstrat mai degrabã un fel de simţ şi gust al calamburului).
Pãcatul originar e expresia simbolicã, provenind dintr—o formulare miticã (tardivã, spun bibliştii), a remarcii cã rãul e boala întregii fiinţe, e împlântat în viscerele omului, e ceva preetic, ceva dinaintea oricãror considerente, substratul însuşi al comportãrilor depravarea totalã despre care scriu protestanţii; înclinaţia cãtre rãu ţine de natura omului, ca atare, nu de vreuna dintre funcţiile lui (rãul ca eroare, cunoaştere greşitã, etc.)—nu, rãul e împlântat în nucleul fiinţei, caracterizeazã ceea ce e mai adânc în om. Mitul e echivoc, şi nu tranşeazã chestiunea, conexã, a remedierii—nu spune dacã acest rãu e remediabil, sau o alterare ireversibilã (încât mântuirea sã fie o imputare exterioarã, o îndreptãţire extrinsecã).
Chesterton, cred, spunea cã pãcatul originar e o dogmã al cãrei adevãr e imediat accesibil experienţei, e o dogmã verificabilã imediat prin experienţã.
Rãul din oameni e o realitate, posomorârea şi nefericirea lor calcinantã e o alta. Veselia, umorul lor sunt posomorâte şi colţuroase.






Tainele Bisericii sunt misteriile Bisericii, dezvãluirile rezervate numai celor iniţiaţi (la care catehumenii nu au acces), sunt lucrurile DESTĂINUITE creştinilor, sunt destãinuirile fãcute iniţiaţilor—şi nu, aşa cum se rãstãlmãceşte din neştiinţã, nişte lucruri inexplicabile, de neînţeles—ceea ce schimbã complet sensul Sacramentelor.
Sacramentele sunt misteriile—ceea ce le e acordat numai aleşilor, destãinuirile fãcute celor care, prin ceva, le meritã.
Or, creştinii au ajuns sã priveascã Tainele cu ochii pãgânilor, din perspectiva pãgânilor, a neiniţiaţilor, a ‘câinilor’. Ajung sã vorbeascã despre Taine, de parcã acestea le—ar fi refuzate—ca şi cum dezvãluirea nu le—ar fi fost deja fãcutã, de parcã le—ar rãmâne interzisã, ca necreştinilor.
Tainele sunt, pentru creştini, destãinuiri, dezvãluiri. Ceva ce nu le era cunoscut, a fost aflat.

Policieruri în racursi

Policieruri în racursi




Am citit, în urmã cu trei ani, câteva volume ale Dnei. Christie (poate douã, sau trei), şi nu numai cã nu mi—a rãmas nicio amintire despre ele, însã nu mi—au lãsat nicio impresie de vreun fel; dacã îmi amintesc ce alte policieruri am mai citit în acel an, un roman al Dnei. Sayers a trecut în aceeaşi absenţã a identitãţii literare, o carte de Leblanc era o melodramã banalã, de la Leroux am reţinut atât ludicul, cât şi umorul gazetãresc, iar Leonard, pe care l—am citit fiindcã—l recomanda Teachout, a lãsat o impresie de convenţional realism provincial (mitologie popularã americanã, destul de anostã şi ponositã). În acel an, mã inspirau sã citesc policieruri atât Teachout, care publica diferite recomandãri, cât şi Dna. Maitzen, de ai cãrei autori mã interesam—şi cred cã şi evreul Stahl scria despre policieruri.
Înainte de anul acela, citisem alte patru romane ale Dnei. Christie, care mi—au plãcut.
Al şaselea playlist din aprilie are 45 de cântece (adicã, peste 2 ¾ ore de muzicã)—patru Brokencyde, trei Lil Jon, nouã Immortal (însã şase sunt numai clipuri), opt Dusk, douã Urgehal, trei Venom, opt Therion, patru Celtic Frost, şi câte un Autumn Owls, Ulver, Unleashed.
Al patrulea playlist din aprilie (joi) are cincisprezece cântece (adicã, aproape o orã de muzicã) —trei Nine Inch Nails, trei Spacemen 3, şapte Wire, şi câte un Giorgio Moroder, La Quinta Estacion.

Al cincilea playlist din aprilie (sb.) are şaptezeci şi cinci de cântece (adicã, peste 3 ½ ore de muzicã)—opt Spacemen 3, trei Spectrum, cinci The New Pornographers, cinci Visage, şase Oblivians, paisprezece The Detroit Cobras, trei Brokencyde, şase Life’s Decay, patru zZz, câte un Nine Inch Nails, Black Rebel Motorcycle Club, Lake of Tears, God Forbid, Breakbot, ZZZ, douãsprezece versiuni pentru ‘Leaning on the Everlasting Arms’, şi alte trei imnuri.

Despre romanescul ştiinţific şi pastişe

Despre romanescul ştiinţific şi pastişe






Un reprezentant al romanescului ştiinţific, în accepţia wellsianã, a fost un francez, Renard. Când se face istoria acestui subgen, se trece prea repede de la Flammarion, Verne, Wells, Doyle, Burroughs, Stapledon, Beresford, Wright, Lewis, la Priest şi la ‘celãlalt Wright’—autori de pastişe. Francezii l—au avut pe Renard, însã şi pe Maurois—exponenţii ‘SF—ului francez’—de fapt, romanescul ştiinţific wellsian.
Însã criteriul romanescului ştiinţific e unul cronologic—stilul, atât cât poate fi definit, fiind nu al unei tendinţe distincte, ci al vremii—e, pur şi simplu, SF—ul antebelic, cãruia îi aparţin şi Villiers, etc..

Ceea ce seduce la o pastişã e posibilitatea reuşitei—aşa cum sunt pastişele ruseşti ale lui Gib,
Ca şi critic literar, Gracq mi—a oferit mai degrabã un tipar; altfel, cred cã evreul argentinian îi e superior ca analize.
Ipoteza mea e cã Gracq a fost un critic (foarte) inegal. Puţinul pe care—l ştiu referitor la ceea ce a scris Gracq despre climatul stendhalian şi culegerea de nuvele a lui Barbey mi se pare dezamãgitor, nu justificã superlativul titlului pe care i l—a conferit Tournier; mai interesante par paginile despre ‘Şuanii’, ‘Roşu şi negru’, ‘Muschetari’, Hemingway şi Goethe, pastişa latinã—aşadar, şase alte lucruri.

Simak, Knight, Blish, Smith, Heinlein, ‘Leibowitz’, Bester, F. Brown, Delany, Zelazny, Card, Anderson—balastul, surogatul şi literatura.

Modelele mele au fost ‘Morgan’, Gracq, Schopenhauer (şi nemţii). Câteva jurnale.

Ceea ce îi obiecteazã cârpacii lui Gibson le poate fi imputat şi lui Huysmans şi naturaliştilor—prisosul, excedentul. Chiar funcţia e aceeaşi, viza esteticã—jubilaţia, trãirea unei atmosfere.

Nici SF—ul, nici avangardiştii (şi literatura experimentalã) nu sunt ceva ce sã adaug preocupãrilor lui Gracq—ele existã deja.

Butor, librãria francezã, şi SF—ul. Suplimentul SF ieşean (un fel de fanzin). Cele trei deziceri —’96, manuscrisul& ’97, vol.& vraful.

În literaturã, ca şi oriunde, ideile, ca intenţii, conteazã mai puţin ca rezultatul, sunt preliterare. Intenţiile literare, intenţiile de literaturã, nu conteazã ca literaturã. Sunt numai preambulul.
Comparat cu Asimov şi Herbert, Verne e Flaubert, un calofil de talia lui Flaubert.

(Iar catolicul Watson, care îi admirã pe toţi trei—Asimov, Verne, Herbert—, se entuziasma pentru stilul lui Verne.)

Scriu asta, fiindcã mã întrebam ce autori ar putea funcţiona ca Verne pentru Gracq—probabil cã Silverberg, Anderson, Zelazny.

Mã gândesc adesea la nesaţul şi înfrigurarea cu care îi citea Gracq pe Verne, Poe, Lovecraft, Tolkien, Jünger.
Eu mã interesez de câţiva vernieni (Gracq, Hobana, Tournier, ‘Morgan’) şi câţiva cititori de SF (‘Morgan’, Sandlin, Horguelin, catolicul Watson, canadeza, Ep. Sigrist).
‘Noul val’, inventat de Moorcock, Ballard şi Aldiss, îi are ca reprezentanţi pe Delany, Silverberg, Spinrad, Brunner, însã probabil cã, într—o anumitã mãsurã, şi Sturgeon (fiindcã l—a publicat Ellison, cu toate cã se înscrie în coordonatele Vârstei de aur; însã mai ales fiindcã a tematizat sexualitatea, a detabuizat—o pentru SF), Farmer, Bayley.
Sterling îl considera pe Zelazny ‘tranziţional’.
Manifestele literare ale englezilor au fost zgomotoase, belicoase, vindicative şi neglijabile—ca orice manifeste; SF—ul se face cu proze, cu ficţiuni, cu idei originale, nu cu manifeste, momentul de febrã teoreticã e irelevant literar. Ambiţiile avangardiste şi experimentale ale americanilor erau de altã naturã decât ale englezilor. Chiar lupta se dãdea, în termeni de tacticã, pe alt front; englezii pretindeau cã se rãzboiesc cu o înţelegere wellsianã a SF—ului, detestabilã, pe când americanii contestau canoanele şi tiparele ‘Vârstei de aur’, care fusese a doua etapã a fenomenului SF modern, aşadar erau nu atât anti—wellsieni, cât anti—campbellieni, reperele sunt drastic diferite, americanii vizeazã altceva, polemizeazã cu tiparele şi convenţiile SF—ului campbellian. Americanii ‘Noului val’ sunt un grup sincron, bineînţeles, însã foarte distinct. Sorgintea lor e reprezentatã de avangardismul american postbelic—altceva decât încercau, în aceeaşi vreme, englezii; dealtfel, disparitatea, incongruenţa celor douã ‘valuri noi’ e notorie. Ostilitatea cu care a fost întâmpinat ‘Noul val’, ca SF emancipat şi experimental, era cerutã de insolenţa cu care au început unii teoreticieni.

Eu sunt, în principiu, favorabil experimentalismului şi avangardismului; bunul simţ aratã cã acestea nu sunt singura—însã sunt una din modalitãţile creaţiei, iar devenit reţetã, avangardismul e la fel de nociv, ca şi atunci când e numai o pozã. Dacã în SF se experimenta prea puţin înainte de anii ’60—atunci era cazul sã se experimenteze liber şi amplu. Pe de altã parte, însã, nici de la avangardism nu sunt de aşteptat mai multe reuşite decât de la procedeele literare mai convenţionale—reuşitele reale vor fi la fel de rare.
Vreau sã spun cã nici avangardismul nu e o reţetã a reuşitei literare.
Ideea unora dintre autorii ‘Noului val’ pare sã fi fost hibridarea SF—ului cu literatura principalã experimentalã, cu avangarda literaturii principale. (Or, asta se fãcea deja—literatura principalã inspiratã de SF, ca la Huxley, Orwell, Vonnegut, sau în SF—ul parodic, ludic, amuzant.)
Iar în termeni practici, programul era de a face SF—ul mai transgresiv şi mai încãpãtor, de a—l scoate din adresa asimovianã a divertismentului pentru copii.
Intenţiile literare erau, însã, individuale.
Autorii englezi ai ‘Noului val’ au început cu declaraţii insolente şi combative. Insolenţa juvenilã a insurgenţilor a atras riposta celor care se simţeau vizaţi.
La americani, o altã diferenţã—cãci insurecţia a debutat difuz, discret, fãrã fiţuici polemice de felul acelora ale englezilor—pur şi simplu apãruse o altã generaţie.
Ca orice revoluţie necesarã, nici aceasta nu a fost suficientã; a înnoit, a primenit, a dilatat, a redresat.
Ca orice originalitate cãutatã, o parte, cel puţin, a scrierilor ‘Noului val’ a avut soarta, poate nemeritatã, a avangardismului şi a literaturii experimentale, nu pe aceea a SF—ului.
Haldeman, Dna. Le Guin, Varley aparţin unei vârste literare ulterioare.

Un avanpost al SF—ului

Un avanpost al SF—ului






Pentada autorilor SF majori: Asimov, Bradbury, Clarke, Heinlein, Van Vogt.
A şti SF.
‘Morgan’, tihna locuinţei—mai degrabã decât Ep. Sigrist.
Autorul unei cronologii a SF—ului are un ton condescendent scriind despre ‘Lumea lui 0—A’ (’45—însã şi ’48?), şi chiar ‘Racheta Galileo’ (’47) şi ecranizarea TV a ‘Cadetului spaţial’.
Cele trei culegeri ale lui Bradbury—‘Cronicile …’, ‘Omul …’, ‘Merele aurii …’.

Culegerea din ’56, cu Golding, Peake, Wyndham.

Rafinarea Spindizzy.

Dick şi Farmer publicau din anii ’50.

’34—culegerea de ‘Şapte romane SF ale lui Wells’.

Îmi repugnã mistica SF a fuzionãrii, a ‘supraconştiinţei’. Tot ceea ce prevesteşte anii ’60, iluziile colectivismului anarhist.

SF—ul înseamnã şi parohialism, ghettoizare, industrie, şi poate fi dezamãgitoare; de aceea, nu mã intereseazã decât atât cât o înregistrez natural, fãrã efort, nu o studiez în chip aparte.

Evreul canadez e unul dintre cei care nu cautã în SF altceva decât originalitatea pe care o gãsesc la Peake (sau Kafka, evreul argentinian, Ballard, etc.).

‘Morgan’, evreul canadez, Sandlin, Gracq, evreul argentinian, Ep. Sigrist, catolicul Watson, canadeza.

Cei patru vernieni—trei, francezi.

Lovecraftienii—Gracq& evreul canadez.
Poe—Gracq, evreul argentinian (despre Papini).

‘Brutus’ de Barrie.

‘Narnia’ ca nişte însãilãri rapide, relativ neglijente, dezlânate. ‘Scrise în grabã’, zorit.

‘Sense of …’ şi antologia—no..

Înţelepciunea începe cu autotransparenţa.

Încrederea mijlocitã. Încrederea e mijlocitã de Porunci, şi se referã la puterea lor vindecãtoare; eu vãd Poruncile în lumina Fericirilor, şi nu ca distincte, ci explicate de ele. Fericirile sunt exegeza Lui Iisus la Porunci.

Industrializarea SF—ului, şi capodoperele lui Verne, Wells, Hodgson, Stapledon, Peake.

Absurditatea; când ideea e nu cã literatura ar fi SF—ci, dimpotrivã, cã acesta e literaturã, e indistinct de literaturã.

Eu cred cã Dumnezeu a vrut sã mã înveţe distincţia dintre teologie şi magie—şi dintre ‘nãdejdea magicã’, puerilã, şi aceea teologicã, raţionalã.

‘Sense of an …’& antologia—no..




Se vorbeşte despre redutabilul Knight ca despre un desãvârşit autor de proze scurte, însã acesta caligrafiase şi câteva romane—a publicat nu mai puţin de şaptesprezece romane, trei în anii ’50, patru în anii ’60, douã în ’70, şi câte patru în anii ’80 şi ’90—de la 33, la 74 de ani.
Subiectele lui sunt mai ales societãţi distopice.
Unii sunt, poate, prea severi cu romanele lui—cu toate cã severitatea nu e, în cazul lui Knight, ceva nemeritat.
Budrys avea o apreciere mediocrã pentru vols. antologiei lui Knight, ‘Orbit’, nu era prea încântat de ele.

Caleidoscop SF

Caleidoscop SF






Polii universului SF al catolicului Watson sunt Asimov şi Moorcock, simbolizând foarte bine opoziţia şi discontinuitatea dintre douã vârste ale genului; însã la catolicul Watson existã Asimov, Clarke, ‘Leibowitz’—însã şi Herbert—însã nu şi Heinlein.
Mie Asimov nu mi—a plãcut decât la 15 ani; nu mi—a lãsat nicio impresie la 24, când i—am citit câteva povestiri, şi mi—a displãcut, ca un cârpaci, la 31 de ani.

Del Rey bate câmpii, atunci când confundã mitul cu basmul—deşi basmul poate vehicula mitul. Însã ‘Halimaua’ nu e mitologie, ci basme. Încã mã nedumereşte ‘realismul terminologic’, realismul taxonomic, care pretinde sã facã istoria SF—ului ca tendinţã a imaginaţiei, şi care nu deosebeşte mitul de basm—şi fabulosul basmelor, de al mitului. Din acest punct de vedere, intenţia lui ‘Frankenstein’ e mai aproape de mit—ca şi ‘Faust’ sau ‘Furtuna’, etc..

Cum s—ar putea afla dacã, pentru basm, moralizarea e intenţia, sau pretextul? Dacã se intenţioneazã povestirea a ceva, sub pretextul moralizãrii, sau moralizarea chiar e intenţia? Probabil cã nu se poate generaliza.

Mitologia cere o ingenuitate pe care noi n—o mai avem, ea nu e posibilã în societãţi ca aceea occidentalã, ci presupune ‘primitivismul’ (fãrã conotaţii peiorative, cum nu le avea nici la Gauguin). Mitologia e mai degrabã un mod de a gândi, decât de a imagina.
Miturile nu se pot fabrica, e necesarã o spontaneitate dinaintea scrisului; cunoscãtorul de mituri are o relaţie ambivalentã şi chiar enigmaticã cu acestea.
(Asta, dacã vorbim despre mituri în accepţie filozoficã, nu în aceea, etimologicã, de ‘minciuni’—ca atunci când se peroreazã despre ‘miturile sc. XX’, ‘mituri ştiinţifice’, etc.—adicã ceva înşelãtor, care trebuie demitizat.)

SF TRANZITIV ŞI SF REFLEXIV. De la o vreme, SF—ul a început sã se scrie ‘din cãrţi’, cu referire la literatura preexistentã, cu gândul la SF—ul care existã deja; de aceea, acest SF livresc, de fandom, nu mai are tranzitivitatea pionierilor, nu mai scruteazã, ci se mulţumeşte sã retrãiascã, sã repunã în scenã existentul, modificându—l, variindu—l. SF, într—o anumitã mãsurã, epigonic.
SF—ul începuturilor, SF—ul pionierilor, al înaintaşilor, era unul tranzitiv (Verne, Wells, Renard, Stapledon); intenţia lui nu era aceea de a se situa într—o lume (literarã) deja creatã, preexistentã, ideea era cã începea de la temelie, cã întemeia ceva.

Altfel, nici SF—ul nu se poate discuta decât numai carte cu carte, scriere cu scriere, analitic.

A survenit, în SF, un cuantum de epigonism şi de pastişã, de pastişare deliberatã, de intertextualitate—SF—ul reflexiv.

Ştiu cã Verne îl avea pe Poe—Poe, pe gotici, etc.—însã pionierii aceştia aveau ambiţii de naturã neepigonicã, nu vroiau sã facã sã retrãiascã, prin ei, lumea imaginarã a altora—aşa cum s—a întâmplat dupã aceea.

Gracq—Verne& Jünger. Poe, Lovecraft, Tolkien.
Evreul argentinian—Papini, romanticii nemţi, Poe. Wells şi Lewis.
Wells& Kipling.
Pastişe.
Kipling şi SF—ul.
SF—ul lui Kipling.
Într—un fel, cu Simak, cu Knight, cu Blish, cu Smith, cu Heinlein, cu ‘Leibowitz’, momentul literar al SF—ului a trecut, încã de pe vremea controverselor despre Van Vogt; cred cã acela a fost apogeul genului, momentul de intersectare a basmelor cu surrealismul.
Îmi amintesc rândurile lui Ciocârlie despre romanele Dnei. Kristeva, al cãror succes îi pãrea nemeritat.

Cingria şi rãutatea. Umorul celor rãi.

Echivalentul fumatului.

Girarea lui Dewey, reabilitarea lui filozoficã.

Holmes despre Dewey—‘Experienţã şi naturã’, cartea din ’25. Lotar despre socialism şi vina lui Şigaliov. Eaton despre vârstã şi amanta lui. Ep. Sigrist despre O’Brien, tomism, simţul absurdului şi vid.

Surogatul.

Îmi place un creştinism inspirat de realitate. Trãim în alte vremuri acum—şi cred cã şi ei aveau, cel puţin întrucâtva, simţul vremurilor în care trãiau, al prezentului, al realului cronologic. Atitudinea Lui Iisus era şi ea una inspiratã de realitate. De realitãţi, vreau sã spun, şi era un om al realitãţilor. Citeazã câteva principii mozaice, câteva locuri din Scripturã, însã fãrã a abuza.

Pe mine nu virtutea, ci tot greşeala m—a deservit. Dincolo de moralismul parohial sufocant, e vorba de diferite greşeli.

Pessoa s—a servit de ipoteza unui eu plural.

Contemporanul filozofic al lui Frege şi Russell, Wittgenstein a scris, a ajuns sã scrie, ca Silezius.

‘Cealaltã filozofie germanicã’. În reprezentarea culturalã curentã, între Hegel şi Heidegger existã numai Schopenhauer, Nietzsche şi neokantienii, câţiva neokantieni. În realitate, au existat şi Mach, Avenarius, Meinong, Mauthner, Frege, Schlick, vienezii, empirismul logic, sau pozitivismul logic; Popper însuşi era european—ca şi, bineînţeles, Wittgenstein. Originile analitismului anglo—saxon sunt tot europene. Vechiul empirism englez a revenit, însã girat de cãtre europeni, de filozofi germanofoni.
Între Nietzsche şi Heidegger, în Europa n—au fãcut filozofie numai neokantienii; existã întreg cernoziomul acela—Meinong, Krauss, Mauthner, Frege, Brentano, precursorii fenomenologiei, diferite tendinţe criticiste.
Probabil cã Russell însuşi provine mai degrabã din Frege, decât din Hume (îmi tot revine în minte o anecdotã pe care am citit—o probabil la Noica—despre ‘plânsul lui Frege’, când, vârstnic, şi—a vãzut nu ştiu ce teorie invalidatã de cãtre tânãrul Russell, demonstratã ca greşitã; Noica discuta despre Frege şi Russell—nu şi, din câte ştiu, despre Wittgenstein).
Pe Russell, care mi s—a pãrut calp ca polemist anti—creştin, ca anti—creştin, îl citea şi evreul argentinian—şi îl şi cita; sunt interesante aprecierile acestuia despre gândirea lui Shaw, Wells, Chesterton şi Bloy. Ca anglofil, îi citea pe Lewis şi Russell.

Eu nu gândesc în termeni de tradiţie şi tradiţional, fiindcã nu am experienţele corespunzãtoare.

Prezentul şi abstractul; a prefera prezentul, abstractului.
Autenticitatea. Şi a fi prietenos mai întâi cu sine însuşi. Cordialitatea faţã de alţii e o mascã, dacã nu e precedatã—şi investitã—de o autenticã şi inteligentã cordialitate faţã de sine, bonomia necesarã.

Oamenii echilibraţi (chirurgul& urologul de joi, cãruia m—am adresat când cãutam cheia).

Antisemiţii care—l apreciazã pe Kafka (Blanchot, P.). Admiraţia faţã de Kafka transcende antisemitismul cel mai visceral şi obtuz.

Kafka a redactat o gramaticã a absurditãţii.

Avangardiştii, şi simţul absurdului.

De—ajuns cu murdãria, indiscreţia, bârfa, cârpãceala şi şovãiala, cu alternarea de letargie şi surescitare zadarnicã.

TESTUL ORICĂREI CĂRŢI FILOZOFICE. Mã întreb dacã existã vreo carte a lui Noica despre care sã se poatã spune ceea ce a spus Holmes despre o carte a lui Dewey, ‘Experienţã şi naturã’. O carte care sã ofere, în mod real şi obiectiv, aşa ceva, justificã existenţa filozofiei.
(Holmes o gãsea, într—un fel, dumnezeiascã. Cred cã e vorba despre un alt Holmes decât acela pe care—l citise Lang, şi de care mã interesasem fiindcã—l citise, cu nesaţ, Lang—poate fiul.)

Jaki era unul dintre cei care pierd filigranul, rateazã filigranul.
Dewey, nemţii, James, empirismul englez, Newman, severitatea.

O carte poate sã însemne mai mult decât oferã la prima vedere.
Însã nu trebuie cedat exegezei care supraliciteazã, care forţeazã sau exagereazã, care trateazã enunţul ca pe un oracol.

A fost bine sã li se aminteascã exegeţilor cã Biblia are autori umani; cã reflectã idei umane.

Bunul simţ descoperã lucruri pe care simţul comun nici mãcar nu le bãnuieşte. La antipodul simţului comun, care e bont şi vag, am cãutat o filozofie a bunului simţ. (Am încredere cã asta gãsise juristul Holmes în ‘cartea cea mai metafizicã’ a lui Dewey, şi în pragmatism în general.)
Bunul simţ e acel etalon intuitiv care resimte mãrginirea, etc..
Cine se menţine în extravaganţã se menţine, prin chiar aceasta, şi în accedie.

Oamenii ca Jaki rateazã mereu, şi sistematic, filigranul.

Ceva, necesarul, enunţabilul, nu înseamnã şi multe cuvinte, logoree, prisos verbal. Pot fi numai cuvinte fãrã acoperire.

În existenţe, existã întorsãturi, ceva original, neprevãzut, nou.

Oamenii par fascinaţi de ceea ce le falsificã mintea—ba chiar de sucelile cele mai patente.

De ex., ştiinţa contrazice, adesea, simţul comun—nu, însã, şi bunul simţ; iar criteriul intuitiv al actului ştiinţific e bunul simţ, în niciun caz simţul comun.

Se întâmplã adesea sã mã întreb—dacã eu trãiesc în Iad, atunci rãutatea ambiantã, a atâtor jivine, de unde provine?

Existenţa unei critici nu înseamnã şi îndreptãţirea—cu atât mai puţin, exactitatea sau pertinenţa—ei. O criticã poate sã fie tendenţioasã, unilateralã, exageratã, etc.. Se poate greşi în atâtea moduri.

Adesea—sau uneori—oamenii polemizeazã (numai) cu accepţia popularã, cu versiunea vulgarã.

Simbolul frumuseţii meritate—Corinne din ‘Flandres’.

Existã dintre aceia care gãsesc interes şi profunzime în formulãrile sibilinice şi oraculare, enigmatice, ale lui Wittgenstein.

Nu am gãsit ceva care sã—mi placã, în cele câteva scrisori ale Sf. Nicolae Velimirovici pe care le—am citit.

Iluzia a durat 1 ¾ ani (apr.—ian.).

Lipsa dreptului moral de a cita. Înzorzonarea cu citate. Îmi e scârbã de oamenii care mãnâncã bine şi îi citeazã pe Borges şi Kafka.

Cei care mitologizeazã rãul—de ex., ocultiştii.

Impresia de ghinion provine din aceea cã un om se lasã întâlnit, ales, selectat de cãtre cele mai proaste variante, dupã ce le—a ignorat pe acelea bune.

A existat, odinioarã, un SF, literar, de o inspiraţie foarte purã.

SF—ul pe care—l citesc eu nu se mai scrie de mult.

SF cu standarde literare.

SF—ul ludic şi amuzant (de ex., bulgarul).

’91—impresia.

Englezii—cele trei ‘noi valuri’ (SF, metal, post—punk). Moda stilului dezlânat, afectat.

Cel mai bun SF nu e de citit altfel decât îi citea Gracq pe Poe, Lovecraft şi Tolkien. (Pentru evreul argentinian, Lovecraft nu era decât un scriitor de surogate poeşti, un epigon; pentru Gracq, însã, era un legatar poesc demn.)

Dna. T., în ’97, despre Doyle şi Sadoul; însã vorbea din neştiinţã, ca şi Sava—despre acelaşi SF, şi corectat de inginer, pe drept. Dna. D., despre Rorty—voga, şi invidia mea. Modã.

INDUSTRIA NOVELIZĂRILOR. SF—ul e, prin aspectul sãu de etichetã, de marcã, o industrie destinatã sã livreze divertisment de proastã calitate—maniacilor vreunei francize.

A survenit şi un fenomen literar interesant—inspiraţia furnizatã de SF autorilor de literaturã principalã, scriitorilor postmoderni (începând cu Vonnegut şi Calvino—apoi Wallace, Pynchon, Murakami, etc.). E, într—un fel, altceva decât se vãzuse la Huxley, Lewis, Orwell, Zamiatin, Merle, sau la autorii de SF parodic, de satire deghizate ca SF.

Iconoclasmul meu filozofic—mai precis, un doxoclasm—are o ţintã. Identificarea, culpabilã, a creştinismului cu superstiţia şi credulitatea. Din creştinism n—am abjurat decât balastul, superstiţia şi zãdãrnicia, tot ce nu era Pãrãian sau romanciera americanã. Raţionalitatea.

Nu realizezi cât timp se pierde, pânã nu conştientizezi câte sunt de fãcut—de citit, de învãţat, etc..

În oameni cuvântã lutul, nu intelectul imparţial; aprecierile nu—s guvernate de etica obiectivitãţii, a neutralitãţii. Nu conversãm, de fapt, iubite Menoiceus, cu nişte intelecte axate pe reprezentarea şi evaluarea imparţialã. Valabilitatea, obiectivitatea nu trebuie presupuse, acordate aprioric.
Cunoaştere şi închipuire.

Poate cã, în aprecierea artei, în critica literarã, obiectivitatea imparţialã nici nu are sens—existã numai versanţii—fie simpatia, fie antipatia—ori generozitatea îngãduitoare, seninã, ori tendenţiozitatea astringentã. Existã aceste douã dispoziţii, sau înclinaţii—aceea de a admira şi gusta—şi aceea de a bagateliza, ridiculiza, etc..
Trebuie numai intuit pe care din orbite se plaseazã o apreciere.

Exaltarea formalã, ipocritã, fãrã convingere resimţitã, fãrã temei cognitiv, pur mimeticã, a Pãrinţilor. Retorica gãunoasã bisericeascã.

Inactivitatea împrãştie mintea şi o demoralizeazã; activitatea o aţinteşte. Seninãtatea e altceva decât surescitarea.

Ceea ce aduce mintea iar şi iar la creştinism nu o readuce şi la mitologia aferentã.

Reacţionarii literari posomorâţi, pentru care bunul gust, aşa de invocat, e numai un pretext, scuza reacţionarismului posomorât.
Le lipseşte bonomia îngãduitoare.

‘Iubirea universalã’ e o rãtãcire la fel de detestabilã ca şi ‘jertfa de ispãşire’, ‘teologia ispãşirii’, imputarea exterioarã—sau, în alt registru, mai puţin explicit, triteismul şi monofizismul curente.

‘Câte ceva’ e rãspunderea fiecãrui moment—foarte rar, totul—şi niciodatã, nimic.

Stilul feminin e mai irizat, mai sugestiv, mai conotativ, mai intuitiv. Aceastã discretã irizare impresionistã—atunci când existã, cãci o altã teoreticianã spunea cã abia trebuie afirmatã, subliniatã—e ceea ce unii numesc ‘difuzivitate’.

‘Godiva’, italianul, austriacul, danezul, neamţul. Germanicii. 4 x CLU.
Crezul.

Bolşevicii traduceau naturalismul, ca fiind o literaturã progresistã, ‘înaintatã’.

Importantã e electricitatea unei povestiri—fiorul, galvanizarea, înfrigurarea. Critica nu trebuie sã se dezicã de astfel de criterii empirice.

Criteriul religios, şi acela muzical, în definirea black—ului.

Inteligenţa criticã şi raţionalã—şi intuiţia, ca rezultat al unor raţionamente subconştiente. Aceastã intuiţie înseamnã orientare rapidã, raţionare acceleratã, nu divinaţie.

Lumea îşi desfãşoarã dinamicile aleatorii, care nu cred cã trebuie personificate.

Trebuie sã începi de undeva, şi sã nu fii descurajat de precaritatea începutului.

Biserica Romei încurajeazã gândirea magicã, înapoiatã, şi superstiţia.

Ca Asimov (romane şi povestiri\ culegeri)& ca ‘Omul …’.
Romane scurte.
Gustul pentru povestiri—RK şi GKC, la evreul argentinian.

Ca Asimov—Van Vogt& Moorcock.
Romantismul şi clasicismul pot sã desemneze cel mult sensibilitãţi literare, nu umane—cu alte cuvinte, structuri literare, nu psihice, tipare literare, nu mintale; chiar doctrinele corespunzãtoare sunt unele de provenienţã strict livrescã—cultul anticilor, la câţiva literaţi purişti ai sc. XVII—XVIII.
Ceea ce vreau eu sã spun e cã nu existã nicio relaţie necesarã, aprioricã, între un tipar literar şi unul mintal, nu existã o corespondenţã determinatã, unul nu—l presupune obligatoriu pe celãlalt. Iar pe de altã parte, tot ceea ce scoate la ivealã critica literarã sunt structuri estetice, nu psihice.

Istoria SF—ului e, credea Sadoul, o istorie a revistelor.

About, Renard, Villiers, Bellamy, O’Brien.

SF—ul: ca Verne şi Jünger la Gracq—Dick, la Sandlin (şi Horguelin)—Wells şi Lewis la evreul argentinian.

Prefeţele.
RK& Wells. Pastişe.
Doi wellsieni englezi& ‘Morgan’.

Azi, joi, mi—a fãcut rãu vederea unei pramatii—un şcolar care cicãlea un tânãr destul de scund, îmbrãcat cu o cãmaşã curatã şi blugi, probabil retardat, uşor arierat. Îl înghiontea amical, îl încolţea, îl umilea.

Azi, joi—coperta ‘Clanurilor de pe Alfa’ (peste 9 z.).

Hâldan, Haldane, girarea, Oparin, Haldeman, Silverberg, ed..

Bijuteriile muzicale ale lui Burzum—nişte minunãţii, orfevrãrie scânteietoare, bijuterii.

Cazul a ceva nerealizat, aparent eşuat, însã care dã o trãire, o simţire; evreul argentinian a scris—o despre povestirile lui Papini, ale romanticilor nemţi, ale lui Poe, Hawthorne.

Lipsa de vehemenţã, culori şterse, atenuate.

Eu sunt un ascultãtor de remixuri, coveruri—şi piese instrumentale. Vroiam sã spun cã emoţia furnizatã mã intereseazã mai mult decât originalitatea, prioritatea.

Cred cã miturile (şi nu mã refer la ‘imaginile false’ ale modernilor) sunt posibile numai în culturi orale, nu numai preştiinţifice, ci şi prefilozofice; cred cã mitologia realã ţine de zorii culturii.

Şi la avangardişti eu caut şi vreau tot emoţia.

Mi se pare mai aproape de adevãr sã presupunem cã ceva din SF trãieşte din reziduurile mitului—decât invers. Oricum, nu mai sunt mituri—nu mai îndeplinesc aceeaşi funcţie—ci utilizãri literare ale mitului.

‘Nu ştiu’—e unul din cele mai remarcabile rãspunsuri pe care le putem aştepta de la un teolog.

Trãirea rea, trãirea net patologicã.

Literatura lui Clarke, explicit interesatã de demitologizare/ mitologizare, tematizând miturile, avea, în plus, şi o perspectivã miticã autenticã, de naturã sã—l intereseze pe Eliade—ca şi calitatea literarã şi emoţia. Mã gândeam, azi, cã emoţie a existat în SF şi înainte de ‘Noul val’—chiar la un autor al ‘Vârstei de aur’, Clarke: la el existã emoţie.
Existã emoţie, existã ţinutã literarã, existã tematizarea mitului şi interes pentru mitologizare, şi existã, mai ales, o perspectivã miticã.

Proximitatea abisului, marginea prãpastiei.

Fiecare critic e apt de frumuseţi literare în felul sãu.

În seara ultimei joi a lui aprilie am fumat, de la 10, gândindu—mã la debilitarea minţii şi cauzele ei, la citit, la derogare, la surogat, la Elena, la SF, la avangardişti, la ceea ce îmi spunea bunicã —mea în urmã cu şase ani, la tragismul vieţii mele, la viitor, la iluzie, la generarea de moarte, boalã şi demenţã, la ocãri nemeritate, la rãutatea umanã.

Subiectul criticii sunt impresiile literare, în accepţia de emoţii, de trãiri caracteristice unei experienţe de artã. Acestea nu trebuie supralicitate, ci sesizate, prinse în nota lor cea mai exactã, în timbrul cel mai exact al emoţiei.

Literatura de gen trebuie luatã cu bonomie, cu degajare, nu cu crisparea cusurgiului.

Experienţa e informã şi anomicã, un noian. Gãseşte semnificaţii transcendente numai cine o trunchiazã, nevrând sã ţinã seama de întregul ei. Privitã, însã, în ansamblu, ea îşi vãdeşte imediat anomia, anomia inexorabilã. Existã un sens al întâmplãrilor, în noianul experienţei anomice, în noianul acesta inform—însã sensul e funcţional, nu metafizic, trimite la ocazii de asumare.

‘Morgan’, cusurgiu demoralizant (Merritt, Holberg, probabil şi Fort, Rosny—aîné şi Dna. Sand, chiar stilul lui … Trollope—adesea, invective împroşcate)—ins care îngãleazã tot ceea ce discutã, scâlciazã, degradeazã, urâţeşte—minte fãrã generozitate. Tonul apodictic.

Cusurgiii—Nabokov, ortodoxul Hart, ‘Morgan’, George, Kurp.

‘Şuanii’& articolele despre scrieri—‘Béatrix’, ‘Bajazet’, ‘Diabolicele’, ‘Penthesilea’, ‘Ofterdingen’, ‘Peşte solubil’. Cei patru autori.
‘Şuanii’. ‘Roşu şi negru’. ‘Muschetarii’.
‘Fracasse’.

Ceea ce articolul numeşte ‘stil birocratic’ nu e altceva decât stilul neutru, obiectiv, impersonal, al lui Beyle, Mérimée şi Cervantes; articolul îi dã o conotaţie peiorativã nemeritatã. E chiar faimosul stil despodobit al ‘Codului civil’ şi al cronicilor italiene.

Nãdejdea mea se leagã numai de strãdania de a fi un Gracq al SF—ului, al romanelor SF.

Oamenii se menţin nu prin ingeniozitate—fiindcã n—o au—ci prin rutinã.

Ieri searã, vin., fumat: 7—11 ½. 12 ore în aşternut (12 ½--12 ½).

Articolul vorbeşte despre ‘stilul aproape birocratic’, ‘aproape funcţionãresc’—e stilul impersonal, obiectiv, al lui Beyle, Mérimée, Puşkin, Cervantes, stilul despodobit, neutru.
Haldeman publicã nişte aprecieri literare de o vulgaritate crasã, într—un stil de neandertalian; altfel, existã la el ceva din bonomia unui mâncãu, interesat de SF, ştiinţe, citit, alte loaziruri, convivialitate.

Haldeman, fumatul, vremea, copile, fuste.

Existã mai degrabã nişte lucruri de fãcut, decât nişte oameni de admirat.

Istoria SF—ului s—a scris în reviste, şi e reprezentatã în antologii.

De Bolt, Tymn, O’Brian (’75).

Oamenii îşi pot transcende, prin scris, existenţa—de aceea, romanele lor sunt într—un fel, iar blogul lor, în altul (Haldeman, Williams, Miéville, Martin, Palwick). E şi vechiul ‘caz’ al scrisorilor lui Proust—când comunicarea personalã poate sã fie neinteresantã. Strãdania imaginaţiei e altceva decât postãrile ocazionale.

Religia dã, cel mai adesea, numai o profunzime fantasmagoricã şi iluzorie, fantasmaticã, vieţilor oamenilor; iar dacã mi se va rãspunde cã acesta e numai surogatul religiei, voi observã cã, de fapt, aceasta e religia trãitã, resimţitã.

Sb., fumat: 10—4 ¼.

Ieri hotãrâsem sã încep prin a citi, în urmãtorul an, toate cãrţile SF pe care le am în casã.

Religia ar trebui sã fie nu un avanpost al Cerului—ci un avanpost al mundanitãţii.

Ceea ce fac istoricii absurzi ai SF—ului, cu anacronismele lor, nu e sã demonstreze cã sumerienii, Cyrano şi Butler scriau SF—ci, dimpotrivã, cã SF—ul trãieşte din reziduurile mitului şi din precedentul literar al povestirii filozofice, etc..

SF, literaturã fantasticã, basm, folclor, mit, literaturã.

SF—ul nu e o industrie mai mult decât restul literaturii populare; latura parohialã e explicabilã prin ghettoizare, prin enclavizare. Existã o gândire parohialã, atitudini parohiale—urmarea ghettoizãrii. Vreau sã spun cã aceastã ghettoizare deplorabilã—şi deploratã—e distinctã de industrie, de faptul cã SF—ul e (şi) o industrie.
Însã literatura a fost industrie şi în mâinile atâtor clasici—o observa un biograf al lui Maupassant. Şi nu numai Maupassant, Balzac, Beaumarchais şi maeştrii sc. XVIII, scriau pentru bani—sau, mai ales în cazul teatrului, (şi) pentru faimã şi femei.
Existã Beyle, Flaubert, Musil, Gracq, pentru care literatura nu e industrie; însã pentru profesionişti, care trãiesc (numai) din scris, veniturile conteazã. SF—ul nu e mai mercantil, mai comercial, decât literatura în ansamblu. Marii autori scriau pentru bani—şi aveau nevoie de venituri.

Caut sã cunosc literatura.

Sefiştii antologatori—Knight, Aldiss, Boucher, Disch. Însã se confundã, uneori, antologia cu vol. colectiv.

Dum., patru articole—Harrison, Higgins, ‘Coyle’, ‘Sense of …’.
Stilul—Disch, Higgins, Harrison.

Autorii catolici, cei câţiva mari autori catolici contemporani, citaţi de Pelikan (în cartea lui despre Deipara) nu erau aceia citaţi de Evdokimov—nu era vorba despre ‘antitomism’, sau, oricum, de gânditori nescolastici, nu asta era miza; semnificaţia grilei acesteia catolice a (pe atunci încã) luteranului nu era cãutarea unei alternative nescolastice, a unei alternative la neoscolastica prevalentã, mai mult sau mai puţin, preconciliar.
[P., despre opţiunea dominicanului pentru Sf. Atanasie.]

Cred cã simţul diferenţelor, al deosebirilor, de ex., simţul istoric, e dovada unei perspicacitãţi superioare. Cel capabil sã distingã, raţional, îi e superior aceluia care amalgameazã. Realitatea însãşi e discontinuã, nu un amalgam.

Pentru guralivi ca Reno, palavragii, pentru peroraţiile lor anti—freudiste, am numai o înjurãturã francã, li se potriveşte numai invectiva.

Am fost, rãmân un om inautentic, fãrã vise, aspiraţii, dorinţe.

Rãutatea nu e abolitã, ticãloşia nu e abolitã de mascarada canonizãrilor.

Dum., fumat: 6 ¼--11.

Mi—a plãcut ideea nevoii de a reciti imediat ‘Sense of …’.

E interesant cã nici Faguet, nici Kurp, nici Foxx nu folosesc termenul de kitsch—ci altele.

Târâturi iritate.

Kurp apreciazã stilul lui Disch şi Higgins—însã îi considerã inepţi, lipsiţi de conştiinţã literarã şi de ambiţii—cu toate cã nu şi de mijloace, mercantili—kitschul în accepţia lui Kurp desemneazã divertismentul popular lipsit de conştiinţã literarã şi de ambiţii, de identitate esteticã. Un fel de foiletonişti abili, dibaci, însã aparţinând mai mult industriei, mai degrabã industriei literare. Satisfãcãtori ca stil—însã nu şi drept conştiinţã literarã şi ambiţii, care le lipsesc. Capabili sã scrie bine, însã nu şi sã vrea ceva de la literatura lor, nu şi sã îşi propunã ceva cu literatura lor, care aparţine derivei scrisului comercial.

Poate exista şi un snobism al consumului de literaturã popularã, când nu mai e vorba de francheţe, ci de snobism, de nesinceritate; e cazul unei afectãri populiste.

Etaloane—‘Pacientul …’, Borniche& Dard& Capote, Dna. Duras.
‘Epiderma’.
Încântarea.
Bodnãrescu—ed., vremea.

Ne vorbim nouã înşine prin intermediul a ceea ce facem. M—am gândit la traducerile lui Gide, despre care citeam la 19 ani—şi despre semnificaţia spiritualã a literaturii (altora), la Gide.

O viaţã inautentificatã de fantasme. De surogatul apolinicului, de iluzie. Am fost un dionisiac care se ignorã.
Convenţionalitatea, convenitul—şi autenticul. Viaţa nu e o joacã. Acţiunile, deciziile chiar conteazã.

Un cuvânt pe care poate cã îl rostesc adesea, însã nu îl (mai) scriu niciodatã. E literaturã pur şi simplu, girabilã ca atare.

Polul, motivul—tortura& absolvirea, beneficiul& impresia.

Iubirea, literatura, ca alternative, într—o perspectivã mundanã, la suicid; se cer rapiditate şi precizie.

Dum., al doilea pachet de ţigãri: 12—6 ¼, cu trei l. de bere (‘Timişoreana’).

Într—o anumitã mãsurã, ştiinţa chiar e filozofie—o ‘cunoaştere adâncã’; teoretic, o ştiam din ’97.

joi, 19 aprilie 2012

Eu provin dintr—o lume culturalã, aceea a lui Lévinas, Lacan, Foucault, Derrida (mai ales a francezilor, evrei sau nu, care s—au strãduit sã scrie ca Heidegger, sã îi semene şi stilistic), care îl preferã pe Heidegger lui Wittgenstein, şi apreciazã mai puţin austeritãţile şi dilemele analitismului anglo—saxon.
Cei precum Cavell (şi ucenicul sãu, Jolley) sunt wittgensteinieni care se întâmplã sã—l citeascã pe Heidegger—ceea ce e altceva.

Cu mai mult de doi ani în urmã, am vãzut un scheci dintr—un interviu al lui Heidegger—care pãrea maliţios şi locvace, pus pe vorbã, amuzat şi flecar—ironic şi, cum altfel, extrem de inteligent, vioi şi ager. Nu ştiu impresiile lui Noica de la cursurile lui Heidegger, nici dacã l—a întâlnit înafara acestora.

M—ar interesa sã aflu ce gândea radicalul heideggerian Bultmann, despre radicalul heideggerian Tillich. (Iar romanciera americanã, despre amândoi.)

Om de dreapta, Ep. Sigrist îl menţioneazã pe Heidegger cu stimã (nu ştiu dacã şi pe Wittgenstein).
Al treilea playlist din aprilie are 168 de cântece (adicã, aproape 12 ½ ore de muzicã)—douãzeci şi opt David Byrne, trei David Bowie, paisprezece Tori Amos, opt Heaven 17, patru Yeah Yeah Yeahs, douã Bow Wow, cinci Germany Germany, douã Polarkreis 18, douãzeci şi cinci Yo La Tengo, şase Nine Inch Nails, şaisprezece Ratatat, douãsprezece Kalmah, paisprezece Mayhem, douã Hate Eternal, patru Insomnium, şapte Crowbar, şi câte un Opeth, Operatika, Mors Principium Est, Insomnia, Death, Meshuggah, Menswear, Euphorica, The Supersonics, Clash, Cabaret Voltaire, How Like A Winter, Mors Ontologica, Life’s Decay, Schutt& Asche, Bow Wow Wow.

Un playlist eclectic, axat pe New Wave, pop (Amos, Bowie), noise, death, black.
Nu greşisem—antipatia sinistrã, duşmãnia, intoleranţa a cãror ţintã am ajuns eu, ceea ce presimţisem din acea searã furia lichelei neputincioase.
Plãcerea, bucuria de a umili (de unde, şi sfatul privind autosubestimarea).

‘Survivalism’, ‘The Good Soldier’, ‘In This Twilight’.

Se poate ca Iisus sã fi apelat şi la prescurtãri curente.

Azi, 135+ 30+ 233+ 4, 5 mii, şi douã bonuri.

Evreul argentinian, JG, evreul canadez (borgesian& kafkian).
Sandlin& catolicul Watson& Ep.& ‘Morgan’& canadeza& IH.

Verne, Wells, Dumas, Stevenson, H de B, Dickens, Scott, Cooper, May, Kipling.

Verne, Dumas, Stevenson, Scott.

Interesat sã întâlnesc scrierea, singularul, nu genul.

Ruskin a orientat, într—o prozã digresivã, cãtre … asbtracţiune şi simplitate, pãrând, aşadar, cã propria—i prozã contrazice aceste principii de artã.

Analiza de afirmaţii, de enunţuri filozofice.

Proza lui Simmel conţine mai mult analize, şi descrieri analitice, caracterizãri analitice, circumscrieri, decât enunţuri, afirmaţii în nume propriu.

Ca LW—Lévinas, Frank, Adorno& Foucault, anticii citiţi de H de M (istoricii& stoicii).
Se poate vorbi de modernitatea lui Tucidide—chiar de lumea lui Tucidide, şi de ceea ce reprezintã el.

Cellini, Buñuel, N. Lewis, Benda.

Cineva scrie cã i—au trebuit patru ani ca sã priceapã ‘Critica raţiunii pure’—eu cred cã s—a grãbit.

Gratitudinea—pentru filozofie, citit, muzicã, romane, genuri.

Mi. seara, ultimele douã analgezice.

‘Etica protestantã …’ e o carte de filozofia culturii. Ca şi ‘Puterea americanã …’.
Proza francezã& temele poemului—moartea, religia, fericirea (v. şi AP).

Certitudinea zãdãrniciei îi dã lui Arjuna uşurinţã. Arjuna are revelaţia uşurinţei, a uşurãrii subite care rezultã din conştientizarea zãdãrniciei universale—toate sunt deopotrivã de zadarnice.

La început, ‘nemţii’ îi desemnau, pentru mine, pe filozofii nemţi; apoi, pe teologi—mai ales pe catolicii progresişti şi pe protestanţi.

marți, 17 aprilie 2012

5. Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult şi îndată au răsărit, că n-aveau pământ adânc;
6. Iar când s-a ivit soarele, s-au pălit de arşiţă şi, neavând rădăcină, s-au uscat.
7. Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut şi le-au înăbuşit.

[...]

20. Cea semănată pe loc pietros este cel care aude cuvântul şi îndată îl primeşte cu bucurie,
21. Dar nu are rădăcină în sine, ci ţine până la o vreme şi, întâmplându-se strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se sminteşte.
22. Cea semănată în spini este cel care aude cuvântul, dar grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul şi îl face neroditor.


[Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 13]

Despre creştinismul postmodern, gândirea postcreştinã, dialog în teologie

Despre creştinismul postmodern, gândirea postcreştinã, dialog în teologie




Creştinismul postmodern, care chiar existã, nu e o gãselniţã gazetãreascã, e altceva decât gândirea postcreştinã (Jung, Eliade, Jaspers, probabil şi Tolstoi, etc.—cei la care existã religia fãrã creştinism, sau religia şi creştinismul nu mai sunt sinonime)—pluralistã, deistã, etc.; caracteristica creştinismului postmodern e interesul pentru viabilitatea creştinismului. (Iar creştinismul postmodern trebuie deosebit de diversele creştinisme progresiste, etc..)
Desigur, bunã parte din modernitatea semnificativã, începând din sc. XVII, cu scepticii francezi, deiştii englezi şi Spinoza, e explicit postcreştinã.
Vreme de veacuri, creştinismul a coexistat cu propriul sãu epitaf.

Pe de altã parte, gândirea postcreştinã trebuie, bineînţeles, deosebitã de filozofiile anticreştine (Schopenhauer, Nietzsche, Klages) şi de gândirea şi atitudinea anticreştine—Butler, Gide, etc..
Gândirea postcreştinã e aceea care nu numai cã ezitã sã afirme dogmele creştinismului, însã nici nu se mai intereseazã de viabilitatea acestuia. Nu întâmplãtor, aceastã perspectivã istoricã le e caracteristicã unor religiologi.
Deasemeni, existã cazuri de deism, de teism generic, care nu sunt gândire postcreştinã. Sunt, pur şi simplu, gândire necreştinã—sau neinteresatã în mod deosebit de creştinism. Gândiri pentru care chestiunea religioasã nu se pune în termenii creştinismului.

Nu ştiu dacã o gândire trebuie sã înfãţişeze trãsãturile caricaturale atribuite postmodernismului, deformãrile atribuite postmodernismului, pentru a fi calificatã drept gândire postmodernã.

Scrierea teologicã e termenul unui dialog, e interesantã prin aceea cã se poate dialoga cu ea, cã stimuleazã reacţia, dincolo de simplul acord sau dezacord; se învaţã prin dialog, nu prin servilism şi încuviinţarea aprioricã, mecanicã, interesul unei cãrţi e dat de cât se poate dialoga cu ea (romanciera americanã, preotul, cititorul lui Cross, italianul, malaezianul, hispanicul—analize).
Şi e adevãrat pentru orice lucrare de gândire—filozoficã, ştiinţificã, literarã, etc.. Lucrarea de gândire nu e propusã admiraţiei, cum e creaţia artisticã, ci dialogului.
Încuviinţare, îndoialã, circumspecţie, dezacord: sunt, toate, relaţionãri valabile, şi exprimã conştiinţa multifaţetãrii unei lucrãri. Asta, pentru cãrţile care ajung sã însemne ceva. Ele sunt însoţitoarele unei existenţe—sau, mãcar, ale unei faze.
O carte teologicã mare e cartea unui dialog semnificativ şi viu. Nu e obiectul unui talmudism.
În teologie, eu nu admir creaţia (în sensul în care sistemele idealiştilor germani puteau sã suscite o astfel de admiraţie), ci gândirea.

Îmi displace tot ceea ce, în creştinism, e idealizare idolatrã—a tradiţiei, a trecutului—iluzia cã ‘odinioarã era mai bine’, paseismul.
Convertirea rapidã a creştinismului într—o convenţie cu toate tarele mozaismului, împovãratã de aceleaşi tare. Falsificarea destul de rapidã, transformarea într—o necropolã şi un cult idealizant al strãmoşilor, împovãrarea prezentului de cãtre trecut. Negarea prezentului în numele trecutului pretins exemplar, devenit pavãzã pentru toate prejudecãţile şi sucelile.

Eu am abjurat creştinismul.
Foarte tânãr fiind, intuiam, cu ingenuitate, natura mea de damnat, de blestemat, de trãznit, de decadent, atunci când, cu unsprezece ani în urmã, mã situam ca fiind de—o seamã cu Bloy, Rozanov, Weininger, Nietzsche, Loos, Bataille, singura tovãrãşie filozoficã pe care o acceptam. Aveam dreptate sã cred aşa.
Mã impresionaserã strãdaniile lui Wittgenstein de a fi acaparat de film fiindcã era, de fapt, prea acaparat de altceva. Îi cerea filmului sã—l distragã, sã—l scoatã din reflecţia lui.
Eu sunt dintre cei cu o expunere timpurie, cu şansa unei expuneri timpurii la filozofia lui Wittgenstein, de care, la 23 de ani, încã mai fãceam caz.
Wittgenstein, ca autor de plachete filozofice, nu mi s—a pãrut niciodatã la fel de impozant ca Heidegger, sau cu adevãrat pe potriva teutonului—însã, într—un sens, mai pasionant; iar admiratorii filozofiei lui Hume (Borges, Cioran, mai vârstnicul Marcel) nu s—au simţit îndemnaţi sã recurgã la filozofia lui Wittgenstein, sau mãcar sã o discute.
Eu am fost pus în contact cu scrierile lui Wittgenstein de cãtre proponenţii autohtoni ai filozofiei analitice—altceva decât interesase ‘generaţia ‘27’.
Ceva, la Wittgenstein, sugereazã inginerul care face filozofie—aşa cum Popescu se intereseazã de, şi face literaturã—pãstrând proporţiile, şi schimbând ceea ce e de schimbat. Aduce, adicã, o anume stângãcie observabilã. E filozofia unui inginer.
Şi nu ştiu dacã am crezut vreodatã în geniul filozofic al lui Wittgenstein, cu toate cã sunt convins de autenticitatea netãgãduibilã a pasiunii lui filozofice. Existã o impresie de stângãcie, de oarecare lipsã de îndemânare.
Însã unii au cunoscut euforia cognitivã citindu—l pe … Frege!

Nu sunt recomandabili decât filozofii care au curajul sã fie ei înşişi.

Heidegger, Husserl, Bataille, Derrida, Foucault, Girard, Nietzsche. Aşa cum îl citeşte ortodoxul Jolley pe Wittgenstein. (Îi mai citeşte şi pe Marcel, Heidegger, Merleau—Ponty, Bollnow, Montaigne, Frege.)
Pozeurul filozofic, farsorul, e cel mai nesuferit.

Intuiţia mea aneclezialã.

Fiecare viaţã e istoria unor rãni, a unor rãniri.

Intuiţia mea, de la 24 de ani, fusese modernul, identificarea cu modernitatea, modernul simbolizat prin Simmel şi Montaigne. Am lãsat sã se piardã asta. Ideea mea fusese superioritatea modernului—simbolizat prin protestantism, Simmel, Montaigne, Shakespeare.
Am fost neobişnuit cu rapiditatea.
Orice realitate, şi orice realizare, e imperfectã; însã idealul conteazã tocmai ca ideal, ca pol al idealitãţii.
Spiritualul, pentru mine, spiritualitatea, înseamnã literatura—câtimea aceea, aşa de necesarã, de spiritualitate; nu altfel gândea, mi se pare, Gide.

Despre iubire am aflat, e drept; însã nu am cunoscut—o.

Al Lui Dumnezeu e înţelesul, nu mişcarea, zbuciumul vieţilor noastre.

Uneori, cei care par sã vorbeascã despre Dumnezeu în doi peri vorbesc cu adevãrat despre Dumnezeu; existã şi zelul tâmp, obtuz, laborios.

Elasticitatea iezuitã, maleabilitatea.
Atunci când se întâmplã sã discut teologie creştinã, o fac de pe poziţia unui creştin apusean, filomodernist, filoprotestant, cu simpatii liberale şi reformiste; de aceea, am puţinã înţelegere pentru subtilitãţile triteismului afişat de un schismatic care discutã despre Sf. Toma, Cross, Pãrinţii greci şi Barth. Mai general—poate fi discutatã teologia unei religii cãreia nu îi aparţii? Mã gândesc la ceea ce a scris Dna. Yourcenar despre religiile asiatice, etc.. Se poate scrie cu o simpatie neînregimentatã. Aşa cum am mai spus—o, îi prefer pe teologii creştini lui Sade şi Vikernes, norvegienilor de la Mayhem şi ocultiştilor.
Adesea existã un decalaj între vieţile oamenilor şi teologia de la care se revendicã. Eu am cãutat sã nu gândesc altfel decât trãiesc, pentru ca gândirea sã se inspire din existenţã, şi nu s—o falsifice.
Însã nu fac teologie creştinã altfel decât îşi scria Rozanov jurnalele (şi acestea rãmân cea mai importantã inspiraţie literarã pentru mine—Gracq, Schopenhauer, ‘Morgan’, Simmel, Weininger, Bloy, Rozanov, Klages, Montherlant, autorii de jurnale—ca Rainer, etc.).
Gândul meu e acela al tiparului, al vârstei, al cititului, al diferenţei (generatoare de plictis). Acesta e gândul care îmi dã agerime—mai mult chiar decât acela al profesiei şi al surclasãrii.

‘Unicitatea vizibilã a Bisericii’ e un ideal, o normã, e corectã ca ideal, însã nerealizatã. Iar idealul nu trebuie sã fie un pat procustian. Vacarmul sinoadelor distruge bonomia calmã a reflecţiei teologice; etalonul meu e altul decât larma controverselor. Însã poate exista un loc pentru orice.
Stricteţea ecleziologiei patristice mi se pare neconvingãtoare şi denotând fanatism. E o transpunere forţatã, silnicã, a idealului, în ceea ce existã, cu nesocotirea realului; eu nu mi—o asum. Şi nu mi—aş lua ca îndrumãtor în ecleziologie o Bisericã patristicã ce încuviinţa persecuţia religioasã, silniciile, etc.. Sunt, în religie, un pluralist, fiindcã numai asta corespunde adevãrului, corespunde pluralitãţii societãţii umane, varietãţii de condiţii, etc.. Pluralitãţii societãţilor umane îi poate corespunde numai o pluralitate religioasã.
S—ar putea ca faimoasa ecleziologie patristicã sã fie, cu maxima ei ciprianicã, la fel de valabilã ca şi cristologiile, pneumatologiile şi triadologiile ante—niceene; adicã numai o aproximare greşitã, încât strãşnicia cu care e reafirmatã sã fie una fãrã acoperire. S—au mai revocat doctrine; nu vãd de ce ecleziologia patristicã ar fi nerevocabilã.

Utopia eclezialã e întotdeauna neconvingãtoare; Bisericile apostolice nu—s Raiul creştinilor, eshatonul realizat, aşa cum statul bolşevic nu era Raiul clasei muncitoare. Idealul nu trebuie transformat în pretenţii ecleziale.

Scepticismul mi se pare o soluţie mai profundã decât fanatizarea şi stricteţea—iar înţelepciunea seninã, mai bunã decât amarul, fierea. Nu—mi mai asum strãşnicia niciuneia din confesiuni.

La 25 de ani, singurii teologi pe care îi citisem erau Lossky, Bulgakov, şi câte ceva din Evdokimov şi Danneels, iar ideea mea era aceea a moderniştilor catolici şi a liberalilor şi neoortodocşilor protestanţi de acum un veac—cã filozofiile moderne ar putea sã fie o sintaxã adecvatã pentru formularea credinţei creştine într—adevãr gândite—iar filozofiile antice care au inspirat termenii definiţiilor conciliare, una foarte inadecvatã. Pânã la urmã, dacã e vorba de filozofii necreştine, sunt de preferat acelea post—creştine, provenite din cultura europeanã creştinã, decât acelea pãgâne, precreştine. Era o idee, pe care am piredut—o în pripa descurajãrii, a capitulãrii reprezentate de revenirea, la 26 de ani, la creştinismele tradiţionale, şi la bigotism. Descoperisem pe cont propriu proiectul modernist, intuiţia modernistã, care erau şi cele ale protestanţilor de dupã Kant, Hegel şi Schleiermacher—şi le—am pierdut, din râvna deghizãrii, a înveşmântãrii în straie nepotrivite mie. De la un modernism decoperit pe cont propriu, am trecut, pentru aproape 1 ½ ani, la tradiţionalism —pânã la 28 de ani. Principiul diverselor nivele de subtilitate, al nivelelor diferite de subtilitate, nu îmi era cunoscut, sau nu—l acceptam—dat fiind populismul Bisericilor apostolice, cu fetişizarea credulitãţii şi a superstiţiei, şi descurajarea criticii şi a gândirii.
La 25 de ani, simţeam cã nemţii sunt mai utili decât pãgânii greci, pentru înţelegerea şi gândirea creştine; acest gust pentru sensibilitatea filozoficã modernã îl întâlnisem, încã la 18 ani, la Marcel.
Discrepanţa între ceea ce simţeam şi credeam, pe de o parte, şi ceea ce profesam, pe de altã parte, m—a supãrat mereu.

(Însã râvna cu care schismaticul l—a citit pe Cross—şi nu numai—e de naturã sã inspire.)
Polemica despre fapte e superfluã, fiindcã provine dintr—o neînţelegere; lucrãrile Legii nu sunt Decalogul, ci pletora de norme obligatorii pentru un evreu. Eu cred cã toatã discuţia neotesamentarã din Epistole despre fapte se referã numai la prescripţiile mozaice şi la stricteţea farizeilor, acestea îl preocupau pe Ap. Pavel, şi despre ele vorbesc atât el, cât şi Ap. Iacob, exponent al facţiunii iudaizante, conservatoare (existã, însã, posibilitatea ca Ap. Iacob sã se fi referit la fapte în înţeles general, de ex. la lucrãrile caritãţii, nu neapãrat la faptele Legii aşa cum le observau farizeii). Prin Lege Apostolii nu înţelegeau Decalogul, ci prescripţiile mozaice şi stricteţea farizeilor. Nu e un secret cã prin jugul şi blestemul Legii, Ap. Pavel înţelegea nu Decalogul, ci prescripţiile iudaice.
În acest sens, versetul Ap. Iacob a fost casat de douã milenii, încã din vremea Ap. Pavel şi a Sinodului de la Ierusalim, care a abolit obligativitatea universalã a Legii împovãrãtoare—nu a Decalogului. La fel cum, dealtfel, şi poruncii Lui Iisus, de a respecta Legea întocmai ca farizeii, i s—a dat un înţeles mai figurat, a fost interpretatã în sens reformator.
Dacã e posibil ca Ap. Iacob sã fi scris despre faptele caritãţii, ca necesare mântuirii, cãci absenţa lor dezvãluie şi lipsa credinţei, a încredinţãrii celor nevãzute, în schimb e absolut sigur cã Ap. Pavel vorbea despre prescripţiile mozaice. Nu e vorba, la el, despre a se supune sau nu Decalogului, ci de a menţine, sau nu, prescripţiile Legii; iar Legea, la Pavel, nu înseamnã niciodatã Decalogul, ci normele minuţioase pe care le respectau farizeii. Ca farizeu, Ap. Pavel ştia despre ce vorbeşte. Aceasta e povara care osândeşte, nu mântuieşte.
Dacã însã Ap. Iacob vorbea despre vãdirea credinţei prin faptele caritãţii, atunci versetul sãu nici mãcar nu a fost casat de cãtre Întâiul Sinod. Oricum ar fi, teologia paulinicã nu oferã nicio bazã pentru discuţia, survenitã un mileniu şi jumãtate mai târziu, despre îndreptãţirea prin fapte; mai mult, Ap. Pavel prescrie în mod explicit lucrarea caritãţii.
Ulterior, ‘faptele’ par sã fi ajuns sã nu mai însemne prescripţiile mozaice, ci sã capete un înţeles generic; iar mutaţia s—a petrecut, probabil, destul de timpuriu—larma discuţiilor despre valoarea salvificã a faptelor o înregistrãm încã de pe timpul seismului pelagian, când e vorba despre har şi iniţiativã. Coordonatele discuţiei nu sunt cele ale reformatorilor, însã e un semn cã, pentru mai toatã lumea, ‘faptele’ au ajuns sã însemne altceva decât la Apostoli. Cei din vremea Reformei par sã fi subînţeles prin ‘fapte’, Decalogul sau strãdania. Pentru ei, îndreptãţirea nici nu se dispenseazã de, nici nu se întemeiazã pe fapte. Însã deja nu mai e vorba, la ei, despre prescripţiile respectate de farizei, ci de rãstãlmãcirea concluziilor crizei pelagiene.
Iar reformatorii nu atât radicalizeazã, cât rãstãlmãcesc; concluziile lor nu mai conteazã, fiindcã premisele sunt greşite.
Nu cred cã Nietzsche era un ‘filozof public’, un ‘filozof popular’, în accepţia de popularizator al filozofiei, de vânturãtor, aşa cum afirmã unii cã ar fi Alain de Botton; aici semidocţii confundã filozofia neacademicã, sau pur şi simplu foarte originalã (mai întâi nemţii—Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Weininger, Klages, Spengler, Eucken, etc., apoi Bergson, Chartier, Marcel, Sartre, Camus, bineînţeles James şi Santayana, ruşii interbelici; însã, în alt sens, Bergson şi Marcel nu—s cu nimic mai ‘publici’ decât Rickert sau Royce) cu forma anglo—germanã a ‘filozofiei populare’, pentru marele public, formã în mod necesar inferioarã, veleitate şi surogat de filozofie, neconvingãtoare pentru pasionatul cultivat. O dihotomie similarã s—a trasat pentru a situa diverşi autori germani—ca Goethe, Lichtenberg şi, mai ales, Lotze. Însã e o falsã opoziţie, nedefinitorie. E mai mult o gãselniţã gazetãreascã, cam supãrãtoare.
Intenţia de a scrie filozofie adresatã publicului nespecialist existã, în tradiţie germanã, şi la Maiorescu.
Existã mari filozofi care au scris ‘filozofie pentru marele public’; însã e mai degrabã o formã literarã.
Filozofia subiectelor gerenale, mai mult lucrare de moralist, nu justificã dihotomia amintitã, de sorginte net gazetãreascã; pentru cel interesat de filozofie, distincţia nu existã, iar Klages nu e filozof în alt fel decât Fechner sau Natorp. Filozofia e una singurã.
Al doilea playlist din aprilie are 69 de cântece, şi o orã despre rock—ul scandinav—‘Liga entropiei’ (adicã, peste 5 ¼ ore de muzicã)—zece Monster Magnet, şase Eluveitie, treisprezece Elvis Costello, douãsprezece Talking Heads, cincisprezece Echo& The Bunnymen, trei Tori Amos, douã Drive—By Truckers, trei Fine Young Cannibals, trei Crimson Moonlight, şi câte un Bush, Kalmah.




Marţi, de la 9, fumat.

Marţi seara—fumat, vin roşu, cârnaţi.

Aparţinea, de fapt, tot refulãrii, negãrii, represiei, dorinţei subconştiente de a nu ….

Acele momente de tandreţe inefabilã, gustate deplin, conştient, abia ieri ….

Raţionalitatea admite inefabilul, ca şi singularul, afectivul, simţitul.

Femei pasionante fizic; coordonata eroticii postbelice e consumarea fizicã a iubirii, trãirea iubirii fizice.

A fost remarcatã vocea lui Byrne.

Mi., de la 9 ½--fumat.

Ieri (marţi)—am fumat 10 ţigãri; azi, fumat 5+ 2+ 3+ 12 ţigãri.

Gracq& AS& ‘Morgan’& GS& H de M& jurnale. CDC. Chiar, mai nou, şi Teachout—lapidaritatea. Jurnale.

A citi cu simpatie, lãsându—se captat şi purtat, nu cu nerãbdare exigentã, cu neastâmpãr.

Întrebuinţarea unei cãrţi.

Abisul ameţitor al rãutãţii umane.

E interesant cã Newman dezavua fãrã ezitare canonul vincenţian, acela de care încã se mai prevaleazã schismaticii, şi îl dezavua cu aceleaşi argumente ca şi mine (cu toate cã eu prefer istoria dogmei cristologice, care lui Newman îi pãrea suficient documentatã istoric); pânã azi (joi) nu cred sã fi aflat ceva despre istoricul bisericesc Allies.

Caut sã nu gândesc altfel decât trãiesc; existenţa şi gândirea trebuie aduse la un unison.

Omul cunoaşte prin tipare, ajungând la tipare, la identificarea tiparelor.

Experienţa cotidianã a rãului sãvârşit de oameni e mai terifiantã decât Holocaustul, mai abruptã.

Black—ul e distins prin ferocitate—ca opusã brutalitãţii mai boante a death—ului.

Vin., de la 6 ½, fumat.

Intuiţia bunã, utilã, e, cel mai adesea, datã, prezentã—însã trebuie subliniatã activ, afirmatã, reenunţatã voluntar.

Secretul lui Polichinelle e acela cã sc. XX a fost veacul teologiei protestante. Dintre teologii catolici, conteazã numai aceia pe care îi citesc şi protestanţii (de ex., baptistul). E un cr. practic. A fost veacul afirmãrii teologiei protestante. Catolicii, anglicanii, schismaticii conteazã mai puţin, sunt garniturã. Protestanţii au fãcut legea în teologia sc. XX—şi mã gândesc la protestanţii europeni.

Simţim mai mult decât putem spune.

Am gãsit în literaturã ceea ce nu—mi oferea religia.

O criticã în care sã respire, sã transparã bucuriile vii ale cititului—literatura discutatã cu nesaţ; mã gândesc, câteodatã, la Wood, cu toate cã acest critic îmi displace prin nu puţine. Îi lipseşte criticii de azi curajul de a investi. E nevoie de gustul neşovãielnic. De admiraţia neezitantã. Trebuie avut curajul de a gândi şi scrie despre Ishiguro ca despre Beyle, despre Murakami şi Updike ca despre Balzac, despre Follain ca despre Rimbaud, etc.—o girare energicã.
La un critic, convingãtoare sunt principiile şi atitudinea, nu aprecierile ca atare, care sunt cum se nimereşte. Limitãrile şi erorile sunt inevitabile, însã inteligenţa poate sã fie salvgardatã.

Mã gândesc la cãsniciile lui Barth, Heidegger, Dostoievski, Kipling, Tolstoi, poate şi la viaţa privatã a unui Tillich—şi la înţelepciunea unor personaje ale Dnei. Y..

În ceea ce priveşte papalitatea şi nu puţinele învãţãturi litigioase, controversate, în Rãsãritul schismatic nu existã unanimitate, însã existã o majoritate strivitoare—ceea ce e deajuns; din douãzeci de autori, unul e moderat în sentimente şi convingeri, sau paşnic, dincolo de circumspecţia formulãrilor.
Unanimitate nu existã; o majoritate covârşitoare, da.
În rest, temperamentul individual îi duce pe Teofan, Dimitrie, Tihon într—o parte, pe Ignatie în alta; unul va fi mai înclinat sã fulmineze, iar altul, mai puţin—însã la fiecare Ep. Sigrist existã nouãsprezece ca Hopko şi Behr, iar aceştia încã sunt dintre cei care ştiu sã—şi tempereze ieşirile anti —latine.

Dispreţuirea inimii curate.

Seninãtatea şi bonomia, spune Patericul, sunt virtuţi superioare conştiinciozitãţii.
E cazul mântuiţilor leneşi. Oamenii se mântuiesc prin seninãtate, nu prin conştiinciozitate. Chiar dacã creştinismul a fãcut loc în Sinaxare şi farizeilor celor mai crânceni.
Creştinismul opereazã cu intuiţia viului (nu cu o lume de magie şi miracole).

Exemplele proaste îl dezvaţã pe om de curaj—îl învaţã sã fie ezitant şi şovãielnic, bont.

Principiul nu e acelaşi cu enunţul.

Unii neagã principiul în numele faptelor, care sunt descurajante; alţii neagã faptele în numele principiului, pe care—l reificã, exagereazã şi absolutizeazã, defuncţionalizându—l.

Rostul criticii literare e sã afirme principiile ca distincte de scrieri—sã nu identifice normele abstracte, sau teoriile, cu existentul, sã le deosebeascã. Sã nu dea încuviinţarea unei teorii drept admiraţie esteticã, sau drept judecatã de gust. Teoriile nu gireazã scrierile—şi nici invers. O creaţie se poate inspira dintr—o teorie, însã nu o şi ipostaziazã. E distinctã de teoria care a inspirat—o.

Lenea, cârpãceala nu sunt un impediment pentru mântuire; dispreţul, cruzimea, desconsiderarea, da. Relatãrile Patericului sunt de gradul întâi—probabil cã cele mai multe.

Atunci când descind din solitudinea friguroasã a filozofiei, de pe Sinaiul sau Everestul gândirii, de pe Horebul reflecţiei, am nevoie de nişte braţe calde.

Experimentul nu e o justificare; muzica, arta, trebuie sã aducã frumuseţe. Experimentul e numai un mijloc, nu un scop în sine.

Iadul existã—viaţa şi sufletul stârpiturilor, ale incapabililor de iubire, demnitate, respect, discreţie, etc.. Acela e Iadul.
Iadul e o realitate obiectivã, o structurã ontologicã, nu o percepţie; nu ştiu dacã e perceput ca Iad de cãtre locatarii lui. Iadul e sufletul desfigurat—de patimi, şi de gândurile rãutãţii.

Ceva a pus în mişcare, a dinamizat, a motivat comunitatea creştinã primarã.
Contemporaneitatea nu înseamnã nimic; Iisus a fost înţeles şi urmat mai bine de cãtre necontemporani. Martorii minunilor, şi chiar Apostolii, care rãmân termenul suprem al comparaţiei, nu au rãmas lângã el la retrişte, l—au pãrãsit. Contemporaneitatea cu Iisus nu i—a servit. Cei care Îi vãzuserã minunile nu i—au fost credincioşi.
Contemporaneitatea cu Iisus a însemnat o percepţie sãracã, sumarã, incompletã. Pãrinţii conciliari L—au înţeles mai bine decât contemporanii. Înţelegerea a progresat. Reculul istoric a adus mai mult decât contemporaneitatea; întâlnirea în credinţã, în gândire, a adus mai mult decât aceea istoricã.

E o dovadã de gust sã preferi un anume protestantism, un anume progresism, un anume liberalism şi modernism apusean; e o dovadã de gust sã înţelegi o anume simplitate rafinatã—sã—l preferi pe Brunner ca pe un mai bine, pe Pãr. Küng, pe Sf. Toma, bigotismului înzorzonat şi sãţios, stricteţii farizeilor, purismului sãţios şi pisãlog. Existã nivele de subtilitate, iar recunoaşterea unei sapiditãţi superioare corespunde gradului al doilea. Ep. Sigrist, Montaigne, relaxarea, detaşarea, bonomia, un anume protestantism, un anume progresism inteligent; cu alte cuvinte, am ajuns sã—mi displacã tevatura rãsãritenilor, aferarea, vigilantismul religios, acrivia farizeilor, prevalarea duplicitarã, ipocrizia, neautotransparenţa.
Aprecierea Sf. Grigore al Tesalonicului şi a palamismului e semn de gust, însã preferarea lui Brunner şi a neoortodoxiei e semnul unui gust superior—întocmai ca decizia lui v. Hügel pentru gânditorii protestanţi ai vremii lui. Existã lucruri care se diferenţiazã ca ‘mai binele’.

Religia e un subiect chinuitor, supãrãtor, umilitor.

Browne—evreul argentinian, Sandlin, Ep.; LW—cf. ieri (dum.).

Tinereţea s—a dus, s—a încheiat, şi a fost una foarte chinuitã, o povarã;

Cred cã discuţiile despre ‘filozofia unui autor’ pierd filigranul, mai ales când e vorba despre moderni, a cãror scriere nu enunţã teze pe care sã le demonstreze apoi; cred cã pot sã fie discutate scrieri ale unui filozof, cãrţi, câte una. Discuţiile generalizatoare sunt nefolositoare. La nivelul generalitãţilor ca atare, se pierde tocmai ceea ce conteazã, e pierdut filigranul.

Montaigne şi gândul filozofiei—cele câteva cãrţi. Trãsãtura latinã. Sanogeneza. Mintea mea e mai puternicã, caracterul meu e mai puternic. Jivinele, liota jivinelor.

O viaţã poate sã fie un monolit zadarnic al durerii.

Existã multe de urât în creştinism. Creştinismul oferã multe motive de urã.

Creştinismul remaiat, recondiţionat.

Lovit în minte, în trup.

Ortodoxia prezentatã de Lossky mi s—a pãrut mai profundã şi mai semnificativã decât scepticismul şi dezabuzarea sibianului. La asta s—a adãugat şi o retoricã (imnicã) convingãtoare.

Muzica nu poate fi redusã la nişte teorii, la nişte abstracţiuni (disonanţã, atonalitate, etc.). Se ascultã muzicã—nu teorii exemplificate sau aplicate.

Ispita capriciului, a latitudinii, de a publica, imediat, orice. Exhibiţionism când penibil, când derizoriu.

Credeam cã ‘eschibiţii’ înseamnã acrobaţii.

Inumanitatea nevroticilor, ‘stricteţea’ şi austeritatea lor, deficitul patent de reprezentare a altor psihisme. Deficitul de empatie. Carenţa empatiei. Nevroza e un blocaj, o obtuzitate. Banalitatea truismelor psihologice pe care ajung nevroticii sã le afle cu surprindere, lucrurile elementare pe care nu le ştiu, grosimea carapacei lor.

Bucuria de a îţi şi reuşi ceva.

Derizoriul dezvãluit inteligenţei.

În nevrozã, cea care suferã e mintea întreagã, psihismul în ansamblu.

Inteligenţa lui Thackeray, afectivitatea lui Dickens. Vreau sã spun, inteligenţa raţionalã şi obiectivã a întâiului.
Binomul e reprezentat de raţiune şi afectivitate.

Gentleman, raţionalitate, Montaigne, Goncourt, locuinţã, filozofie—ca LW, cf. ieri (dum.).

Dezunirea necesarã dintre afectivitate şi raţiune—şi echilibrul lor.

Cei care au ripostat patripasianismului considerau cã Fiul suferã, iar Dumnezeu nu suferã (asta, dacã nu erau teopaschişti).
Teopaschismul e mai parşiv şi mai insidios decât patripasianismul, care e o absurditate; cei de azi sunt teopaschişti, mai degrabã teopaschişti—însã unii dintre ei sunt chiar patripasieni.

marți, 10 aprilie 2012





‘La un moment dat, Hristos Cel Înviat m—a revendicat ca pe al Sãu, şi Şi—a pecetluit fãgãduinţa de mântuire pe trupul şi sufletul meu.’ (Kimel, în eseurile despre Zahl)






Borges a redactat o listã a autorilor pe care îi citea mereu, însã din care lipsesc Browne, Kipling, Wells, Whitman, Blake, Dante, Hume, Berkeley, Twain, dealtfel şi Poe, Kafka, Swedenborg, şi mult din literatura englezã—poate cã cea mai mare parte acesteia, listã, aşadar, foarte incompletã, şi cãreia îi mai sunt de adãugat şi prefeţele acelea scânteietoare; dealtfel, literaturile englezã, americanã, spaniolã, apoi şi vechile literaturi scandinave, ar fi fost de adãugat în întregime.
Creştinii nu—l înţeleg.
Borges gusta speculaţiile nesãbuite; poate sã lase impresia cã era mai sceptic decât şi—ar fi dorit—o, cred însã cã, în secret, încuviinţa propriul scepticism radical. Avea un simţ neobişnuit pentru parodie—de ex., pagina despre ‘San Marco’, prietena rãposatã, cu parodierea, de o subtilitate şi un echivoc inegalabile, a platonismului, e fundamentalã pentru puritatea parodiei, care, ca sã conteze, trebuie sã fie ambivalentã şi întrucâtva ambiguã.
Ateu pasionat de budism, de Milton şi de Swedenborg, de ereziile creştine (pentru subversivitatea lor) şi de platonism, de mistica evreiascã, de poeţii persani, cititor de lucruri originale şi ciudate, Borges se interesa şi de genuri literare în ansamblu—policierul.