joi, 29 martie 2012

Cititorul lui Wallace vrea sã spunã cã unele lucruri îi plac foarte mult, iar altele deloc, ca şi cum ar cãuta totuşi sã se dezicã de admiraţia lui; însã Gracq a arãtat echivocul noţiunii de ‘autor preferat’—inegalitatea e o condiţie generalã, iar selectivitatea e necesarã întotdeauna. Aşa încât dilema lui e o falsã dilemã; cu alte cuvinte, nu e nimic dilematic într—o admiraţie selectivã, raţionalã, neaprioricã, empiricã. E vorba din nou despre dilema paharului pe jumãtate plin (sau gol). Nici nu e cazul sã admiri totul de la un autor; admiraţia globalã, aprioricã, e inautenticã, e neautotransparentã—şi nocivã pentru minte. Pe de altã parte, aşa cum am mai arãtat, cuvintele cititorului lui Wallace, şi admiraţia aceasta ambivalentã, criticã, se potrivesc literaturii de avangardã, unde noutatea formalã e uneori afirmatã sau propusã cu preţul, sau în dispreţul frumuseţii literare, a cãrei inegalitate o remarcã cititorul dezamãgit de scãderi.
Gracq, Nabokov, Paleologu [1], probabil şi Chartier, atâţia alţii, recitesc nu autori, ci cãrţi. Unitatea literarã e cartea—uneori, mai puţin şi decât atât—nu autorul, întreg fictiv, abstract. Tocmai asta înseamnã a testa—iar Paleologu ilustreazã eficient condiţia admiratorului ambivalent.
(Însã tocmai Gracq e acela care îi reproşeazã lui Chartier … selectivitatea, faptul cã admira prea puţine de la Dostoievski şi Malraux, ceea ce e un pic inconsecvent din partea cititorului aşa de conştient de generalitatea inegalitãţii artistice.)
Nevoia unei admiraţii raţionale, empirice, justificate, neapriorice, care sã nu trateze obiectul admiraţiei ca pe un oracol, şi care sã nu pledeze, ci sã testeze, e o exigenţã a inteligenţei. E o formã de limpezime şi de coerenţã. Ţine de demnitatea minţii.
Ceea ce rãmâne e faptul cã admiratorul indecis al lui Wallace nu vorbeşte despre o admiraţie mediocrã, ci despre una intensã, secondatã, însã, de obiecţii la fel de decise. Iar dincolo de şovãielile admiraţiei acestea acide, mai e de reţinut şi francheţea cu care e abordatã literatura avangardistã, experimentalã, ca aceea a lui Wallace. E, adicã, altceva decât fandoselile cusurgiilor de profesie, care nu ştiu decât sã strâmbe din nas, în loc sã se lase provocaţi de frumuseţea a ceva nou şi sub raportul formei, şi care meritã. Existã, aici, un fel de voie bunã, care ştie sã discearnã, sã deosebeascã. Ea e corectivul, inteligent şi ager, la un dispreţ la fel de mecanic, de stereotip, ca şi admiraţia necriticã şi flascã, fãrã vlagã şi inteligenţã. Dispreţul mecanic e la fel de descalificant ca şi încuviinţarea necriticã, aprioricã; ambele aratã o minte gãunoasã.


NOTE:

[1] Paleologu remarcã mereu inegalitatea autorilor lui preferaţi—Eliade, C. Petrescu, Noica, Doinaş, Stãnescu, Caragiale, Voiculescu, chiar Sadoveanu; e drept cã despre alţi câţiva n—o spune: E. Ionescu, Zarifopol—şi nu—s tocmai dintre cei care sã fi scris chiar foarte puţin.
Cioran era şi el un completist, când venea vorba despre Shakespeare şi Dostoievski.

Entrails Ripped From A Virgin's Cunt/ 'Sodomize the carcass, chew the anal rot'/ 'Raped before and after death, stripped, naked, tortured'












Sade era un emancipat de sc. XVIII—anticlerical, libertin, ateu/ satanist, caustic, lipsit de inimã (--ne amintim remarca lui Cingria despre surrealismul rãutãţii, neingenuu, la antipodul aceluia asiatic--); era îngrijit ca ţinutã, dezmãţat ca nãravuri, smintit, apucat, iar faptele lui sunt îndeajuns de terifiante şi fãrã a mai fi exagerate, ‘realitatea’ lor nu—l exonereazã cu niciun chip, Sade rãmâne un monstru dezgustãtor, nu e nevoie sã fii Robespierre pentru a crede asta. Mã scârbeşte eroizarea, ca autor şi ca om, a psihopatului Sade (Bataille, Klossowski, Blanchot, Barthes, Foucault), eroizare, ca profet al vremurilor noi, în care eu vãd nu profunzime, ci iresponsabilitate şi frivolitate intelectualã, dacã nu înclinaţia cãtre mocirla cea mai anostã; şi nu înţeleg interesul fanteziilor unui dement (cãruia, însã, pânã şi Gracq îi gãsea merite literare); din câte înţeleg, în Franţa a fost mereu la modã, în vremea lui Sainte—Beuve nu mai puţin decât în aceea a lui Barthes—ceea ce e destul de îngrijorãtor, şi e limpede cã genealogia care vine de la Barbey la M. Caragiale are o legãturã cu acest grafoman sordid. Probabil cã nu numai Flaubert şi surrealiştii, ci şi filonaziştii francezi îl apreciau (Blanchot e un exemplu, însã eu mã gândeam la scriitori ca Brasillach şi Drieu). ‘Revolta’ lui, de emancipat al sc. XVIII, a fost consideratã ca una simbolicã şi reprezentativã, de o amploare netãgãduit metafizicã; însã eu cred cã nu—s decât rãtãcirile unui detracat. Sade nu era un revoltat, o figurã prometeicã, ci un pericol social. Subversivitatea lui ţine de psihopatologie. Satanismul lui Huysmans nu e decât transpunerea în existenţa, presupus paşnicã, domoalã, a unui burghez, funcţionar la Poliţie, a normelor lui Sade. E tot ştafeta lui Sade; urma se gãseşte şi la Barbey şi Villiers, e decelabilã şi la ei. Decadentismul francez, satanist şi pervers, îi e tributar (şi, câteodatã, în mod explicit, chiar programatic) aceluiaşi Sade—Barbey, Villiers, Baudelaire, Huysmans—nu numai ‘principalul’ Flaubert; modernitatea literarã francezã e aceea sadianã, mai mult chiar decât le—ar conveni unora din exponenţii ei s—o şi admitã. Nu neapãrat ceea ce e mai bun, însã ceea ce e mai provocator în literatura francezã postrevoluţionarã—inclusiv pornirea blasfemiei—vine de la Sade—de la strãbunul, unchiaşul Sade; o întreagã genealogie e degenerãrii, detracãrii şi a originalitãţii perverse—adesea, mai interesante decât a înaintaşului (ceea ce nici nu e greu).

Finitum non capax infiniti

Finitum non capax infiniti







La reformaţi avem o soteriologie care neagã în mod explicit posibilitatea teozei. Se pare cã Barth îşi asuma axioma reformatã ‘Finitum non capax infiniti’, impasul oricãrei teologii creştine, omul ca fiinţã inaptã sã fie divinizatã. Barth îi obiecteazã lui Luther ultimele resturi de ortodoxie, faptul cã nu a eradicat complet şi ultimele rãmãşiţe de ortodoxie creştinã—îi reproşeazã distructivitatea incompletã, sau ezitantã, sau indecisã, insuficient de radicalã; sigur, caracterizând gândirea elveţianului, vorbim despre cel pentru care cultul Mariei era erezie, iar elucubraţiile lui Bultmann, nu—erezia era de dibuit mai degrabã la Pius al XII—lea, decât la Bultmann. Prezenţa Realã şi împãrtãşirea atributelor, sau perihoreza, îi apar elveţianului ca fiind la originea naufragiului teologiei apusene moderne; cel puţin aşa rezumã Jüngel poziţia lui Barth.
Teologia reformatã se întemeiazã pe o negare explicitã, verbalã, a posibilitãţii îndumnezeirii, iar Barth fãcea din acest principiu piatra unghiularã a gândirii creştine. Dupã Barth, Luther nu a dus imputarea exterioarã pânã la ultimele consecinţe, de vreme ce vestigii ca Prezenţa Realã şi perihoreza subzistã în ortodoxia luteranã. Cu alte cuvinte, Barth îi reproşa lui Luther de a nu fi fost îndeajuns de consecvent—şi nici îndeajuns de reformat.
Barth nega posibilitatea îndumnezeirii.
Pe de altã parte, mi se pare cã Barth însuşi a fãcut o teologie care se ocupã numai de Dumnezeu în relaţia Lui cu omul, şi nu de Dumnezeu în Sine, aşa—zisul sãu ‘filioquism’ (o neînţelegere, cãci ar fi subscris la aşa ceva oricare dintre anti—filioquiştii bizantini ai sc. XIII—XIV, şi chiar la mult mai mult decât numai atât, v. ‘manifestarea veşnicã a Spiritului prin Fiul’), de care se face atâta caz, chiar la asta se referã—faptul cã nu are sens sã se vorbeascã despre Dumnezeu decât cu privire la raportul Lui cu omul, e o purcedere ‘ad extra’, care nu îi dã niciun fel de apã la moarã filioquismului Romei; Barth credea cã Dumnezeu poate fi cunoscut numai în relaţia cu omul, numai în istoria mântuirii.
Bolile nervoase atacã, corodeazã, distorsioneazã sau mimeazã funcţia religioasã a minţii, însã la fel fac şi cu aceea sexualã, şi cu altele; ca atare, nu e deajuns pentru a concluziona cã religiosul e epifenomenul unei înclinaţii patologice, e subîntins de o structurã psihicã morbidã. Religiosul e distorsionat sau mimat de cãtre patologic; însã şi sexualul, la fel. Funcţia sexualã e şi ea pasibilã de a fi acaparatã de cãtre boala mintalã, şi chiar omologatã. Religiosul poate sã fie numai o ţintã preferatã a resorturilor nevrotice sau psihotice—la fel cum e şi sexualul. Nici calea inversã nu e mai corectã—atunci când se spune cã religiosul e o laturã a psihicului uman; se poate rãspunde cã valenţa nevroticã, virtualitatea bolii, e o laturã a psihicului uman, cã existã în om o înclinaţie cãtre devierea psihicã.
Psihoticul simuleazã religiosul, îl corupe, îl denatureazã şi falsificã. Valenţa psihoticã, panta cãtre degradarea mintalã, e o constantã umanã. Ambele afirmaţii sunt valabile. Elementul religios nu e mai universal decât acela nevrotic sau psihotic, decât posibilitatea minţii umane de a rãtãci. Formele inferioare—cãci existã şi aşa ceva—ale religiosului ar putea fi încadrabile ca distorsionãri psihotice. Universalitatea religiosului nu pledeazã, în sine, pentru normalitatea lui.

Descoperirea black—ului




Descoperirea black—ului





Începând mai nou sã mã interesez de black metal, am trecut de la Enochian Crescent (care sunt iniţiatorii mei), la Throes of Dawn, Enthroned, Burzum, Hecate Enthroned, Aeternitas, Stormlord—o muzicã mai inventivã şi originalã decât death—ul, şi în mod cert mai melodioasã, mai dinamicã şi vioaie; unii au subiecte existenţiale, nereligioase (sau: religioase în mod indirect). Black metal—ul, tocmai la celãlalt capãt al rock—ului, dincolo de death, convinge prin originalitate, nu e ceea ce ştiai pânã acolo, inoveazã, are o eleganţã şi sapiditate absente din death, care tinde sã fie inform, cu toate cã nu la toţi şi nu întotdeauna, şi chiar din subgenurile eclectice sau hibride, rezultate din hibridãri—doom, gothic, viking, ca sã nu mai vorbim despre … grind.
Black—ul poate îndeplini o funcţie catarcticã, poate sã aibã un rol catarctic. Black—ul, cel puţin unele piese, exprimã foarte bine trãirea mea, câteva laturi, sau momente afective, ceva din ceea ce simt eu, modul în care simt ceea ce trãiesc; nu e puţin lucru, o astfel de identificare înseamnã ceva, iar inventivitatea black—ului îmi fusese necunoscutã.

Burzum mi se pare foarte remarcabil—am numai douã piese ale lui, iar aceea instrumentalã e foarte bunã.
Arta atinge afectivitatea, care e însãşi esenţa persoanei, de aceea aprecierile de gust sunt nu numai nedisputabile, şi neargumentabile, ci şi, la urma urmei, neinteresante—intereseazã atitudinea în ansamblu.

În cu totul altã ordine de idei, la Eminem îmi plac umorul şi festivitatea, caracterul festiv.
Transsubstanţierea e romanţatã, comportã travestiri pioase. Realitatea e alta. Esenţa metafizicã nu se aflã într—un loc anume, nu e localizatã; însã darurile ajung sã participe la identitatea metafizicã a Lui Iisus. Aceastã identitate nu ajunge sã se afle în vreun loc anume, aici sau acolo, nu e localizabilã. Însã asta mai implicã ceva—faptul cã Lui Iisus Îi corespunde o esenţã universalã, o substanţã universalã, participabilã de cãtre mai multe existenţe—Iisus Însuşi, plus Prezenţele Reale, cãci nu e una singurã: Euharistia, cei mici, sãracii şi prizonierii, cei în restrişte, existenţele despre care Iisus a spus cã Îi sunt identice în mod real; e o implicaţie foarte interesantã—aşa se face cã, dacã Dumnezeu e o substanţã singularã, Fiul Sãu e o substanţã universalã, comunã mai multor existenţe individuale, e ceva puţin derutant.







Cred cã despre soţia lui Bataille, apoi a lui Lacan, şi actriţã a lui Renoir, am citit întâia datã acum 11 ani, în biografia celui de—al doilea dintre soţii ei. La 26 de ani s—a despãrţit de Bataille, iar dupã patru ani, la 30 de ani, a devenit amanta lui Lacan, cu care s—a şi mãritat la 45 de ani; a avut fiice de la fiecare dintre cei doi soţi ai ei.
Ca actriţã, a fãcut filme şi cu Pagnol, Carné, Siodmak, Astruc, Rossellini.
Te întrebi cum era sã fii soţia filozofului transgresivitãţii.

Severitate inchizitorialã


Severitate inchizitorialã





Îmi repugnã severitatea inchizitorialã a lui Kurp, ochiul lui de soacrã. (Cu toate cã, între cusurgii, Nabokov şi ortodoxul Hart ilustreazã tipul soacrei; ‘Morgan’ înseamnã satisfacţia amarã, iar Paleologu—suficienţa sacerdotalã, aferarea sacerdotalã. Kurp e mai degrabã un inchizitor, reprezintã spiritul inchizitorial, cu strepezirea aferentã şi încrâncenarea vindicativã, gustul pentru represalii.) Kurp are ceva de zbir, de satrap, de comisar bolşevic încrâncenat, şi de om care are ceva de demonstrat—lui însuşi, altora, dupã cum se nimereşte; e necruţãtor ca un gramatician francez din sc. XVIII, gata mereu sã penalizeze şi sã bagatelizeze, în numele ortodoxiei lui literare, fãrã pic de simţ al relativului şi al întâmplãtorului, pãtruns de un etos al ranchiunei veterotestamentare, un Iosua vindicativ. Indignarea lui e antipaticã, disproporţionatã, jalnicã, şi nu serveşte la nimic. Gustul literar poate fi afirmat şi cu bonomie. La Kurp e vorba numai despre a avea dreptate, şi a le da altora peste cap cu dreptatea ta, a—i taxa pe alţii; eseistica lui e, în bunã mãsurã, o îndeletnicire punitivã, represalii literare.

Thrash

Thrash





Câteva impresii de muzicã; dum. seara am ascultat şase trupe de thrash (Slayer, Anthrax, Sodom, Exodus, Testament, Megadeth), plus alte cinci cântece. Thrashul îmi plãcea mult la 15—16 ani (deşi nu cunoşteam mai mult decât Metallica, Kreator, câte un album Slayer, Megadeth, Testament, şi un cover Sodom; ceea ce ştiam din Sepultura era deja death)—teoretic, era genul meu predilect; acum, când sunt mai ales un ascultãtor de punk, grunge, indie, alternativ, post—punk, îl gãsesc un pic astringent. Dum., de la 7 ½, am ascultat thrash, prefaţând cu Enochian Crescent, viforul black. Am continuat cu Slayer (treisprezece titluri), la care frapeazã precizia violenţei, şi care sunt etalonul, pentru unii, al thrash—ului, cu toatã relativa lipsã de inventivitate—dacã îţi place oricare dintre cântecele lor, gãseşti ca el câte vrei—toate celelalte sunt cam la fel; însã oferã surprize, ‘Cult’ începe ca o piesã Metallica, melodie, apoi rapiditate şi furie (‘religia e urã, fricã, rãzboi’)—ocazia lui Araya de a predica iubirea, seninãtatea şi pacifismul. Tobele lor îmi plac foarte mult, ca şi mânia convingãtoare a lui Araya. ‘Hate Worldwide’ e o altã piesã interesantã. Cam astringenţi, pentru gustul meu.
Dupã Slayer, a urmat Anthrax (cu şase piese), timpuriu discreditaţi, pentru mine, de hibridarea cu rapul. O asemenea hibridare toceşte şi compromite tocmai esenţa thrash—ului. Însã fac impresie bunã, ‘Among The Living’ începe în forţã; unele piese sunt pur şi simplu heavy, metal principal. Vocalistul nu e cine ştie ce, nici mãcar cât Mustaine. Pentru mine, cred cã Anthrax sunt mai pasionanţi decât Slayer; nici nu ştiu dacã sunt chiar o trupã de thrash, probabil cã nu, dacã facem din Slayer, Kreator, Sodom, şi Metallica şi Sepultura timpurii, etaloanele genului acestuia.
‘Metal Thrashing Mad’ e ceva ce ar fi cântat J. Priest; probabil cã I. Maiden sunt mai duri. Anthrax au şi piese de rock generic, cum ar fi coverul pentru ‘Next To You’—Iris fãrã Minculescu (dacã aşa îl cheamã).
În general, Anthrax e un heavy rapid, fãrã idei muzicale. Sunt ştirbi.
Cu Exodus (şase piese, ca şi Anthrax), care aduc thrash—ul la cuvenita agresivitate furibundã, neconcesivã, rãspicatã, trecem la ceva pe deplin identificabil drept thrash; ei seamãnã cel mai mult cu ceea ce fusese Metallica timpurie—fãrã sã îi fie epigoni. Poate nu foarte inspiraţi, dar destul de iscusiţi. Dacã Anthrax sunt marii supraestimaţi, Exodus sunt marii subestimaţi, nedreptãţiţi. Ei sunt cei care meritau mai multã faimã. Oferã ceea ce s—ar cuveni sã aştepte un ascultãtor de thrash.
Sodom sunt, de 17 ani, thrasherii mei preferaţi; supremaţia lor e nedisputatã.
Testament (şapte piese) sunt, dacã pot spune aşa, lipsiţi de sobrietatea thrash—ului, şi de o banalitate indiscutabilã, neinteresanţi pur şi simplu, thrasheri de care nu poţi sã te interesezi; muzica lor pare, n—aş putea spune din ce cauzã, banalã, agresivitate ternã, fãrã scop, anostã din capul locului, thrash anost.

La 17—18 ani am şters multe casete (Testament, Overkill, Faith No More, etc.—ceea ce ajunsesem, pe atunci, sã dispreţuiesc); la 19 ani, am dãruit multe casete.
Nu e întâmplãtor faptul cã Sandlin îl admirã pe Wolfe, fiindcã fiecare dintre ei mi—l aminteşte pe celãlalt—şi sunt, cultural, interschimbabili, sau mãcar foarte similari—adicã semidocţi şi provinciali; oricum, distincţia trasatã de un alt Wolfe (de data aceasta, un Gary), în recenzia unui roman al lui Williams, între un SF ludic (Kuttner, despre care nu cred sã fi auzit pânã acum, Zelazny, Farmer, Williams) şi altul speculativ (Asimov, Clarke) lasã pe dinafarã un al treilea subgen—SF—ul de divertisment, însã neludic. Aşadar, distincţia lui Wolfe nu e tocmai aceea dintre SF—ul hard şi acela de divertisment; existã o întreagã literaturã de aventuri SF care nu e speculativã, însã nici ludicã (cu toate cã, desigur, ludicul e o noţiune destul de vagã, încât sã poatã îngloba destul …).
Al optulea playlist din martie e unul foarte delicios, şi are 27 de cântece (adicã 1 ¾ ore de muzicã)—zece Throes of Dawn, câte un Enthroned, Aeternitas, Stormlord, Hecate Enthroned, Nightwish, douã Burzum, trei Megadeth, cinci Eminem, câte un Native American Sacred Spirit, Hecate.
Al şaptelea playlist din martie (sb.) are 38 de cântece (adicã peste 2 ½ ore de muzicã)—treisprezece Manic Street Preachers, opt KMFDM, patru Chemlab, trei Enochian Crescent, şase Slayer, şi câte un Pigface, Cenotype, Chrome, Crescent Shield.




Ideea mea socialã e o independenţã ironicã, nu lipsitã de umor; altfel, oamenii nu mi s—au pãrut fiinţe a cãror companie sã merite. De mult nu mai am ‘grijã la ceea ce vorbesc’. Aşa cum sunt, vieţile oamenilor nu înseamnã nimic, sunt numai strãdania de a subzista. Încercarea, cãznitã, neaspectuoasã, de a subzista—acolo unde nu existã un ‘mai departe’.

A îi acorda vieţii false contururi şi licãriri supranaturale.

Scrisorile lui Pasolini& ‘Secolul 21’—abstracţionist& irlandezul picant& ‘Rusia …’ (deceniul redactãrii).

Cineva menţioneazã cartea lui Richardson, ‘Citindu—l pe Barth’.

Pentru Barth, nu exista nici Prezenţã Realã, nici perihorezã. Critica pe care o face doctrinei luterane e de pe poziţii reformate; pentru Barth, Luther nu era îndeajuns de reformat. Era prea tributar teologiei care l—a precedat, n—o rupsese suficient cu ‘trecutul teologic’. Barth îi reproşa lui Luther cã a suprimat abisul dintre Dumnezeu şi om, sau cã a mai lãsat ceva din legãtura celor doi; sfinţirea nu se întemeiazã pe asemãnarea dintre Dumnezeu şi om, pe vreo similitudine existentã, Barth postuleazã disparitatea absolutã.

Azi şi ieri (marţi)—1, 7 mil.; azi şi ieri am mâncat la cantinã (pui cu smântânã, paste, clãtite; chifteluţe cu sos, cartofi).

Aprecierile omului sunt singulare, esenţial netransferabile. E firesc sã fie aşa. Aprecierile de care e capabil omul ţin de fiinţã, înţeleasã în singularitatea ei—e ‘viaţa sãlbaticã’, aşa cum o gândeam odinioarã, viaţa neîncãtuşatã, neconstrânsã, neîngrãditã. Norma omului e fiinţa (proprie), cu cerinţele, nevoile şi aspiraţiile ei, acesta e criteriul evaluãrilor şi al rãspunsurilor. De aceea, caracterul dezamãgitor al altora nu e nici o iluzie, nici un paradox, ci o urmare fireascã a acestei orânduiri a psihicului.

Joi—fumat de la 5 ½.

Gãsesc încântãtor gândul cã Burzum ar fi un cinstitor al lui Baldr.

Joi seara, pentru înviorare, ascult nişte C. Corpse şi Voivod—sunt nouã piese, rãtãcite cine ştie cum în muzica mea.





Acte, gesturi lipsite de demnitate, de elementarã demnitate umanã.

Teologia raţionalã, teologia filozoficã, e, în principiu mãcar, mai apofaticã decât teologia toanelor şi a ranchiunelor, datã ca apofatism inspirat, ca profetism furtunos.

Probabil cã abia azi, cãutând postãri ale lui Kurp despre Auden, am înţeles cã americanul îmi displace nu atât fiindcã e cusurgiu—ci fiindcã e posomorât şi mohorât—aşa cum cusurgii sunt, adesea. Kurp e posomorât—lucru care nu e chiar de neaşteptat la un cusurgiu.

Cu bunãtate, afabilitate şi simpatie, cu cordialitate.

Rezumarea unei experienţe literare (gãsesc aşa ceva la romancierul Williams, la canadezã)—experienţa literarã în racursi.

Sb., de la 10 ½, fumat—dupã mai mult de 5 s. (din joia dinaintea virozei).

Dacã ar fi sã sugerez o formulã care sã desemneze gândirea şi simţirea mea religioasã, atunci aş vorbi, poate, despre protestantism elegant; însã oare nu e catolicismul, protestantism elegant, protestantismul însuşi nefiind decât catolicism ‘adus la zi’, degradat, vulgar, sãrãcit şi chiar devastat? Vreau sã sugerez, mai departe, cã, departe de a fi antipodul catolicismului, protestantismul nu e decât o formã a acestuia, mai mult sau mai puţin eşuatã şi deficientã.

Condiţia însãşi a operei de artã, condiţia ei intrinsecã, ascunsã, o face sã fie o hieroglifã, ceva neexplicit, ceva ce trebuie descoperit, aflat. E un limbaj de învãţat, etc.; ea poate stimula gândirea, însã cu condiţia ca aceasta sã nu i se supraordoneze.

Disproporţia evidentã a asumãrilor; fantasma nevroticã nu înseamnã asumare.

Pe Kurp îl regãsesc aşa cum îl ştiam—apodictic, de o severitate stupidã şi posomorâtã, arogant şi suficient, de o suficienţã dezagreabilã, iritantã (v. rândurile lui despre bibliotecile lui White, chiar Wood …)—indignarea farizeului literar, prompt sã dezaprobe şi sã penalizeze, sã cenzureze şi sã plesneascã din mers, fãrã drept de apel—interesat numai de fanatismul lui estetic posomorât—într—un cuvânt, fanatizat.

Am trãit multã vreme cu mintea destrãmatã, pulverizatã de durere.

Nu ascult muzicã, nu citesc pentru a avea despre ce sã scriu—însã ascult muzicã, citesc cu intenţia de a scrie, pentru ca în felul acesta sã îmi strunesc priceperea.

Dum., mai aveam 10 ţigãri din ajun.

Dum., citesc alte postãri ale romancierului Williams, dupã acelea trei de ieri; dintre cei care scriu despre SF, mã intereseazã canadeza, catolicul Watson, Ep. Sigrist, Sandlin, ‘Morgan’, Horguelin. Genuri, SF, muzicã, cinema.

Exigenţa necruţãtoare a inteligenţei trebuie moderatã de bonomie.

47& ‘pragul lui Watson’ (pragul de postãri al lui Watson).

Canadeza despre ploaie şi Simenon& romancierul Williams despre Bradbury, Africa imaginarã şi amatorism& Kurp& cetitori, clasarea greşitã, postãri scurte, lapidaritatea.

Neîndoielnic, Nabokov obişnuia sã exagereze defectele literaturii care nu îi plãcea.

Satisfacţia amarã (‘Morgan’) sau agresivã, verva (ortodoxul Hart) cu care cusurgiii observã defectele. (La Kurp, Paleologu, e mai degrabã satisfacţia aferatã a cusurgiului.) Existã aici un resort psihic decelabil, demonstrabil.

Adesea, despre un scriitor se pronunţã cel care nu e cel mai potrivit pentru asta.

Se potriveşte mai ales scriitorilor care nu sunt chiar de întâiul rang. Valoarea lor e certã, însã nu şi primã. Autorii nu doar admiraţi, ci şi gustaţi—însã cu o distanţare criticã. Cãrţile în care se gãsesc şi lucruri de admirat foarte mult, încântãtoare, şi altele supãrãtoare. Nivelul variazã, fluctueazã. Ceva încântã, altceva supãrã.

Durata perceputã e invers proporţionalã cu durata amintitã; se vede în copilãrie şi senescenţã. Ceea ce pare îndelungat când e trãit, pare scurt şi bidimensional în retrospecţie. Ceea ce trece încet pare scurt—ceea ce trece repede pare lung—durata retrospectivã, retrospecţia e invers proproţionalã cu percepţia.

E mai bine sã considerãm gesturile rituale ca fiind simbolice, decât ca fiind magice.

Erotism curat, nu transgresiv.

Închipuirile timpurii despre aspiraţii şi trãdarea acestora, trãdarea a ceea ce e mai înalt şi nobil.

Klages, htonianul.

Turnura urâtã, hidoasã, luatã de evenimente care putuserã decurge altfel.

Mai degrabã Klages şi htonianul (decât Bataille şi Sade).

sâmbătă, 24 martie 2012

Se poate citi o selecţie recomandabilã din eseistica Dnei. Robinson, romanciera americanã, eruditã remarcabilã şi gânditoare barthianã (şi poate singura care o surclaseazã pe Dna. Yourcenar în ierarhia mea literarã); fiecare paginã scrisã de aceastã autoare e importantã şi semnificativã.
Îmi place foarte mult Enochian Crescent, care cântã un black însufleţit şi aprig (‘Tatan’, ‘Chalk Face’, etc.), au mai ales piese scurte, schiţeazã, câteodatã, melodii. Cine ştie dacã black—ul nu e punk—ul sc. XXI? Vã spun ce muzicã nouã (pentru mine) am mai ascultat. Darkthrone mi—au plãcut mai puţin, însã nici nu cântã black, sunt un fel de surogat de Candlemass; iar când fac death convenţional, sunt oarecare (‘Where Cold …’). Alghazanth sunt cel puţin interesanţi, antrenanţi, şi vor ceva cu muzica lor, însã latura de pop black e mai puţin ofertantã, cred.
De la Megadeth, s—a întâmplat sã—mi placã ‘The Scorpion’, bine condusã, bine reglatã şi energic rulatã; însã seamãnã cu ‘Give …’, Mustaine cântã ca M. Jackson, e o piesã pe care ar fi cântat—o bine M. Jackson, e rock principal.

Joi şi azi (sb.) am ascultat de câte mai multe ori nişte cântece, mi—am oferit o derogare de la parcurgerea linearã—Plant, ‘Tatan’, ‘Chalk Face’, Megadeth, Current 93.
Punk—ul înseamnã rock (aşa cum hardcore—ul înseamnã punk). Punk—ul e o formã a rock—ului, nu antipodul sãu. Însã existã, în aceastã privinţã, o reprezentare popularã greşitã. Cel puţin în principiu, meritã corectatã. Punk—ul nu e distinct de rock. Nu e altceva decât rock—ul. Unii rockeri cântã punk. Citesc şi pe siteul de criticã muzicalã al zurbagiului Prindle (‘PRR’) protestul cuiva cã ‘BOY’, debutul din ‘80 al lui U2 [1], e ‘un album punk, şi nu un album rock’ (‘tempo ridicat, ghitarã zgomotoasã’, defineşte punkerul); e o greşealã curentã, însã dihotomia aceasta e inexistentã, şi scornitã de imbecili, şi nimic n—o motiveazã, punk—ul e distinct numai de hard& heavy, însã a contribuit la generarea death—ului, şi chiar a thrash—ului, şi punk—ul grunge a învãţat, se zice, câte ceva, chiar de la rockerii heavy. Punk—ul e muzicã rock. Punk—ul e rock. Rock—ul include punk—ul.

E bine cã piesele death, black, etc., sunt scurte—nu fiindcã ar urma, în acest fel, tiparul punk—ului (grindcore—ul, ca rezultat al punk—ului hardcore), ci fiindcã, altfel, ar putea fi supãrãtoare—şi monotone; dealtfel, e vorba mai mult de o trãire, de un paroxism, nu de o melodie.

În cu totul altã ordine de idei, ceea ce frapeazã e monotonia boscorodelilor lui Prindle, ca şi relevanţa lor; nu afli, de la el, nimic despre muzica pe care pretinde cã o discutã. Stilul e mohorât şi cenuşiu. Însãilãrile lui s—ar vrea pamflete, nu—s decât cârpãceala unui cârcotaş de duzinã; secretul e cã Prindle n—are nimic de spus despre muzica pe care o toacã.


NOTE:

[1] Principiul 4 x … e valabil şi în muzicã—chiar Gracq îl menţiona pe Wagner împreunã cu Balzac. Un înveterat al muzicii U2 scrie cã preferã ‘Joshua …’, ‘Achtung …’, ‘War’ şi ‘Boy’ (‘J. Tree is excellent, as is Achtung Baby, and there are prolonged moments of greatness on almost all of the remaining discs, especially Boy, however, never again would they produce such a brilliant string of pertinent, passionate, heartfelt, well-written SONGS, yes real songs that are catchy and they make you think …’); pretenţiozitatea şi devierea au survenit cu ‘Fire …’. Prindle crede cã transformarea s—a produs abia dupã ‘Rattle …’. Însã aprecierile lui muzicale sunt complet arbitrare şi irelevante, scrise într—un stil cleios şi imbecil; din punctul meu de vedere, absolut inutilizabile chiar numai ca recomandãri—n—ai dupã ce sã te ieri, sunt peroraţiile şi rãtãcirile unui cretin, nu ştii care din muzica discutatã/ vânturatã ar merita, sunt numai gesticulaţiile haotice ale unei puşlamale, totul e o lãbãrţare dizgraţioasã. Un cârpaci obtuz, posac şi neconvingãtor, de la care nu afli nimic despre muzica discutatã.
Prindle scrie cã a fost convins de ‘Joshua …’.
Ceea ce dezamãgeşte, în critica literarã şi filozoficã a lui Auden, e tonul foarte burghez, poziţia destul de convenţionalã, de un bun simţ care e, uneori, raţional, însã alteori e cam pedestru; deasemeni, o sentenţiozitate placidã, inabil mascatã de falsa modestie a unui mic—burghez mototol. Aşa cã sunteţi îndreptãţiţi sã presupuneţi cã nu îmi place critica fãcutã de Auden.
Auden ne spune cã îi displace gazetãria lui Chesterton, şi, în general, eseurile fantaziste (şi o declarã cu mina posomorâtã a menestrelului erei atomice, a scriitorului postbelic alarmat de pericolul nuclear şi de cursa înarmãrilor); e ceea ce spunea Lang despre poemele în prozã, şi ceea ce credea Cioran despre romane. Însã acestea nu sunt judecãţi de valoare, ci, prin forţa lucrurilor, enunţuri subiective. Nu se poate emite o judecatã de valoare despre o formã literarã în ansamblu (eseul fantazist, poemul în prozã, romanul); poate fi doar declaratã inapatenţa pentru acea formã. Inapatenţa e legitimã; judecata de valoare, nu. O inapetenţã personalã nu e o judecatã de valoare; nu e altceva decât ceea ce e. E legitim sã îţi displacã o formã literarã—nu şi sã crezi cã ai spus, cu asta, ceva decisiv împotriva ei.
Alţii citesc cu nesaţ eseurile scurte ale lui Chesterton.
Al cincilea playlist din martie (luni) are 94 de cântece (adicã peste 6 ½ ore de muzicã)—şaptesprezece Current 93, trei Big Black, treizeci şi unu The Velvet Underground, şaisprezece Clan Of Xymox, nouã The Chameleons, opt Dark Sanctuary, douã The Soil Bleeds Black, trei David Bowie, şi câte un Autumn Rain Melancholy, Chapterhouse, Black Rebel Motorcycle Club, Vive La Fête.

Al şaselea playlist din martie (joi) are 135 de cântece (adicã peste 9 ¼ ore de muzicã)—treizeci Megadeth, nouã Robert Plant& Alison Krauss, douãzeci şi nouã U2, patru KMFDM, cinci Hűsker Dű, cinci Enochian Crescent, patru Darkthrone, nouã Ministry, trei Minor Threat, doisprezece Portishead, şapte The Replacements, patru Florence& The Machine, ‘Cielito Lindo’ în trei versiuni, şi câte un Röyksopp, Carl Hancock Rux, Alghazanth, Antioch Arrow, Antimatter, S. O. D., Slayer, Mark Knopfler, P. J. Harvey, New Passengers, Youngbloods.
Nu existã maternitate fãrã curãţie. Maternitatea desãvârşitã e numai rodul curãţiei şi al harului. Treapta superioarã—firesc şi spontan.

Din punct de vedere exterior, din religiozitatea medievalã apuseanã au rezistat numai frânturi; din punctul de vedere al realului, însã, a subzistat esenţialul—acesta e marele triumf al creştinismului medieval apusean nedivizat—faptul cã a afirmat esenţialul.

Probabil cele mai frumoase versete din VT, dacã nu din toatã Biblia.

Continuaţi sã batjocoriţi Evanghelia Sfântului Luca, şi e pãcat.

Catolicii din Rãsãrit. De la catolici din Liban, dacã aveţi nedumeriri.

Era şi unul dintre teologii preferaţi ai Papei; poate cel mai mare teolog neamţ. Analogia cu Sf. Maxim.

Împãratul, realul, realitatea regalitãţii Lui.

Progresiştii apuseni au fost cei mai mari mariologi ai sc. XX.

Mâncarea& drumul& xenofobia.

Ispita din teologie, şi libertatea; nesubstituibilitatea. Momentul şi decizia.

Împãrtãşirea sfinţilor. Ceea ce sfinţeşte. Comuniunea celor sfinţiţi.

Împãrtãşirea sfinţilor este un mister atât de important, încât creştinãtatea l—a înscris în Crezul ei.

DUPĂ 3 ½ L.. Neantul şi fierea, nihilismul& înţelepciunea voioasã& umorul& bonomia&

Realism, naturalism& surrealism, originalitate, înariparea (JG, evreul argentinian, Sandlin, Ep. Sigrist, BW, evreul canadez, canadeza)& avangardism.

De vin., încetând sã lucrez în ambulator, am dat frâu liber nihilismului, mizantropiei, dispreţului şi limpezimii, ceea ce cred cã mi—a fãcut bine.

Mustaine are un ton de josnicie, perfidie şi ticãloşie, de depravare şi agresivitate—e vocea unei canalii.

Mã intereseazã ceea ce citesc despre Revert.

Vin., 3 ¼ ore de muzicã (7 ¾--9 ¾; 10 ¾--12). În locul dupã—amiezii de thrash intenţionate joi, mi—am oferit o searã de thrash, vin..

A îi lãsa cuvântul chiar autorului. Trad..

Suferinţa nu îi face pe oameni desãvârşiţi—deşi poate sã îi facã ceva mai buni. În general, nici asta nu se întâmplã.

Încerc sã îndepãrtez tot ceea ce ecraneazã, mascheazã, drapeazã neantul vieţii, zãdãrnicia ei; nenorocirea pe care—am cunoscut—o o iau drept ocazia de a nu regreta. Nu existã scurtãturi, am fãcut greşelile previzibile, nimic nu te absolvã de parcurgerea rutei greşelilor previzibile, aşteptabile. Refuz sã formulez teoretic ceea ce, la mine, e numai o trãire; iar formulatã teoretic, trãirea mea ar fi medicinã, nu filozofie.

Dacã Biblia e despre minuni, atunci nu mã intereseazã. Creştini critici, postmoderni, postnihilişti—nu postcreştini. Mai bine subtilitate—cu inteligenţã, decât simplitate—însã fãrã inteligenţã.

Foarte puţini ştiu sã nu fie sluga care—l încolţea pe Sf. Petru, sau slugile de la Marele Preot. Ceea ce e mai curat va fi dat pe mâna slugilor, a pramatiilor şi a canaliilor. Deriziunea, batjocura.

Black—ul ca punk actualizat.

Ceea ce e nesatisfãcãtor şi neconvingãtor la o literaturã, ceea ce nu convinge.

Izbucnirea de mizantropie, ieri şi azi.

‘Purtarea de grijã a Lui Dumnezeu’ înseamnã raţionalitatea firii, nu intervenţii miraculoase. În acest fel a purtat şi poartã Dumnezeu de grijã.

Frumuseţea fizicã e un mister sinistru, e misterul ticãloşiei—e ceea ce urâţeşte tot ceea ce atinge, pe dinãuntru şi pe dinafarã. Însã nu e ceva inexplicabil psihologic. E explicabil în termeni de zoologie, de etologie, mai degrabã decât de demonologie.

2, 45 mil.. (Luni—joi: 600+ 450+ 100 mii.)

joi, 22 martie 2012





Cinismul, batjocura, sfruntarea, remarca tãioasã şi causticã, sarcasmul, sunt dezarmante, însã asta e numai ceva psihologic; ele demoralizeazã gândirea.

Ce sã credem despre populismul creştin, sau accepţia subconştientã peiorativã a religiei, întotdeauna la modã? Existã şi dintre aceia care nu vor sã admitã evidenţa a diferite nivele de subtilitate, a unei gradãri a subtilitãţii. Simbolul e ‘preotul de ţarã’ al lui Ţuţea, ca etalon al religiozitãţii. Populismul religios—Paleologu, Pascal, blazaţii, idealizarea credulitãţii, credinţa ca îndobitocire, nu ca rafinare; e la lucru scepticismul complexat, neputinţa complexatã, credulitatea cãznitã şi piezişã a veleitarului, cei ca Paleologu nu ştiu nici ei prea bine de ce spun ceea ce spun, ceva le scapã, credinţa lor e esenţialmente mimeticã, o credulitate simulatã şi imitativã, un hibrid. Paleologu era unul dintre cei care au o înţelegere subconştientã peiorativã a credinţei, pe care o considera o îndobitocire, nu o rafinare a inteligenţei—fetişizarea bigotismului şi a barbariei, superstiţie pascalianã, de degeneraţi.

Critica muzicalã interesantã, tonul popular, suflecat, colocvial—Prindle. Pluralismul şi pluralitatea îmi plac în orice privinţã—nu numai în criticã—sã existe diversitate, varietate, multiplicitate.

Moment surrealist, cu un urolog lãcrimând în vreme ce—şi amintea despre pisici şi câini.

Cea dintâi datorie e aceea cãtre propria fericire.

Surrealismul ca spiritualitate, sau ca pretext pentru anarhie; originalitatea, Gracq, Ramuz, Sandlin, evreul canadez, surogatul, cârpãceala.

O formulã a Iadului—iluzia şi autodeprecierea.

Ca subiecte pentru tablete de criticã muzicalã. Însã Prindle pare cam imbecil, îmi place mai puţin decât mã aşteptam.

‘Babel’—Pividal, Fernandez, Tournier, Bruckner, ‘Baudelaire’, ‘Lac’, Dna. Yourcenar, Dna. Duras —cam opt vols..

Azi vrusesem sã fie o zi de thrash, douã ore de thrash (5—7), însã am aţipit.
Megadeth, U2, Plant, KMFDM, Knopfler.
And of Mafia fiction as well with Les Habits Noirs

And he invented the modern Super-Villain with Jean Diable

And he wrote some interesting Pre-Dracula Vampire stories too.

"When the chips are down... these Civilized people... will Eat each Other"

luni, 19 martie 2012

Unitatea nu înseamnã uniformitate, existã diferite grade de subtilitate, cãrora e necesar sã li se rãspundã distinct, diferenţiat, religia înseamnã o paletã corespunzând unor nivele de subtilitate, iar personajul lui Eugenides are dreptate: dincolo de ceea ce e valabil pentru toţi, religia instituţionalã trebuie sã se adreseze diferenţiat diverselor grade de subtilitate a înţelegerii şi a trãirii—la fel cum, în aceeaşi privinţã, Patapievici are dreptate împotriva lui Paleologu, care cãuta sã reducã trãirea religioasã la tiparul evlaviei populare. Însã nu orice preţuire arãtatã religiozitãţii populare înseamnã demagogie. Gânditorul trebuie sã fie capabil sã recunoascã şi unitatea, nu numai diversitatea. Diversitatea fãrã unitate înseamnã divergenţã, aşa cum unitatea fãrã diversitate înseamnã uniformitate. Fanatizarea aspirã cãtre uniformitate, şi tinde sã suprime diversitatea. Probabil cã fanatizarea poate sã fie întâlnitã de—a lungul întregii scãri a subtilitãţii. Însã e posibilã şi o reprezentare echilibratã, netendenţioasã. Ratzinger vorbeşte uneori despre religiozitatea pe care a cunoscut—o în copilãria lui bavarezã. Ce semnificaţie au aceste cuvinte, venite de la un progresist? Atunci când Ratzinger laudã evlavia simplã, nu vãd în asta o concesie populistã, sau demagogie religioasã, ci o recunoaştere a unitãţii bisericeşti—care e altceva decât uniformitatea. Unitatea e firesc sã existe; uniformitatea e o silnicie.
Religia nu îşi poate permite sã trişeze—nici sã dea greş. Ea nu poate pretinde sã rãspundã unora din aspiraţiile umane cele mai adânci, conformându—le unor şabloane, unor tipare, în dispreţul individualului şi al unicitãţii.
Fiinţa realã, neabstractã, e aceea a imperfecţiunilor penibile; filozofia considerã neinteresant, sau inutil, sã se preocupe de aceastã laturã empiricã, trãitã, de empiricul fiinţei, ‘interesantul filozofic’ se cantoneazã într—o antropologie axiologizatã, care selecteazã aprioric anumite trãsãturi corespunzãtoare unei reprezentãri flatante a umanului. Însã fiinţa e mai întâi o psihologie, viaţa fiinţei se desfãşoarã în psihologic, ontologia, cã normeazã sau nu, e indisociabilã de psihologie, omul e o fiinţã psihicã, are nu numai caracteristici, ci şi o existenţã psihicã—lucru care, uneori, pare sã îi fie mai evident teologiei. ‘Aspectul psihologic al fiinţei’ e cel pe care se întâmplã sã—l eludeze filozofia (care porneşte de la o reprezentare schematicã, idealizatã şi flatantã a fiinţei), şi pe care—l semnaleazã ascetica creştinã. E un aspect inavuabil, nemenţionat, adesea penibil. Însã fiinţa accidentalã e fiinţa trãitã, coincide cu activitatea fiinţei. Fiinţa realã e fiinţa nevroticã, fiinţa accedicã—fiinţa bolnavã, de o boalã care, înainte sã fie metafizicã, e psihicã. Acest aspect e de regulã trecut sub tãcere de cãtre filozofie, sau escamotat convenabil. Însã e neescamotabil şi proeminent. Existã gânduri, poate cele mai multe, care sunt ale unuia care lâncezeşte la birou, marca lor e inautenticitatea şi facticitatea; foarte puţine, incongruente şi care contrazic tiparul accediei, sunt tresãriri ale fiinţei, sunt sanogene, utile. Acţiunile utile nu pot fi deduse din cursul fantazãrilor celui care lâncezeşte la birou.
Salariile pe ian. şi febr. (24, 85 mil.) le—am ridicat abia în sb. de dupã jumãtatea lui martie, iar bonurile (tot pentru douã l.)—azi (luni).
Viaţa e ininteligibilã în termenii unei intenţii supranaturale coordonatoare. Teza ar fi de o aşa naturã, încât sã cearã o confirmare maximalã; decisiv nu e faptul cã e confirmatã de ceva—ci acela cã e infirmatã de altceva. Adicã, nu e deajuns cã unele lucruri pledeazã pentru ea—semnificativ e cã altele nu, cã altele pledeazã împotriva ei. Cu alte cuvinte, ideea e falsificatã imediat.
Mintea care pledeazã cautã câteva argumente în favoarea a ceea ce pledeazã. Însã mintea crioticã se intereseazã de ceea ce e de naturã sã falsifice o ipotezã, o teorie. A presupune o raţiune coordonatoare în spatele întâmplãrilor vieţii e stupid—schingiuirile pedagogice, etc.; a o şi postula, e absurd. Însã acelaşi lucru e valabil şi pentru întocmirea lumii naturale, nu numai pentru cursul existenţelor; decisivã, din punctul de vedere al infirmãrii ideii cã realitatea creatã mãrturiseşte o inteligenţã creatoare desãvârşitã, slujitã de o putere pe mãsurã, e infirmarea imediatã, existenţa patentã a imperfecţiunii, faptul cã ceea ce a fost creat e nedesãvârşit, e imperfect şi carenţial. Ceea ce existã poate vãdi o anume inteligenţã, slujitã imperfect de mijloace imperfecte. (Bigoţilor le rãmân, desigur, pentru a înţelege de ce lumea creatã e imperfectã, şi mitologiile explicative—neascultarea Protopãrinţilor—la care am refuzat, pe drept, sã recurg aici.)
Creaţia e imperfectã, nedesãvârşitã, iar existenţa e anomicã; încredinţarea necesarã minţii e una raţionalã şi impersonalã, nu magicã.
Însã vã mai spun ceva—Iisus a lãsat oamenilor Poruncile, ‘etica virtuţilor’, cum se spune—nu nãdejdea în minuni; virtuţile teologice sunt eshatologice, privesc eshatonul—nu sunt credulitate. Ştiinţa nu poate aboli credinţa în fenomene rare; filozofia poate, însã, sã le aboleascã pretinsa semnificaţie teologicã şi religioasã—asta e în puterea filozofiei. Iisus a lãsat nãdejdea în puterea vindecãtoare a Poruncilor, nu în intervenţii supranaturale; iar teologii lucizi lasã rugãciunii douã funcţii—orânduirea fiinţei, şi rolul simbolic—iar simbolurile sunt şi ele realitãţi eficiente.
Sb. a fost întâia zi caldã, cãldurã rãspicatã, decisã, fãrã echivocul rãcorii primãvãratice. Începusem sã mã îmbrac adecvat din ajun; de vin., la mijlocul lui martie, trecusem la hainele de primãvarã.

O gradualã obnubilare a discernãmântului. Aceasta e viaţa mea; nu aceea pe care mi—o imaginez sau o intenţionez. Însã închipuirea nu ţine în viaţã mai bine decât realitatea; dimpotrivã, ucide, sufocã. Imaginarul polueazã şi nimiceşte, nu e o alternativã, singurul bine e de cãutat tot în direcţia realului.

Sb. seara am ridicat salariul pe douã l.—24, 8 mil..

Evreul canadez îşi înţelege blogul ca pe o diagramã. Ca pe diagrama unei evoluţii.

Evreul canadez are o postare bunã, cumva programaticã, împotriva denaturãrii culturii populare—prin analiza inadecvatã, prea pedantã, nemimeticã; discutarea culturii populare ar trebui sã fie ea însãşi o parte a culturii populare, un element de culturã popularã—ca sã ajungã sã fie relevantã estetic, nu numai sociologic. Eroarea constã în a atribui culturii populare un grad de subtilitate pe care nu îl are, pe care nu—l poate avea, şi la care nici nu aspirã, şi pe care probabil cã vieţile celor mai mulţi nu—l au. Gustul intelectualului pentru cultura popularã înseamnã şi o recunoaştere a acestui fapt. Cultura popularã nu are o subtilitate ascunsã; nu are niciun fel de subtilitate. Investirea ei e falsificarea ei. Cultura popularã trebuie recunoscutã ca atare, rãspicat. Rãstãlmãcirea ei nu foloseşte nimãnui.

Literaturã popularã, literaturã principalã, şi gânditori (filozofie, psihologie, teologie, ştiinţe).

Gratitudinea despre care vorbeam, gratitudine pentru câteva lucruri, e o formã a înţelepciunii. Ea se traduce în refuzul de a scâlcia existenţa. E şi întâietatea empiricului.

Admiraţia acidã se referã la autorii interesanţi, însã inegali. Cei care sunt interesanţi, cu toate cã sunt inegali. În cãrţile lor, pasionantul e juxtapus ternului şi anostului—iar desãvârşirea cea mai convingãtoare, imperfecţiunii, stângãciei sau licenţei de gust—aşadar, inegalitate. (Discuţia despre funcţia esteticã a structurii artistice mixte, consideratã ca deliberatã, a fost scânteietor reprezentatã, cândva, de C. Petrescu; ceea ce spune el e, probabil, mai degrabã interesant, decât convingãtor.)
Revenind, existã şi o admiraţie acidã, care e mai mult decât numai stimã. Cãci admiraţia acidã nu numai respectã, ci şi se pasioneazã. Admiraţia acidã e aceea care gãseşte merite însemnate, şi greşeli însemnate, de netrecut cu vederea—ambele, de subliniat; adicã, valoarea e certã—şi la fel şi scãderea, existã o inegalitate marcatã. Existã ceva care încântã—şi ceva care supãrã, sau exaspereazã. E vorba, pe scurt, de situaţii literare ambivalente. Admiraţia acidã e admiraţia ambivalentã.

Vremea, ghişeul, tezã& tarabe& pragul& policieruri& fustã.

Diagramã.

12—piaţã; 3—4: i., ritm; 4—4 ¾: baie; 5--: muzicã.

Utilizarea, mai degrabã decât aprecierea; triplul aspect—caracterizarea succintã, eseul (în acest caz, religios) şi analiza, cu toate cã e mai mult ilustrare, utilizare pentru a ilustra o idee, decât analizã—şi în niciun caz nu e una literarã.

Întãrâtarea drãceascã—reacţia relevantã. Insuportabilul binelui, reacţiile care definesc, fotofobia moralã.




În acord cu supremaţia italianã a picanteriei cinematografice, BATTAGLIE NEGLI SPAZI STELLARI, de un vetust psihedelism de benzi desenate, cu o naraţiune clisoasã, vâscoasã, dizgraţios narativ, e menţionabil mãcar pentru cele câteva funduri europene—olandeza Katia Christine, finlandeza Yanti Somer, Eleonora King.
Al patrulea playlist din martie are 24 de cântece (adicã 1 ¾ ore)—patru Manic Street Preachers, şapte Big Black, nouã Beastie Boys, patru Ministry.
Cele şase femei—cinci adulte şi o blondã tânãrã.

‘Morgan’, baptistul, evreul canadez, cititorul lui Wallace, Horguelin, Jolley, Ep., catolicul Watson, canadeza, ortodoxul canadez.

Probozirile faimoase, retorica defãimãrii—Kusturica despre ‘Die Hard’, Cioran despre raţionalişti (‘înrobitorii minţii’), danezul despre Hegel. Ridicolul pozei, al indignãrii.

‘Scriiturã …’& ‘Literatura …’.
Evreul genevez.

Tonul meu—afectiv, intelectual, literar—nu e acela al evreului canadez; dealtfel, ne deosebesc atâtea—fizic, intelectual, social, cultural, temperamental.

În legãturã cu erotismul, mã gândeam, azi, în drum spre clinicã, la Beyle şi Brass, la clasicistul Botta şi cuceririle lui.

FILOZOFIA IMANENŢEI ŞI A MUNDANULUI. Criticismul perspectivist, Bataille, A., politologii, nu neapãrat filozofia limbajului obişnuit (adicã o filozofie pronunţat antimetafizicã)—filozofia care nu e şi o metafizicã.

PLAYLISTURI—XXIII, XVIII, XXVII—XXX, II, IV.

Ceea ce decredibilizeazã creştinismul.

Dezlânarea. Delãsarea.
Sb., întâi 45’, dupã care 30’, apoi douã ore de muzicã şi bãut cafea (1—2, apoi 5 ¾--7 ¾)—muzicã din martie (XXVII); întâia zi cu vreme caldã, de vin. am trecut la haine de primãvarã.

Dramatismul vieţii poate fi cunoscut şi reprezentat fãrã indiscreţie. Literatura ajunge sã reprezinte esenţialul dramei umane, esenţialul dramatismului existenţei, fãrã balast, fãrã povara accesoriului.

Eu cãutam explicaţii în spectrul psihologiei normale.

Eliade, precizia, Chartier, catolicul Watson despre Whewell (al patrulea eseu, dupã Rosmini, Ariosto şi filmul SF), Jolley despre Cavell (o glosã cavellianã), Pruss despre obiectivitatea frumuseţii. (Da, însã încântarea corelatã e altceva.)

Pruss vorbeşte despre educarea în scopul competenţei estetice, educarea pentru a deveni capabil de aprecieri estetice, întrucât teza lui e universalitatea frumuseţii; însã cine spune cã aceastã educare merge în sensul firescului uman? Poate cã e o falsificare, o pervertire. Eseul lui Pruss e ambiţios, însã reductibil la o petiţie de principiu.

Afectivitatea fiinţei e singularitatea ei.

Uitasem de ‘Orele’.

Avangardiştii—iar naturalismul e o formã de literaturã experimentalã, aşadar e încadrabil împreunã cu avangardiştii. Inegalii.

Vrea sã spunã cã o parte din ceea ce a scris romancierul avangardist Wallace e, de fapt, indigest; cã a scris şi lucruri indigeste, (multe) pagini terne, indigeste—ceea ce poate cã, de fapt, e secretul lui Polichinelle, lucrul pe care—l ştiu toţi.

‘Povara lumii’, ar trebui tradus.

Nesaţul muzicii. Dum., 5 ½ ore de muzicã şi cafea (9 ¾--12, 5—8 ¼).

Cei incapabili de respect sunt sinistru de capabili de slugãrnicie; cei incapabili de respect, cei incapabili sã simtã respect pentru oameni, au mari resurse de servilism, de slugãrnicie, de fricã slugarnicã. Cârpele sunt foarte demne, laşii sunt foarte cruzi.

Prefer o teologie fãcutã cu luciditate, uneia fãcute cu credulitate; prefer o teologie criticã, a luciditãţii, uneia a credulitãţii descalificante.

Mã gândesc la o filozofie în serviciul literaturii, nu care şi—o aserveşte; Lotar şi eseurile religioase (sunt mai mult discuţii, de o formã destul de liberã, şi ocazionale), Cavell, Jolley. Citatele—şi cititul. Muzica—evreul canadez, Horguelin, patrologul. Cinema—Horguelin, ‘Morgan’, evreul canadez, patrologul.

Întâietatea empiricului.

Jocul competiţiei, al concurenţei, e cel pe care mereu am refuzat sã—l joc.

Şestov, Cavell, Bataille, Derrida, Girard, evreii francezi. Autorii originali—ambele cataloage, insolitul lor.

Existã un ‘plictisitor pozitiv’, o ‘narcozã care include’, adicã nu lasã cetitorul pe dinafarã, ci—l poartã cu ea. Dealtfel, topografia sau morfologia literarã sunt mai variate decât li se pare unor teoreticieni nerãbdãtori sau blazaţi, oricum, nedispuşi sã încerce, sã testeze. Existã un astfel de plictisitor creditabil, hipnotic, fascinant într—o mãsurã, şi care, fãrã a suscita însufleţire, dã o satisfacţie bonomã, domoalã, satisface prin ceva—rãspunsul e şi o chestiune de temperament, de înclinaţie, de predispoziţie cãtre aşa ceva.

Aprecierile ca atare nu mã prea intereseazã, nu sunt esenţialul. Nu ele sunt esenţialul.

Voinţa de a nu se lãsa descumpãnit de conjuncturi.

Situaţiile inautentice, inautenticul, cârpãceala.

Existã o negativitate supãrãtoare, lipsitã de scop şi de sens. O experienţã timpurie a acestei negativitãţi dizolvante. Sunt probabil cele mai sfruntate rãstãlmãciri şi mistificãri, date ca exegezã—mai arbitrare decât exegezele anexioniste ale lui CN şi A.. Orice strãdanie de obiectivitate e abolitã, nu mai rãmâne decât vãpaia negativitãţii.

Mie P. Floyd mi se pãruserã ultimul cuvânt al muzicii postbelice.

Eu am rãmas la elementul psihologic, nu am sesizat dinamica, tendinţa, semnificaţia, raporturile, pl. II; elementul nu înseamnã nimic, numai dinamica lor conteazã, progresia, funcţionalul, elementul ca atare e neantul.

Exegeţii care rãstãlmãcesc—şi falsificã—Şestov, Chartier, Noica—deprinderea cu aşa ceva perverteşte. Nu e vorba cã poţi face ca ceva sã însemne literalmente orice.

joi, 15 martie 2012

Trãiesc adesea în lumea spectralã, imuabilã şi crepuscularã a trecutului—acolo unde s—ar fi putut întâmpla orice, şi nu s—a întâmplat nimic—contrafacerea cea mai lividã a fiinţei, fiindcã trecutul acesta imaginar sau alternativ nu e decât sarcofagul fiinţei şi al aspiraţiilor ei celor mai fireşti, reversul lumii, şi nu existã nicio îndoialã cã aleg trecutul tocmai fiindcã acolo nimic nu mai poate fi schimbat, şi din inaptitudinea de a mã interesa cu adevãrat de viaţã, cu dinamica ei, nu existã, cred, un alt motiv pentru a prefera trecutul, sau altceva de cãutat, de dibuit cu atâta josnicie, în trecut—decât tocmai duhoarea sepulcralã a realitãţii implodate, sentiment pe care transcrierea lui ca gând n—ar face decât sã—l falsifice, nu despre un gând e vorba, ci de o margine a fiinţei, zimţii tociţi ai fiinţei, trecutul nu existã, acela imaginar, nãscocit—cu atât mai puţin, aşadar imersia în trecutul paleativ e plonjarea în nefiinţã; trãiesc cu un sentiment muzeal, acela al curatorului care rãmâne prin preajmã pânã la ora închiderii—însã asta deja nu înseamnã mare lucru.
Iar faptul cã vorbesc despre fiinţã nu vrea sã spunã cã mã refer la realitãţi mai puţin abrupte, sau descurajante, la realitãţi în vreun fel abstracte; fiinţa coincide (şi) cu medicalul, cu clinicul, cu abruptul şi consternantul.
Matthew Milliner citeazã cu admiraţie un paragraf al lui Margaret Barker, de o incoerenţã stupidã: tabernacolul mozaic reprezenta creaţia, împãrţitã în lumile vãzutã şi nevãzutã—Sfânta Sfintelor e lumea nevãzutã şi ‘starea de luminã necreatã’. Atunci, Templul nu mai reprezenta numai creaţia, ci deopotrivã creatul şi necreatul. Nu e un alineat de naturã sã te facã unul dintre admiratorii lui Margaret Barker; spre deosebire de îngãduitorul Milliner, eu cred cã nu numai competenţa ei savantã, ci şi logica ei e discutabilã.
Iar pe de altã parte, faptul cã Templul avea o structurã simbolicã nu cred cã e un lucru pe care sã fie nevoie sã—l aflãm de la Margaret Barker, şi nici cã delimitarea Sfintei Sfintelor de incinta Templului e semnificativã teologic. Faptul cã Milliner are nevoie de Margaret Barker pentru a afla cã împãrţirea spaţialã a Templului e semnificativã, nu spune nimic prea flatant despre propria lui perspicacitate.
Conştiinţa de a îi aparţine aceleiaşi profesii ca Janet, Binswanger, Jaspers (şi mã gândesc, aici, mai ales la psihiatru, nu la filozoful pe care îl recenza Heidegger şi de care se interesa Lacan), Lacan, Clérambault, Jung, Benn, reprezintã o încurajare; aceastã apartenenţã profesionalã e, în sine, o realizare. Altfel, şi Ap. Pavel avea nevoie de o meserie, avea nevoie sã lucreze ceva.

Omul simbolizeazã într—o formã exageratã ceea ce nu reuşeşte sã facã într—o formã normalã –omul realizeazã caricatural ceea ce nu ajunge sã îndeplineascã în fapt, dã amploare idealã, fictivã, pentru a suplini insuficienţa din realitate—omul încearcã sã realizeze în imaginar şi fictiv ceea ce nu îi reuşeşte în realitate—de ex., agresivitatea iconoclasmului e reversul eşecului unei afirmãri fireşti a originalitãţii.
Evreii veterotestamentari îşi reprezentau desãvârşirea în cu totul alt fel decât grecii; la ei, nu era vorba despre tiparul unor caracteristici abstracte—sau, cu alte cuvinte, se vede şi se simte cã Dumnezeul înţeles de greci nu e acela al unei Revelaţii istorice, manifestat în istoria unui neam—ca la evrei. Însuşirile Lui sunt deduse, pe când gândirea veterotestamentarã corespunde unei altfel de metafizici—una inductivã. Unealta cognitivã a metafizicienilor biblici e inducţia. Grecii, dimpotrivã, deduc un tipar cu însuşiri abstracte. E, într—adevãr, îndoielnic cã evreii veterotestamentari Îl înţelegeau pe Dumnezeu ca fiind desãvârşit în acelaşi sens ca şi filozofii clasici greci, cã gândeau desãvârşirea dumnezeiascã drept având atributele cu care o înzestrau grecii; amalgamarea sau fuzionarea celor douã reprezentãri nu e deloc o operaţie de la sine înţeleasã. Nu cred cã evreii înţelegeau desãvârşirea la fel ca grecii; reprezentarea pãgânilor ar putea sã fie nu neînsufleţitã, abstractã sau neconvingãtoare—ci falsã, şi incompatibilã cu Revelaţia.
Postãrile scurte pot sã foloseascã formatul scrisorilor şi al comunicãrii personale (cititorul lui Wallace, canadeza, Jolley—care chiar şi citeazã scrisori: pe ale Maicii Maria—lucruri care sã ne inspire scrisul şi activitatea), sau al jurnalelor (Bloy, Rainer, R. Petrescu, Renard, ‘Morgan’), sau al eseisticii (eseiştii autohtoni, Chartier, Watson, Kurp), sau al analizei (hispanicul, patrologul, malaezianul, baptistul), sau al caracterizãrii succinte, lapidare (Horguelin, patrologul, cititorul lui Wallace), sau al discuţiei teologice (cititorul lui Wallace), sau al reflecţiei concise şi pãtrunzãtoare (Ep. Sigrist), sau al tematicii cinefile (Larcher), sau al comentariului, glosei, adnotãrii (Coleridge), sau al înregistrãrii conversaţionale a unei impresii (romancierul Williams), sau al vervei umoristice şi digresive (evreul canadez), sau al remarcii originale, sau al adnotãrii a ceva interesant, gãsit, sau al pamfletului (evreul canadez despre Olivia Munn, etc.).
Formatul poemului în prozã (Rimbaud, Gracq, De Quincey) e unul distinct—la fel ca şi acela al carnetului (Gracq, Schopenhauer, Montherlant, Rozanov, Weininger, Simmel).
Adesea, când discut literaturã, mã gândesc la ceea ce a scris cineva despre Wallace; sunt numai câteva rânduri, însã care mã inspirã. Existã, cu toate acestea, douã greşeli—aceea de a bagateliza literatura ca artã, arta literarã, ca zadarnicã şi neinteresantã, o desconsiderare globalã a literaturii—şi de a—l echivala, nu se ştie de ce, pe Wallace, cu literatura ca artã, cu literatura în accepţie de artã—a—l crede simbolul acesteia, sau mãcar reprezentativ pentru ceea ce poate sã fie arta literarã. Or, se vede uşor cã vorbele respectivului cititor, atât obiecţia enunţatã, cât şi cele douã greşeli semnalate, se potrivesc mai ales literaturii experimentale, avangardiste.
Ceea ce spune el i se potriveşte numai literaturii acesteia experimentale şi avangardiste, ca a lui Wallace, literaturii în cazul cãreia avangardismul e condiţia originalitãţii.
E valabil numai pentru avangardism.

Îmi amintesc, câteodatã, de o matahalã cu care am fost coleg în urmã cu aproape 12 ani; acea huidumã îl citea pe San—Antonio, şi înţeleg cã reprezenta o specie între timp dispãrutã—consumatorul de literaturã popularã, cel cu rutina şi deprinderea cititului. Azi nu le mai place sã citeascã decât acelora interesaţi de marea literaturã, e altceva, nu se mai citeşte decât pentru încântãri superioare, e o lecturã motivatã estetic. Însã cititul ca divertisment popular a dispãrut.

Înţelegerea sacerdotalã a literaturii—cusurgiul Kurp, Paleologu—intransigenţii. (Reflectam şi azi, marţi, la suficienţa cu care Paleologu eticheta scrieri nu lipsite de ambiţie drept ‘romane de plajã’.)
Existã douã categorii de oameni: cei care ascultã The Jesus& Mary Chain, My Bloody Valentine, Sonic Youth, Swans, Sisters Of Mercy, Jane’s Addiction, Nine Inch Nails—cã le numim noise, industrial, post—punk, No Wave, etc.—şi cei care nu ascultã, iar acest gând mã ajustã sã îi situez pe carierişti, pe arivişti, pe lichele, pe canalii, acolo unde le e locul; iar propriul meu nesaţ muzical dureazã, la acest început de primãvarã, încã friguros, de 10 z.—din lunea când, fiind la mijlocul scurtului meu concediu, am ascultat rock—ul unor armeni, seara, dupã ce îi telefonasem unei colege, iar a doua zi am folosit articolul despre indie şi am reluat nişte postãri ale evreului canadez.
Abia marţi seara am început sã consult manualul de radiologie al lui Ş. Georgescu, cãutând semiologia abceselor renale şi retroperitoneale, iar literar e foarte dezamãgitor, o altã carte medicalã prost scrisã—în cazul de faţã, ceva întortocheat, bombastic şi strident, stilul unora care n—au citit nici mãcar ceea ce scrie pe tubul cu pastã de dinţi—însã sunt autori de manuale; înainte citisem postarea despre lacrimologie a evreului canadez. Vreme de mai mult de 6 s. (valuta; invitaţia la ceai, chiulul; viroza; torpoarea; ceaiul; coerenţa, muzica), din vinerea de dupã joia gãrzii, manualul a stat pe bancheta din bucãtãrie; locul nou e pe frigider, în hol. De când l—am primit, o s. am aşteptat copia, 12 z. originalul a fost împrumutat unei colege, ½ de s. am chiulit, au urmat douã s. în forţã, apoi aproape 2 s. de concediu; cred cã, la un moment dat, am citit nişte noţiuni de anatomie radiologicã a aparatului urinar.
Stilul manualului e exasperant, cu nişte întortocheri care fac ca frazele sã parã misterioase, obişnuita infraliteraturã medicalã—agramatism, pedanterie şi stil îngãlat.
Al treilea playlist din martie are 130 de cântece şi o orã cu Jane’s Addiction—‘True Nature’ (adicã 10 ¾ ore de muzicã)—zece Jane’s Addiction, şaptesprezece Swans, opt Modest Mouse, nouã Psyche, opt King Crimson, trei The Smiths, zece The Pastels, şase Spiritualized, unsprezece Tinariwen, treisprezece The Future Sound Of London, opt The Orb, şapte Sébastien Tellier, trei Owl City, patru Boris Vian, trei Psychedelic Furs, cinci Soft Cell, douã Ultra Vivid Scene, şi câte un Whirlpool Productions, Felt, Emma Psyche.
Luni, de la 11 ½, mai aveam 16 ţigãri (întâile patru le fumasem de la 4 ¾ la 5 ¾).

Dacã Bloy ar fi ascultat post—punk şi grunge, indie, industrial, alternativ, muzicã electronicã.

Tonul conversaţional, lejer, îmbietor, afabil, al comunicãrii personale& eseiştii autohtoni. Ca legatar.

Cinci playlisturi de parcurs, vreme de 3 s..

Toate cinci filmele (iar patru sunt europene) ilustreazã ideea de divertisment—o ecranizare germanã, o melodramã francezã, douã SF—uri (unul italian, celãlalt est—european), o comedie; trei sunt silenţioase (acelea de ieri, vin.), şi, de fapt, trei dintre ele sunt ecranizãri, însã lucrul a contat cu adevãrat numai pentru unul dintre SF—uri, pentru celelalte ecranizãri a decis sau a pledat faptul cã unul era un film silenţios expresionist german, iar celãlalt—un Renoir.

Cred despre KJ cã era un filozof de duzinã, însã un psihiatru de mâna—ntâi.

Din sentimentele mele a rãmas (numai) un cântec, pe care nici mãcar nu l—am scris sau interpretat eu.

Mintea nu trebuie sã se raporteze la faptul cã realitatea curge, ca şi cum ea însãşi nu ar curge; mintea nu e, în aceastã privinţã, altfel decât realitatea—e şi ea la fel cu ceea ce descrie.

Dum., 2 ½ ore de muzicã şi bãut cafea (2 ½--5); ieri, sb., am şters, dintre ultimele cinci filme, ‘Cabanã de închiriat’ (‘Cottage To Let’)—un vechi thriller englezesc, care începea cu sosirea unor copii excursionişti şi cu eforturile de disciplinare a acestora.

Cu mintea împãienjenitã—mecanismul onubilãrii şi al amorţirii—şi factorul de falsificare, elementul de alterare.

Se exprimã mai prost, însã trãiesc vieţi umane—şi nu lipsite de înţelepciune, cumpãtare, echilibru şi afectivitate. Stupiditatea vanului elitism gramatical miop.

Oamenii sunt sisteme nervoase—aspectul maşinal al funcţionãrii lor.

Inteligenţa, pãtrunderea, adâncimea înţelegerii, rapiditatea, limpezimea. Perspectiva medicalã, înţelegerea clinicã, ar spune alţii. (Nu o simplã panoplie de referinţe, titluri, nume, ceea ce se poate contraface sau simula.)

Eu am luat superstiţia drept misticism; ea chiar poate fi definitã drept misticismul patologic, scornit, îngãlat.

Distinctivitatea se exprimã nu prin, ci în relaţia cu nişte valori culturale. Sunt lucruri vrednice de cutare minte. De aceea, nu o deşertare de nume, ci originalitatea gândirii.

La Montaigne, eu sunt mai înclinat sã remarc buna dispoziţie, tonusul, vlaga, sãnãtatea, echilibrul—nu scepticismul, şi nu neapãrat locvacitatea; întrebuinţare, aşadar, marcat literarã—însã nu nefilozoficã.

În artã, mintea poate sã se strãduiascã sã admire, însã în filozofie, trebuie sã se strãduiascã sã critice. Cu alte cuvinte, critica filozoficã nu îşi poate îngãdui sã fie, ca în cazul artei, o ‘criticã a frumuseţilor’.

Minţile apatice, constitutiv incapabile sã se intereseze de viaţã şi de dinamica ei.

Sibianul, despre caietele lui Barrès.

Nu cu aceeaşi trãire.

Doream violenţa muzicii, însã nu lipsitã de orice trãsãturã de inteligenţã, nu de o posomorâre dizgraţioasã.

Dum. seara aflu cã nu am niciun player pentru cele trei fişiere OGV.

Înfrigurarea cinefilã.

Lâncezesc, însã sunt tehui de parcã aş ţine—o numai într—o beţie.

Oamenii sunt aroganţi nu din demnitate, ci din lipsa ei; ca sã supracompenseze. Iar uneori, pentru a supracompensa servilismul asociat vanitãţii; existã şi fiinţe vanitoase şi servile. Aroganţa nu înseamnã demnitate, ba chiar, adesea, se şi însoţeşte de lipsa acesteia—un om foarte arogant, lipsit de simţul demnitãţii; e supracompensarea lipsei de demnitate, e pãcatul compensator.

Golanul e mai uşor redresabil decât îmbâcsitul. Golãnia poate sã fie redresatã mai uşor decât îmbâcsirea, fiindcã golãnia înseamnã experienţã, iar îmbâcsirea—lipsã de experienţã, drept care existã un aport pozitiv al golãniei, şi niciunul al îmbâcsirii. Cu alte cuvinte, golãnia e mult mai aproape de normalitate decât îmbâcsirea, e mai asimilabilã normalului.

Umoristul evreu despre THE RUNNING MAN, SUPERMAN RETURNS, JUDGE DREDD, SPIDERMAN 3, TRANSFORMERS, THERE WILL …, şi menţionând DEATH WISH, DOUBLE IMPACT. A scris cu simpatie despre violenţa kitsch a unor filme futuriste ca ‘Alergãtorul’, ‘Portocala mecanicã’, ‘Brazil’, ‘Un bãiat şi …’, un Lynch; scrie rar despre literaturã, şi, de aceea, n—a prea scris despre SF. Dealtfel, pânã ieri (dum.), nu m—am gândit la evreul canadez ca la un cititor de SF.

Am descoperit cã îl confundam pe Fields cu Arbuckle. Credeam cã Fields e Arbuckle.

Încântarea datã de cinema, impresia fãcutã de cinema, nu le pot egala pe acelea ale literaturii, ca intensitate, ca forţã. Efectul e altul—intensitatea bucuriei, chiar şi nesaţul.

Latura aceea de conştientizare—profesia, ritmul, înfãţişarea, etc.. Nu beţia înşelãtoare a semiconştienţei.

Mã intereseazã ceea ce scriu despre cinema Horguelin, evreul canadez, catolicul Watson, ‘Morgan’.
Patrologul are o caracterizare succintã, lapidarã (anabaptistul), o referinţã la cinema, o analizã (apoftegma evreiascã).

Estetizarea—subiectele evreului, subtilitatea lui Horguelin—distinctivitatea—muzica aleasã, muzica aceea care conteazã, care îmi spune ceva.

Detaşare bonomã, relaxatã, necrispatã, vioiciune, estetizare, distinctivitate, primatul empiricului, al prezentului, nu al intenţionatului.

Peake—evreul canadez, al patrulea Myers, Jolley.

Mundanitatea, imanentul, Ballard şi conjuncţia.
Simţul goticului—surrealismul—evreul canadez, Horguelin, Gracq, ‘Morgan’, Sandlin, Ep. Sigrist —gustul.

Postãrile literare ale evreului canadez sunt cam ponosite şi neconvingãtoare—fie şcolãreşti (ca aceea despre Ballard, cu adjectivele convenţionale), fie stângace (ca aceea despre evreul argentinian); cea mai interesantã e aceea despre ‘Gormenghast’.

Luni, 1 ¾ ore de muzicã (8 ¾--10 ½).
Scrisul de la întâia audiţie e impropriu.
Începând de joi, ascult muzica aşa cum trebuie—sunt 5 z..

Aprecierile estetice sunt numai înregistrãri de experienţe, de luat cu o anume distanţare maturã, cu un simţ al relativului şi al ocazionalului, şi, ca atare, foarte discutabile—nu ca pe edicte. În acest sens are dreptate evreica —e mai interesantã analiza, mai instructivã.

Mundanizarea, imanentul, urbanul, Ballard—nefanatizat. Dosul asiatic şi ‘ritmurile cosmice mai vaste’. Metropolele. Futurismul. Imaginarul. Ralea şi marca.

Ca Wallace—romanticii nemţi, surrealiştii, VH, romancierii avangardişti, autorii est—europeni, autorii de SF, sudamericanii, Kundera, naturaliştii, RSXX, Ballard, Eco, Ivasiuc, Breban—unii dintre autorii citiţi de ‘Morgan’ (Pynchon, Rushdie, Simmons—v. şi Ep.)—Racine, Kleist şi Barbey la Gracq.
Inegalii.

Blasfemia nu e decât reversul idolatriei.

Umor, sexualitate, nihilism, înţelepciune, echilibru, bonomie.

Lenin era, cum se ştie, un bolşevic—adicã un stângist post—marxist; cu alte cuvinte, bolşevismul, leninist sau de alt fel, e stânga post—marxistã, dezisã, în fapt, de Marx.

Mai degrabã un om cu o fire plãcutã.

1, 4 mil.—în 3 z..

O lume de şnapani, lichele, arivişti, carierişti puşi pe cãpãtuialã, ciocoi, puşlamale, coţcari şi pramatii.

Mi—a luat mult ca sã înţeleg cã n—a fost niciodatã nimic de aşteptat—fantasma unei parşive—premisa însãşi era greşitã—mutualitatea presupusã.

Muzica aceasta mai disonantã, abrazivã şi zgomotoasã. Însã nu e şi impresia pe care mi—a lãsat—o mie.

Joi—patru tumori vezicale (douã descoperiri, una recidivatã, una masivã), trei calculi la ambuşarea ureterului—al treilea, al copilei, nesemnalat. Orã. Chirurgul. Vezica& prostata.


Zilele acestea m--am gandit mult la Séverine Caneele, blonda din L'humanité.

sâmbătă, 10 martie 2012

Arhiep. Temple (citat de Jolley) s—a referit la disonanţa cognitivã resimţitã în legãturã cu gãselniţa cartezianã, şi dã aceastã trãire ca pe un criteriu filozofic valabil, nu e vorba, aşadar, de argumentare, ci despre, cum a scris Arhiep. Temple altundeva, ‘rãspunsul întregii fiinţe’. Nu întâmpina acelaşi disconfort faţã de ipoteza caracterului iluzoriu al conştiinţei individuale. Temple s—a referit şi la ‘apelul adevãrului la raţiune, inimã şi conştiinţã’ (în tipologia schiţatã de cãtre Arhiepiscop, Ev. Ioan corespunde tiparului cognitiv artistic, intuitiv şi platonician: tipul platonician şi ioaneic, cum îl denumeşte chiar Temple). Arhiepiscopul credea despre sine cã aparţine tipului acestuia, intuitiv şi artistic. Aceastã înţelegere artisticã se potriveşte, spune el, unui anume fel de adevãr—adevãrului autonom, nederivat, evident prin sine. Despre Sf. Pavel i se pãrea cã are o minte aristotelicã—sau, am spune noi, ‘teoreticã’, înclinatã mai ales cãtre argumentare.
Dihotomie care li se va pãrea unora utilã, verificabilã, iar altora, schematicã.

(Remarc şi aerul foarte clerical al Arhiep. Temple, care semãna cu W. Kasper.)
Un al doilea playlist de martie are 117 cântece (adicã 9 ¾ ore de muzicã)—unsprezece Killing Joke, douã Violent Femmes, treizeci şi unu Tool, paisprezece Interpol, cinci Placebo, douã Yeah Yeah Yeahs, şapte Panic! At The Disco, patru The Dark Romantics, trei Martin Tillman, douãzeci Nacho Sotomayor, douã Das Karl Werk Projekt, cinci Yellow Magic Orchestra, patru Dubioza Kolektiv, şi câte un The Killers, Bow Wow Wow, Vika Jigulina Maya, Tinariwen, Old Man Pie, Nuyorican Soul, C. C. Catch.
În primele patru sãptãmâni de concediu (de la 15 iulie) nu am citit, decât o ½ de orã, într—o searã de luni.

DUPĂ 6 ¾ L.. O searã de vin. dionisiacã şi optimistã (140 de mii pentru web şi bere—2 ½ l. de SKOL), deşi friguroasã; pentru a face loc muzicii, am şters douã filme pe care nu le vãzusem—‘Secretul Dr. Kildare’ şi ‘Things To Come’ (o ecranizare wellsianã, la care a colaborat şi scriitorul; mi—a amintit douã versuri blasfematoare—‘Cum in the name …’ şi ‘Jesus is coming, and so am I’).

Eu citesc puţin umor; de fapt, numai pamfletele şi tabletele sarcastice ale evreului canadez. Tonul evreului canadez e umoristic, nu caustic. La evreul canadez nici nu e vorba despre politicã (în înţelesul în care e discutatã aceasta pe blogurile de analizã politicã citite de patrolog)—ci despre umor, despre politica luatã ca subiect umoristic—la fel ca în cazul ideologiei, ‘internaţionalismului’, şi al socialului—subiectele prozaice sunt tratate pentru potenţialul umoristic, ca pretexte de bãşcãlie. Evreul canadez nu face niciodatã analizã politicã (aşa ca pe blogurile citite de patrolog), ci umor—umor cu subiecte politice. (De aceea, el nici nu—ţi poate da ideea de a scrie despre politicã, ci de a face umor.) E o formã de umor filozofic proletar, altceva şi decât W. Allen, şi decât Alehem.

Hindusul e interesant pentru ceea ce scrie despre poezie şi antici, şi pentru muzica menţionatã; mai puţin pentru discuţiile de filozofie politicã.

V. Hügel arãta o apreciere raţionalã, criticã şi cumpãtatã, pentru misticã. Era capabil de o preţuire sincerã, însã criticã, nu fãrã distanţarea necesarã.

Accesul putuse sã aibã loc din ’91, şi, de fapt, încã din ’90 (Valea …); iar amarul l—am simţit mai întâi în toamna lui ’96, apoi în vara lui ’97 (ca aspiraţie, şi ca intenţie conştientã de estetizare—hainele lui Barbey, etc.).

Gratitudinea pentru cele patru playlisturi. Reaua—credinţã face ca lucrurile sã arate anoste—e decizia de a se plictisi, etc..

Promoroaca apatiei.

Derrida, Bataille, alţi critici francezi. Prezentul, experienţa, empiricul, accesul.

Sb.—cam 3 ½ ore de muzicã, douã cafele, articolele despre reformişti (11—2 ½). Imprecizia strecuratã joi, indexarea incompletã, omiterea referinţei la martiriu (moartea eroicã). Inutilitatea

Cei ca Erasm şi More erau interesaţi sã modereze asceza, nu s—o submineze sau desfiinţeze—sã înzdrãveneascã creştinismul, nu sã—l şubrezeascã.

Interferenţele Reformei cu umanismul.

Existã fiinţe care secretã urâtul împovãrãtor, urâţenia. Luminozitatea uşurãtoare a sfinţilor e un fapt mundan, un fapt de experienţã, nu ceva aprioric.

Tratasem religiosul cu superficialitate, într—un spirit pronunţat magic. Exista o neîndoielnicã uşurãtate în asta.

Zilnic, mintea şi dispoziţia mea trec prin obnubilãri periodice.

Citesc, într—un articol francez, ‘apreciere mutualã’ pentru ‘apreciere comunã’, ‘apreciere a ambilor’, ‘apreciere împãrtãşitã’—greşeala dickensianã, extrapolatã.

SEMNIFICAŢIA IMANENTĂ A VIEŢII. Gândirea trebuie lãsatã sã curgã împreunã cu viaţa, cãci îşi aparţin una, celeilalte.

Genul de îndârjire morbidã care se vrea înfrântã şi stâlcitã, care se oferã spre zdrumicare.

Cârpãceala, superficialitatea, lucrul de mântuialã, delãsarea, apatia mohorâtã, dezlânarea şi îmbâcsirea.

vineri, 9 martie 2012

Existã un fel de ambivalenţã teologicã, care probabil cã se traduce într—o anume ambiguitate, la v. Hügel: raţionalist, şi deopotrivã proponent şi critic al misticismului, pe care simultan îl gira, îl reabilita, şi îl delimita, îi sublinia limitele—o a treia cale, între entuziasmul lui C. Brentano şi Bloy, şi dispreţul curial, desconsiderarea oficialã.
Baronul v. Hügel, modernistul filozof de acum un veac, a scris despre Erasm ca exeget biblic (persecutat de Roma) şi ca reformist, şi era, în general, interesat de teologia istoricã, la fel ca şi de genealogia ideilor, a tendinţelor. V. Hügel îl menţioneazã pe Erasm în legãturã cu exegeza biblicã [1], considerând şicanarea acestuia drept un prim moment al ‘lanţului încercãrilor oficiale de suprimare sau emasculare a ştiinţei şi erudiţiei’ şi desemnând triada Erasm—Simon—Loisy, şi amintind concluzia lui Erasm şi Simon referitoare la interpolarea triadologicã din Întâia Epistolã ioaneicã. Altundeva laudã ‘reformele cerute şi duhul reprezentat’ de Erasm şi alţii [2]; scria şi cã a gãsit la Troeltsch o ‘pãtrundere a şi simpatie cu (…) originalitatea foarte realã’ a Sf. Toma, pe care (simpatia, sau originalitatea?) ‘şcoala Erasm—More —Colet’ nu a dobândit—o niciodatã [3]. Cel mai probabil, însã, se referã la simpatie, fiindcã în fraza urmãtoare scrie despre catolicii reformatori şi tendinţa umanã de a refuza în ansamblu.
Pe Colet şi Astruc (ca întemeietor al exegezei Pentateuhului) îi menţioneazã câte o singurã datã. More e amintit şi pentru moartea sa eroicã.
Erasm apare de douã ori în compania lui Simon, şi de douã ori în compania lui More (ca reformist).


NOTE:

[1] ‘Comisia papalã şi Pentateuhul’, de Briggs şi v. Hügel, 1906, pag. 54, 56.
[2] În eseul ‘Despre anumite necesitãţi centrale ale religiei …’ (în ‘Eseuri şi alocuţiuni de filozofia religiei’, II, pag. 98).
[3] Pag. 122.
Nu vãd, judecând la rece şi neconfesional, cum cineva ar putea admite Prezenţa Realã fãrã sã accepte şi transsubstanţierea; transsubstanţierea, vorbind despre schimbarea identitãţii metafizice a Darurilor—cu pãstrarea ‘speciilor’ vizibile (aşadar, a identitãţii fizico—chimice a aceloraşi Daruri), nu e explicarea, ci explicitarea Prezenţei Reale, e, într—un fel, tautologicã, nu spune mai multe decât e dat în certificarea bisericeascã a faptului Prezenţei Reale. Transsubstanţierea nu explicã, ci expliciteazã, sau, dacã vreţi, redenumeşte ceea ce era crezut. Nu e nimic magic, ci o transformare nevãzutã şi metafizicã. Speciile rãmân ceea ce erau şi înainte—adicã identitatea lor materialã e neschimbatã. Nu poţi pune în discuţie transsubstanţierea, fãrã a submina şi credinţa implicitã în Prezenţa Realã. De aceea, progresiştii catolici din anii ’60 nu atacau numai transsubstanţierea, ci însãşi Prezenţa Realã, cãci aveau în minte altceva decât o prezenţã realã. Tot de aceea, protestanţii sunt incoerenţi în aceastã privinţã.
Transsubstanţierea e un alt nume pentru Prezenţa Realã, şi expliciteazã în termeni scolastici, redenumeşte Prezenţa Realã, nu o explicã. Credinţa în Prezenţa Realã provine din încredinţarea datã de Iisus ucenicilor; transsubstanţierea enunţã cã transformarea implicatã e o schimbare a identitãţii metafizice a Darurilor. E vorba despre o explicitare filozoficã, nu despre postularea vreunei magii. Transsubstanţierea, explicitare în vocabular aristotelic, e indisociabilã de Prezenţa Realã. Nu e vorba despre o explicaţie, ci despre o explicitare sau o redenumire.
Cu vremea, am decis cã e mai practic, şi mai în interesul meu, sã mizez pe Montaigne şi cei ca el, deasemeni pe minţi critice ca v. Hügel, Troeltsch, Eucken, ca simbolizând deopotrivã nişte valori şi nişte rezultate, decât pe Rozanov, Bloy, Weininger, Nietzsche, şi am decis cã e mai bine sã fii un epicureu, decât un decadent, iar convingerile raţionale şi climatul uman al raţionãrii, bonomia, sunt preferabile toanelor, extravaganţei şi superstiţiilor. Îi apreciez pe prietenii lui Montaigne, ai lui Horaţiu, pe umaniştii în acest înţeles, şi sesizez înţelesul duşmãniei lui Huysmans faţã de Horaţiu şi ceilalţi clasici latini.
Voioşia pe care o caut e bonomã, nu aceea, întotdeauna un pic sinistrã, a furibunzilor; şi nimeni, cred, nu l—a luat vreodatã pe Nietzsche drept Montaigne.

Creştinismul poate fi înfãţişat, propus, şi ca înţelepciune—nu numai în felul unei înţelepciuni, ci chiar ca fiind una; aceastã lecturã sapienţialã şi criticã a creştinismului îşi are, deja, proponenţii ei—creştinismul ca rãspuns oferit aspiraţiei cãtre echilibru şi înţelepciune, iar elementul intelectual şi sapienţial al creştinismului poate sã fie foarte îmbietor şi pasionant, creştinismul are ce oferi ca element intelectual şi sapienţial. Unui ascet, îi prefer un înţelept. Nici nu pot înţelege creştinismul ca pe o vocaţie a dezechilibrului, în felul apologiilor iresponsabile şi, de fapt, veleitare, ignorante şi nepricepute, ale dezechilibrului şi dezaxãrii; Iisus nu a îndemnat la comportamente patologice, ci la depãşirea rezonabilului în direcţia caritãţii, demascând, totodatã, egoismul glacial deghizat ca înţelepciune. Însã adevãrata faţã a înţelepciunii nu e egoismul, care înseamnã mãrginire şi meschinãrie, crispare şi deasemeni dezechilibru. Ceea ce indiscutabil spun primii creştini e cã, pentru caritate, e recomandat sã treacã dincolo de rezonabil, caritatea are un cuvânt de spus, raţiunea nu trebuie sã fie un pretext pentru egoism; însã altruismul, caritatea nu contravin în niciun chip raţiunii. Primii creştini îndeamnã cãtre o raţiune cuprinzãtoare, care sã ţinã seama de caritate şi de ingerinţele acesteia. Caritatea exersatã intuieşte posibilitãţi necunoscute raţiunii abstracte; e vorba despre umanul gândirii. Creştinii îi îndemnau pe oameni sã fie buni—acesta e scandalul, poticnirea, neprevãzutul. E vorba despre o depãşire a rezonabilului, în direcţia caritãţii, simpatiei şi deschiderii cordiale. Creştinismul nici nu e atât despre viaţa lãuntricã, pe cât e despre caritate şi altruism.
În predicarea exceselor, creştinii nu sunt numai romanţioşi, ci şi nesinceri; iar cel puţin pentru unii, limbajul raţiunii, cumpãtarea, pot fi mai convingãtoare decât imaginile violente şi sloganurile fanatismului.

Înţelepciunea e accedere la libertate; la asta se ajunge prin conştientizarea propriei condiţii şi aprecierea unor mijloace adecvate. Morala nu are drept scop real echilibrul social—nu suntem insecte sociale—ci pe acela personal. Înţelepciunea are drept scop dobândirea echilibrului, limpezimii şi bucuriei. Creştinismul afirmã cã asta denotã acţiunea în acord cu substratul metafizic al celor existente, şi al existenţei însãşi.
Lecturile din adolescenţã pe care sã mi le amintesc cu încântare sunt destul de numeroase—‘Lacrimi şi sfinţi’, ‘Agonia creştinismului’, ‘Preludiul Fundaţiei’, ‘Fraţii Karamazov’, ‘Monte Cristo’, ‘Maestrul şi Margareta’, nuvelele lui Maugham, ‘Dorian Gray’, ‘Portretul unei doamne’; vorbesc despre lucruri citite pânã la 17 ani.
Am citit, la 16 ani, ‘Maestrul şi Margareta’, cu o febrilitate pe care n—am mai regãsit—o decât la 22 de ani cu ‘Craii de Curtea—Veche’, efectul era formidabil; dacã latura fantasticã mi s—a pãrut convingãtoare, ca şi umorul, în schimb secvenţele palestiniene—mai ales visul lui Pilat—aveau o intensitate halucinantã şi sfâşietoare, şi dãdeau fiorii bineveniţi ai blasfemiei—finalul Evangheliei, povestit de un exeget modern, adicã demitologizat. Recitit la 22 de ani, romanul rusesc mi s—a pãrut, dimpotrivã, sãţios, lipsit de graţie şi cam anost.
Playlistul din martie are 148 de cântece (11 ¼ ore de muzicã)—şaisprezece The Jesus& Mary Chain, cincisprezece Sisters Of Mercy, şase Corrosion Of Conformity, douãzeci System Of A Down, douã Team Dresch, şapte Bikini Kill, trei Bratmobile, douã Huggy Bear, opt Happy Mondays, opt 4 Non Blondes, cinci Gogol Bordello, opt Mahalia Jackson, câte douã Tim Hughes, Cristy Lane, Ray Charles, şase The Cult, douãsprezece Duran Duran, douã Sinead O’Connor, trei Godsmack, ‘VKRS’ în trei variante, ‘Love Letters’ în douã variante, trei Usura, şi câte un U 96, Simple Minds, U2, The Crüxshadows, Whitesnake, Electric Light Orchestra, Shalamar, The New New.
Marţi am greşit necitind, iar ieri, citind puţin—în general, cã am preferat altceva, literaturii, cã m—am derobat; azi am greşit netelefonând. Sinistrul situaţiei provine din aceea cã e justificat atât sã nu ai încredere în ceea ce simţi, fiindcã simţirea poate sã înşele, cât şi sã nu ai încredere în norme, fiindcã acestea pot sã fie arbitrare; nu existã ieşiri filozofice, magice, instantanee, din asemenea situaţii, care trebuie asumate conştient, conştientizate.
Gândul cã viaţa mea e interesantã—şi, în primul rând, pentru mine—nu în intenţiile (şi neîndeplinirile, nerealizãrile)—ci în mizeriile ei; viaţa mea nu conteazã defel prin ceea ce am intenţionat.

Zilele acestea mã trezesc pe la mijlocul dupã—amiezii, îmi ofer cam douã ore de muzicã, de cafea (azi, vin.—douã cafele) şi de scris.
Nu ştiu dacã semnificaţia patologicã a trãirilor se explicã prin falsitatea lor fundamentalã—sau prin incompletitudine.
Gratitudinea: ceea ce mi—a dat viaţa—mi—a dat literatura, mi—a dat muzica, mi—a dat înţelegerea artei.
Azi, vin., îmi amintesc de o casetã vãzutã în ’93, cred, cãtre sfârşitul anului, într—o dugheanã, aşa cum erau expuse atunci casetele.

Killing Joke, Joy Division, Bauhaus, Gang Of Four, Modest Mouse, Course Of Empire, Radiohead, Jane’s Addiction, Nine Inch Nails.
[] Marţi, Course of Empire, The Cure, Lakeside, etc..

DUPĂ 3 ½ L. [însemnarea precedentã e de la 2 s. dupã Sf. Arhangheli]. Marţi—3 ¼ ore la web (dupã 4—dupã 7 ¼).

Critica literarã e o operaţie de altã naturã decât literatura (e evaluarea literaturii în funcţie de nişte norme); critica filozoficã nu e—e estimarea unei pretenţii la adevãr, în numele chiar al adevãrului.

Mintea criticã, neaservitã—baronul englez& sociologul luteran. Minţi critice.

Mi., trezit la 2 ¾ (dupã baie la 12!).

Catolicul Watson& Jolley& hispanicul& Schudt& Ep.& dublinezul.

VII:--rambursul nevenit& salariu& bonuri& ritm& dentalgii& viroza cu mialgii& vuietul demoralizant din ţevi.

Haddaway.
Hiturile din ’93—ca rock, şi ca tehno.
Nu cred cã—mi plãceau prea mult în adolescenţã, însã acum le ascult cu încântare.
Ieri (marţi), am fãcut nişte loc pentru muzicã, ştergând o înregistrare fãcutã cu 7 ani în urmã; îmi voi putea oferi, lunar, muzicã, pânã—n toamnã.

A privi fãrã a vedea. Cei care privesc fãrã sã vadã. A privi nu înseamnã a şi vedea.

Înţelepciune—însã nu posomorâtã, mohorâtã, antipaticã—ci voioasã—aşa cum o vroia şi Nietzsche (ceea ce nu înseamnã, însã, scelerarea lui Bataille). Bineînţeles cã nici voioşia nietzscheanã nu convinge pe nimeni, şi rãmâne numai o intenţie.

Existã câţiva autori, pe care i—am califica mai degrabã drept gânditori, decât drept filozofi.

Poţi încuraja cu cuvinte, oamenii îşi spun unii altora diferite lucruri, pentru a se încuraja.

Canadeza scrie despre lecturi în curs, dar nu încearcã caracterizãri peremptorii, apriorice, grãbite.

Existã, bineînţeles, un farmec al erudiţiei celei mai minuţioase, bine folosite—se vede la George, la materialistul francez pe care l—a tradus, etc.; însã e o erudiţie vioaie, agerã, bine dispusã, nu posomorâtã şi împovãrãtoare.

BW, canadezul, tomistul cotidian şi filozoful mecanic (şi scolasticul analitic, şi oglinda criticã), canadeza, umoristul evreu, Horguelin; ≠. Amintirea cãrţii aceleia deteriorate.

Intuiţia înseamnã organicul, firescul, noul, creativul—apexul raţiunii.

Resorturi—satirã, parodie, alegorie, parabolã.

Eu crezusem, presupusesem cã Eliade se referea la publicistica din exil, însã probabil cã vorbea chiar despre eseistica lui din tinereţe, ceva ce nu mai scria, ceva ce încetase sã scrie.

Se uitã, cred, prea adesea, cã Eliade era foarte heideggerian, mãcar la fel de decis heideggerian ca Noica—nu avea numai un interes de circumstanţã.

Frecvenţa licenţelor gramaticale e semn cã nu gândesc lucrurile pânã la capãt, ci mai mult tatonez.

O cititoare francezã nu înţelege natura cehovianã, subtilitatea, inefabilul cehovian ale nuvelelor mansfieldiene, care îi par nememorabile.

Adesea se face mult caz de lucruri aproape inexistente, admise prin convenţie şi din spusele altora.

Simţul empiric, pozitivitatea, pozitivul.

Am decis sã citesc aceste policieruri lovinescian, ca şi cum ar fi literaturã—ca romane, drept literaturã.

Dubla greşealã—pe de o parte, am gândit în termeni de psihologie normalã, ceea ce trebuia gândit în termeni medicali, de patologie, ratând esenţa semnificaţiei morbide; pe de altã parte, luând disfuncţia drept autenticitate, am gândit în termeni ideali, absoluţi, improprii, ceea ce trebuise gândit în termeni umani—pierzând, aşadar, timbrul uman inconfundabil, pretinzând cã nu sesizez deosebirea.

Fac atât filozofia religiei în înţelesul propriu, hegelian—ca interpretare filozoficã a comportamentelor religioase, a religiozitãţii (însã la hegel e mai mult—e şi o reinterpretare, filozoficã, a noţiunilor vehiculate de religie, aşadar o metafizicã procedând hermeneutic)—cât şi teologie filozoficã, adicã metafizicã—cât şi filozofie religioasã, aşadar de inspiraţie religioasã.

Dinamica sentimentelor nu o putem manipula, n—o putem controla direct, însã o putem influenţa.

Prin ‘istoria filozofiei’, eu subînţeleg biografiile filozofilor, vieţile filozofilor—şi, câteodatã, genealogia ideilor.

Tactica lui Patapievici de a le da dreptate şi a le gãsi merite tuturor—de la Jaspers, la psihopatul Des Esseintes, dezaxat pe care Patapievici îl credea în fruntariile normalului.

Citesc mai mult ca sã am despre ce scrie. Însã ce aş citi, sau aş reciti, numai pentru mine, fãrã gândul de a publica ceva despre asta? Îmi amintesc de când citeam altfel: în urmã cu cinci ani, şi de Crãciun.

Joi—trezit la 3 ¼. 13 ¼ ore în aşternut.

Plictisul e un nãrav, şi o hotãrâre—decizia de a se plictisi. E ceva ce omul hotãrãşte sã simtã, e o pornire, iar încercãrile de redresare sunt nereuşite fiindcã, deşi chinuitoare, epuizante ele însele, sunt superficiale, se adreseazã numai simptomelor, ignorã cauza, încercând doar sã suprime simptomele, sã lupte cu acestea—ceea ce n—are cum sã fie decât ineficient. Plictisul nu numai cã ţine de om, însã ţine direct de decizia, de hotãrârea lui, e ceva decis de om. Şi existã nenumãrate modalitãţi în care un om îşi sugereazã şi autoinduce plictisul, îl pregãteşte, şi—l vesteşte, etc. (amânãri, etc.). Pentru a obţine o trãire, mintea face orice. E cu totul în puterea omului sã nu se plictiseascã.

Postãri antologabile ale catolicului Watson—Rosmini, Ariosto, ‘In Time’ (care mi—a fost povestit în urmã cu 6 s., într—o gardã); existã deosebirea cã, la BW, literatura nu e subiectul principal, nu e preocuparea principalã, iar funcţia ei e, adesea, aceea recreativã, de relaxare, e blogul cuiva care nu se ocupã în principal de literaturã, ci îi preferã alte subiecte, recurgând la literaturã mai ales pentru relaxare.

Unii cred cã o literaturã caricaturalã e, prin aceasta, şi pãtrunzãtoare.

Cititul de nuvele, ca şi acela de eseuri, e un semn de distincţie.

Existenţa muzicienilor care au reluat post—punk—ul, şi care se revendicã atât de la K. Joke, cât şi de la D. Duran, subliniind onorabilitatea muzicalã a ultimilor.

Scriind pamflete, mã gândesc la Bloy, la (al patrulea) Myers—poate şi la formidabilul articol despre Zola, probabil al lui Doumic, nu mai ştiu acum.

Umanitatea îşi e propria ei caricaturã, nici nu mai e necesarã o intervenţie literarã, o interpretare; umanitatea se autocaricaturizeazã.

EŞECUL MEU. În legãturã cu chixul, putem vorbi de Schopenhauer, însã Gâdei e mai nimerit; întâiul e comparaţia relativ flatantã, însã Tavi G., chiar mai mult decât Ch. Blãnaru, Teo B. şi Ichim, e aceea relevantã.

E caracteristic celor care acceptã în teorie orice luptã, sã nu accepte în practicã niciuna; în mintea lor, ceea ce acceptaserã ei erau victorii, nu lupte.

De muzicã, adicã de parcurgerea câte—unui playlist, n—am vreme decât în zilele libere, când am timp; de aceea, ideea penuriei e falsã, nu trebuie gândit de parcã muzica mi—ar trebui, în practicã, zilnic—ea e un loazir pentru zilele libere. Redresarea bioritmului, însã, e o urgenţã—dupã 8 ani. Plãcerea de a face lucruri raţionale—de a reveni la—sau de a începe, a descoperi comportamente raţionale şi nedegradante.

Literatura conteazã numai ca ceva trãit, experimentat.

Tendinţa minţii de a amalgama e un semn de fricã, de timorare.

Nu am de gând sã dispreţuiesc şi eu, mimetic, muzica despre care umoristul evreu se întâmplã sã scrie cu dispreţ (şi, uneori, revizuind)—o trupã de grunge, una de New Wave, una de nu metal.

Semnificaţia filozofiei, a psihologiei, a muzicii, a literaturii, a înţelepciunii şi bonomiei, însã şi a estetizãrii; scriu despre muzicã atât cu gândul la frumuseţe—estetizarea—adicã, pentru a afirma frumuseţea, cât şi cu gândul la semnificaţia realã a muzicii acesteia postbelice—validitatea ei neîndoielnicã—e o muzicã despre care meritã sã scrii—nu numai menţionabilã, ci şi analizabilã, semnificativã.

Umoristul evreu are, ca şi alţii, tentaţia de a iubi unele lucruri împotriva altora. E felul lui de a spune cât de mult apreciazã ceva.

A prefera aprioricului, experienţa, testarea, faptul de a testa, a avea mai multã încredere în experienţã, în experienţa directã—cum credea colega aceea, în ’96—decât în aprioric; şi e, mai întâi, o maximã de viaţã, ceva trãit, o normã a existenţei—şi o normare a ei.

Depistarea factorului care îmi inautentifica experienţele şi trãirile, imixtiunea. Ce anume le falsifica, le fãcea irelevante—şi repudiabile (mã gândisem la Gracq: probabil cã nu e o chestiune de vârstã).