joi, 29 iunie 2017




Guiette recenza cu simpatie două culegeri ale lui Vinaver, medievist din genealogia lui Bédier, şi încuviinţează neîncrederea lui Vinaver faţă de generalul care e ‘în mod necesar adversarul a ceea ce e adevărat’, faţă de generalizarea artificială şi de artificialitatea sistemului, a trecerii la generalizarea sistematică, obtuză, simplistă; aceşti oameni înţelegeau ca, făcând estetică în dimensiunea istorică justă, corectă, să nu mai fie numismaţii care au reprezentat medievistica laborioasă dar astringentă a epocii pozitiviste.
Să mai adăugăm că îi plăcea medievistica bine scrisă? Un efect direct al abuzului de teorie e anacronismul; or, spiritul în care au fost scrise operele trecutului, spiritul care le corespunde poate fi regăsit. La Siciliano, care alege cele mai frumoase patru cântece de gestă (‘Roland’, ‘Willame’, ‘Raoul’, ‘Girart’) şi le analizează, Guiette aprecia aceeaşi dezminţire a teoriilor.
‘Înainte de orice, contează poemele’ însele, nu aspectele inventariabile, formale, în sine anoste. Siciliano propunea medievisticii ‘explicarea frumuseţii poemului’, înregistrând eşecul metodelor formale, al inventarelor. Pentru a înţelege operele medievale, Guiette revizuieşte ideile despre publicul lor, psihologizează, alegând o reprezentare a publicului mai plauzibilă uman, mai verosimilă psihologic.
Recenzând ‘Chestiuni de literatură, seria a doua’ (care cuprinde şi ‘trei studii consacrate lui Baudelaire şi poemului în proză’, ‘patru remarci asupra operei lui Villon, şi note despre Apollinaire‘, toate fiind teme din a căror literatură secundară Guiette a recenzat, la rândul lui, lucrări), Poirion concluziona că întrebarea fundamentală e: ‘cum trebuie citite operele trecutului?’, iar răspunsul e ‘senzaţia imediată’, adică lectura nelaborioasă.
Altădată, Guiette enunţa, împotriva epigonilor lui Barthes, un principiu practic: ‘Să preferăm lectura sensibilă la poezie, analizei cerebrale şi cantitative’. Îi plăcuse lucrarea lui Ménard referitoare la râsul în romanul courtois; saluta teza referitoare la fabliaux a lui Nykrog, întâia după lucrarea de pionierat a lui Bédier, pentru care fabliau era o ‘poveste hazlie, în versuri’, gen burghez, pe când Nykrog le crede poveşti îngrijite (adică cu preocupare pentru artă), courtois burlesc, le-am putea numi snoave. Înţelegea activitatea medievistului într-un context cultural mai amplu decât acela al turnirurilor profesionale.
În ’45 a publicat recenzia unei lucrări cu o temă atipică pentru propriile lui predilecţii exprimate: ‘Racine şi «Arta poetică» a lui Boileau’, cu ocazia studiului sorei Marie Philip Haley. Pornind de la fapte (Racine ‘studiase «Poetica» lui Aristotel, […] adnotase textul şi tradusese câteva pasaje’, ‘îi comentase pe tragicii greci în numeroase note’), concluziile lui sunt nete: ‘structura dramelor lui Racine, la fel ca şi preceptele lui Boileau, decurg din doctrina lui Aristotel […]. Amândoi s-au adresat direct Stagiritului şi i-au neglijat pe comentatorii lui italieni.’ Principiile enunţate de Racine (simplitate extremă a acţiunii, subiecte moderne şi subiecte religioase, coruri, unitatea de loc înţeleasă într-un mod mai suplu) se opun preceptelor ‘Artei poetice’. Guiette admira o lucrare din ’27 a lui Bray, ‘Formarea doctrinei clasice în Franţa’.
În ’69 apărea o integrală a poeziei lui Guiette, prefaţată de Cassou.
Guiette a participat la un volum din ’62 despre Maeterlinck, a scris o biografie a lui Jacob, ‘Poeţi francezi din Belgia: de la Verhaeren la suprarealism’ (’48), o lucrare referitoare la Cendrars (editată de Décaudin). A publicat o adaptare a ‘Istoriei lui Griseldis’, a tradus ‘Lancelot de Danemarca’ şi ‘Legenda sacristinei …’. A prefaţat ‘Griseldis’, poeziile lui Rutebeuf şi un volum al scrisorilor lui Elskamp.
A editat poeziile lui Villon şi o antologie Elskamp, cu inedite şi documente. Au fost publicate scrisorile pe care i le-a adresat Jacob, şi corespondenţa cu Cendrars.



Mamei îi plăceau memoriale de călătorie foarte variate ca modalitate literară: în registrul gazetăriei inteligente (Rusan, romancierul spaniol), acela al etnologiei şi al naturalelor (un autor rus), acela al lirismului şi al reflexivităţii. Unele erau opere narative unitare intrinsec, altele, secvenţe lirice, poeme în proză. Amintea adesea un episod dintr-o călătorie în India a lui Ralea. Predilecţia mamei se îndrepta către psihologie, operele de moralist, acuitatea psihologică, şi către lirism, percepţia geografiei, sentimentul peisajului. E necesară o deprindere cu extrovertirea: prin gazetărie, geografie, sociologie.
Într-o vreme, la 23 de ani, am citit şi eu câteva astfel de lucrări (Beyle, Taine, Diehl). Alte dăţi i-am citit pe Gide, Hogaş, Bouvier, Dumas.
London a publicat câteva reportaje de călătorie: drumul către Klondike, un itinerar începând la Dawson, Tampico.
Malraux credea că ceea ce a scris mai bun Barrès sunt nişte pagini din ‘Ancheta în ţările Răsăritului’ (ceea ce Marie-Odile Germain numea ‘gustul digresiunii, al conciziei’).
Mama îi admira pe clasicii români ai literaturii de călătorie sau geografice (C. Golescu, Hogaş, Vlahuţă, Bogza).
Mă gândesc adesea la literatura care îi plăcea: Sebastian, Istrati, Faulkner, ‘Pe aripile vântului’, Hugo, Diehl, Zweig, Feuchtwanger. La 55 de ani, primăvara, citea o istorie a educaţiei în Antichitate.
Citea biografii, memorii politice, lucrări referitoare la culturi antice sau orientale; îi plăceau teoriile antropologice ale unui autor antebelic, admira filologia lui Philippide (nu şi pe Iordan, Graur, etc.), îmi recomanda literatura digresivă a lui Odobescu, îşi amintea de premiera românească a ‘Ghepardului’ şi de sfatul pe care unul din profesori îl adresase studenţilor; îi plăceau filmele Marinei Vlady, un rol timpuriu al Brigittei Bardot …. Respecta literatura lui Mann. În copilărie căutam să integrez, să asimilez lucrurile pe care mi le povestea, fiindcă discutam mereu, iar eu îi primeam cu încredere cuvintele: Flaubert, Zweig, Feuchtwanger, Françoise Sagan, ‘Diligenţa’, ‘Pompierul atomic’, ‘Învierea’.
Îmi recomanda literatura ludică a lui Odobescu, drept un standard al erudiţiei dezinvolte.
Una din expresiile sfinţeniei e aceasta: nu avea sentimentul iluzoriului existenţei. Îl avea pe cel al zădărnicirii, însă nu şi pe al zădărniciei.



Fizionomia morală, individualitatea modernă; bunătatea, înţelepciunea, răbdarea, omenia, bunul simţ, redresarea. Lirică & nuvele & articole & ştiinţe. Artă.

Pentru medievali, adevărul îi corespundea frumuseţii, nu realului; adică ambele erau modalităţi de a experimenta realul. Frumuseţea nu e distinctă de real, ci de adevăr. Frapat de gândul că medievalii erau aşa de nedogmatici referitor la frumuseţe, nedefinibilă, neobligatorie; frumuseţea e o formă de experienţă a realului, alta decât adevărul, aşadar nedeterminabilă prin criteriile cunoaşterii obiective, altminteri frumuseţea ar fi şi ea subsumabilă adevărului, o categorie secundară a acestuia, dar ele nu sunt ierarhizabile, adică adevărul nu dictează frumuseţea. Esteticile sunt o formă a scientismului modern, renascentist, medievalii nu o cunoşteau.

Grandilocvenţa religioasă indigestă.

Semiologia [sic!] & antologia de comedii greceşti.

Cr., eficienţă: primăvara când am citit Hogaş, Hemingway, Bouvier, Lampedusa, Boisdeffre, Thibaudet, dezmorţirea minţii; acronimele. Natura nelaborioasă, naturaleţea.

Pretenţiile criticii şi ale cenaclurilor, ale teoreticienilor, ocazionalul ideilor, şi dezminţirea.

Mă gândesc că e neîntâmplător faptul că cinstirea Preasf. Inimi a început în sec. XVII, veacul marilor psihologi francezi. A contribuit percepţia psihologică modernă, umanismul modern al clasicismului francez.

M-am gândit la filmul din ’92 şi la modernistul englez.

Efemeritatea gazetăriei a fost negată prompt prin publicarea ei în ediţii, prin reluarea ei în volum, câteodată chiar de către autor. Gazetăria a fost în acest mod reabilitată, adesea nu numai ca document. (Însă nu toate articolele sunt gazetărie nepretenţioasă, rapidă.) Nu trebuie exagerat cu scepticismul: gazetăria nu e, prin natura ei, mai efemeră decât scrisorile, însemnările, etc..

Adesea, pentru a diferenţia, unuia din termeni îi e dată accepţia cea mai crasă, şi mai falsă. Aşa încât un fapt e diferenţiat de o definiţie, cu preţul abstractizării şi al reducerii celui de-al doilea termen numai la o definiţie schematică. Termenul al doilea e generalizat, caricaturizat şi simplificat, redus convenabil.

Joi am citit referitor la dramaturgul şi liricul francez şi la fratele său, succes vremelnic al rampei clasice.

Împărăţia lui Dumnezeu e aceea a activităţii eficiente, conştiente.

Bunătatea, înţelepciunea, cele care realizează, oferă Împărăţia, cele prin care aceasta e deja trăită, nivelul luminos al răbdării, când devine manifest că aceasta e nezadarnică; eshatologicul nu e negarea psihologicului (la fel cum e mai probabil că Proorocii înveşmântau politic, în mod ocazional, făgăduinţe conştient eshatologice, decât invers, e mai verosimilă o răstălmăcire politică a eshatologiei, decât contrariul, chiar în rugăciunea veterotestamentară pare să transpară o echivalenţă a individualului şi a colectivului). Probabilitatea ca virtuţile creştine să nu fie necesare numai vremelnic, provizoriu, ca ele să nu fie necesare doar până la viaţa fericită, ci în aceasta. Penibilul acelora care obiectează, şi se poticnesc de credinţe creştine, însă nu au aceeaşi exigenţă critică faţă de sceleraţii moderni pe care îi admiră, sau faţă de mitologia păgână, din care pretind că se inspiră, răstălmăcind-o.

E mai important să înţelegi cu bunătate, omenie şi blândeţe, decât cu … entuziasm.

Acea invocare deznădăjduită a legii omeniei, apelul la legea omeniei.

Parnasianismul trăit. Tipologie: eficienţa operei (mai ales romane) şi cea a fragmentului (caiete, gazetărie chiar elevată, enciclopedii, dicţionare, tratate, etc., când unitatea intrinsecă e de natură generică), ceea ce prin chiar natura sa e adresat lecturii fragmentare, loazirului, informării (divertisment, maxime şi enunţuri gnomice, informaţii).
Ieri, joi seara, citind un articol francez despre romantism, mi-am amintit de eseurile scoţianului (mai ales aprecieri rezonabile, umane, lipsite de severitate), pe care le citeam în sem. VII, şansa unui început.

Datini suedeze, Afganistan, flori, K. şi sfântul, cf. ieri, joi.

Substratul de mohorâre, plictis, mizantropie, ranchiună.

Postulatul antropologiei: bunătatea, cinstea. Că ele pot fi găsite în om, că îi pot fi pretinse omului. Faţă de acestea, restul e secundar. Poruncile postulează un standard antropologic, şi în vremea lui Iisus exista ideea unei esenţe a Legii, a unui iudaism ajuns la maturitate. Binele e ceva ce oamenii cunosc, la fel ca şi propria nemurire, ceva ce ştiu chiar în mod subconştient, şi chiar … necrezând în ele. E ceva cunoscut, nu ceva crezut. Acestea sunt certitudini, faţă de care restul sunt ipoteze. Occidentalii au o idee dialectică despre cunoaştere.

Expresii literare ale bunătăţii.

Ideea falsă că inteligenţa înseamnă să te pronunţi imediat, să concluzionezi imediat, pe negândite, chiar fără să cunoşti.

Oamenii ţin la limbaj, la expresia verbală, chiar când le utilizează neglijent. Acesta e temeiul scrisului neglijent, al expresiei neglijente, însă eficiente şi eventual robuste. Eficienţa limbajului transcende acribia. Însă şi ea cunoaşte nivele şi e, în sine, variată. Limbajul e, în primul rând, o funcţie a gândirii. Scopul exprimării transcende limbajul ca atare. Limbajul vehiculează ceea ce trebuie comunicat, iar ceea ce e comunicat nu e limbajul, ci diferite forme psihice (noţiuni, trăiri, etc.).

Renan era cu doi ani mai tânăr decât Baudelaire. Lemaître era cu treizeci de ani mai tânăr ca Renan.

Azi, luni, am citit despre literatura lui Lemaître, mai ales gazetăria, amanta lui, politica, Lanson şi lectura anglofonilor.

AF nu se gândea că şrlatani şi impostori existau şi în ştiinţele conjecturale, că ipoteza similitudinii societăţilor asiatice din orice timp e falsă, şi că evreii antici erau conştienţi de existenţa profeţilor falşi. În Asia abundau impostorii? La fel şi în polemica anticreştină. Criticii admiraţi de anticreştini nu sunt mai onorabili decât şarlatanii asiatici. Iar lumea asiatică nu e un întreg atemporal, identic în orice loc şi secol. Prevalarea anticreştinilor de rezultatele ştiinţelor pozitive de la mijlocul sec. XIX era o şarlatanie.

Farrère a publicat nişte desene ale lui Loti. Azi există prea puţin simţ pentru aceste lucruri.

Mântuirea e întotdeauna ceva al prezentului, nu o restaurare arheologică laborioasă şi artificială, o concordanţă temerară. Nu poate fi îndrumată de o dizertaţie pompoasă. Locul moral, adică psihic, sufletesc, al sesizării teologiei, perspectiva morală, psihică, a asimilării, a înţelegerii sincere a teologiei, atâta câtă e dată existenţial. Spiritualismul îmbufnat şi morocănos.

M-am gândit la anii mei de lene (’88-’93, ’96, etc.), la delăsarea sfruntată şi blazată.
Neruşinarea identificărilor fantasmagorice şi sfruntate, victimizarea.
Gândul Loarei.

Ibsen şi vienezul, moldoveanul, irlandezul (generaţia). Indiferenţa ulterioară, apatia nu înseamnă decât pierderea receptivităţii.

Percepţia e spirituală. Percepţia nu e un fenomen neurofiziologic, din timp ce o are şi sufletul. Organele senzoriale materializează activităţi spirituale. Altminteri, nici tărâmurile necunoscute nu puteau fi deduse. Noi încercăm să înţelegem tainele omului, ale creaţiei, pornind de la ceea ce cunoaştem, aşadar în mod reducţionist şi simplist. Nu avem elementele explicaţiei, şi nu le putem deduce.

Mi. am citit despre M. Rat, traducătorul interbelic al lui Catullus.

De sărbătoarea Sf. Anton, la Missă, Episcopul a citat Acatistul Sf. Anton. Mângâierea celor mâhniţi, la Isaia. La predică, două învăţături ale Sf. Anton (glosolalia morală: răbdarea, supunerea, din Breviar, şi barca pocăinţei).
Mi. seara, Litania cântată a Preasf. Inimi.
Joi seara, la Missa Preasf. Trup şi Sânge, a doua din sărbătorile sintetice, o predică eterogenă: sărbătorile sintetice (Sf. Treime, Preasf. Trup şi Sânge, Preasf. Inimă), Green (răbufnirea lui, indignat de indiferenţa creştinilor), M. ‘Mugg’ şi reportajul de la Calcutta, blasfemiile voltairiene, intelectuali care, ‘deşi erau oameni de ştiinţă’, erau credincioşi (Galilei, BP, ‘Newtonul [francez al] electricităţii’, Volta, Pasteur şi spovada, Marconi, Gasperi, care nu era om de ştiinţă). M-am gândit la înţelesul cel mai simplu al Prezenţei; faptul că mistica euharistică nu presupune categorii filozofice e manifest şi în rugăciunea poetului englez. Duhovnicul lui Pasteur.
Marţi seara am ajuns la Missă abia la psalmul de laudă.
Vin. seara, la Missă, Preasf. Inimă, lecturi biblice extraordinare (‘Deuteronomul’, paradoxul revelaţiei). Semitonul poruncii. La predică, despre laşitate, neîndeplinire, ezitarea unui preot (care ştia numai ce ar trebui să facă, însă nu şi ce va face).
Smântână, ouă, măsline, pâine, cafea.
Luni seara, Recviemul (‘Aminteşte-ţi de mine, Doamne …’, ‘Fericirea şi îndurarea …’). Evanghelia referitoare la ipocrizie şi judecare. Mecanismul proiecţiei. Regele evreu şi alternativele. Duritatea, ravagiile.
Marţi seara am ajuns la Missă abia la întâia lectură (Avraam, până la Mamvri). La predică: lucruri sfinte (căsătoria, obiecte religioase), mutualism, reciprocitate, întrajutorare, obligativitatea mântuirii.
Mi. seara am ajuns la Missă abia la Kyrie, înainte de Gloria; ajunul zilei Sf. Apostoli.
Aprecierile literare ale lui Taine erau neconvenţionale, chiar pentru vremea când au fost enunţate: ‘cei doi poeţi pe care Taine i-a admirat cel mai mult’ sunt Byron şi Musset, îi plăceau Shelley, Cowper, Hugo (pentru ‘Ode şi balade’ şi ‘Orientalele’), Michelet, îi displăceau Lamartine, Vigny, Baudelaire; aceste evaluări par abrupte, prea tranşante. Poate că e de prisos să adăugăm că ele sunt şi absolut … neştiinţifice, personale, idiosincratice s-ar . Încercarea de a simpatiza, de a revizui, de a corija o impresie, par absente. E o critică, adesea ocazională, epistolară, prin ucazuri, chestiune de temperament; modul epistolar poate să explice şi expresia lapidară, fără drept de apel.
De fapt, convingerea lui referitoare la pretinsa inferioritate a romantismului francez, hibrid, a devenit aproape normativă.
Îl numea pe Hugo ‘şarlatan mistic’, adică atât şarlatan, cât şi psihotic, suferind de delir ambiţios.
Până la urmă, nu mai credea în şcoli, ci numai în autori. Însă părea să nu conştientizeze relativitatea oricărei vremi, continua să gândească în termeni taxonomici (însă şi în cei ai unei evoluţii sociale fără scop). Prea marea încredere în idei teoretice îl făcea să devină inconsecvent în judecăţi; sensibilitatea lui ajunge să pară nemotivată, pentru că e disjunsă de teorii, iar el pretindea că ar trebui să existe o continuitate între ideile teoretice şi aprecierile obişnuite, făcându-i pe cititori să se aştepte ca cele din urmă să fie sistematizabile, corespunzătoare unui sistem teoretic. Expresia intelectuală a durerii e ateismul, cu deznădejdea lui. Maleza veacului nu era una atât de unitară, ci însemna lucruri diferite pentru oameni diferiţi, şi nu poate fi redusă, didactic, la vreun numitor comun. Probabil că Taine nu era conştient de propriile contradicţii. Avea, poate mereu, ambiţia sau năravul de a sistematiza. Căuta soluţii de natură abstractă şi teoretică, adică teoretizabile, sau enunţabile abstract, la probleme care nu erau astfel. Chiar analizele lui proveneau din, sau cel mai probabil erau ghidate de, idei teoretice. Poate că e adevărat că numai lirismul peisajelor nu îl subordona, în mod artificial, vreunei teorii, că numai atunci îşi îngăduia să fie el însuşi, cel care era cu adevărat. Scrierile critice pe care le publica pot să pară, prin urmare, prestidigitaţii profesorale, demonstraţii ambiţioase însă pedante.
În critică, Taine a fost nu atât un analist, cât un popularizator al romantismului englez. Aportul său la romantism e acela la literatura secundară, la critică, la interpretare, însă ar putea fi menţionate, în aceeaşi ordine de idei, scrierile de călătorie, ca participare la estetica veacului şi ca afirmare a valorilor sale, scrieri în care peisajele ‘iradiază fericirea într-o atmosferă de blândeţe infinită’, cf. Jeune, sensibil la valenţele de peisagist manifestate de Taine atât în povestirile de călătorie cât şi în scrisori, prin evocarea plimbărilor (eu nu aş ierarhiza cele două registre ale peisagisticii). De fapt, critica lui e una foarte axiologică, deloc neutră, iar axiologia lui, una personală, viscerală, intuitivă.
Pe Michelet îl admira nu pentru că i-ar fi semănat, ci dimpotrivă, deoarece îl simţea diametral opus ca natură.
Era o sensibilitate ultragiată. Soluţia lui personală la tumultul existenţei, atât acela personal, cât şi cel social, al veacului, a fost, în planul ideilor, una ostentativ burgheză, neconvingătoare în expresia ei colţuroasă, iar în planul trăirii, empatia cu Cosmosul, sau contemplaţia naturală, cum se mai numeşte. Gândea faptele, analizându-le conştiincios, şi doar simţea ansamblul. Nici ideile lui sociale nu au semnificaţia pe care le-au dat-o unii epigoni.
Nordmann propune o înţelegere pragmatistă şi nominalistă a categoriilor critice întrebuinţate de Taine; totuşi, Nordmann falsifică retuşând, prin încercarea de a atenua determinismul, de a face abstracţie de programul şi scopul lui Taine, ceea ce înseamnă reciclare, nu reabilitare. Cauzalitatea devine … analogie. Rezultă un Taine înţeles nu în el însuşi, ci aşa cum ar fi putut fi, pe un alt drum decât cel pe care l-a urmat; reciclarea poate fi corectă în măsura în care îl interpretează în ceea ce făcea, în rezultate, în intuiţii, nu numai în ceea ce a crezut sau a intenţionat în termeni abstracţi.
Însă într-o scrisoare din august 1891 îi evoca fiicei sale ‘senzaţia vieţii universale’.
Într-un caiet din 1852, Taine îl compara defavorabil, cu un năduf şi o indignare şcolăreşti, răfuindu-se, de fapt, cu programa pentru agregarea în litere, pe Pliniu cel Tânăr (căruia îi găsea, însă, şi merite: ‘muncă, bunătate, blândeţe, elevaţie firească …’) cu autorii de scrisori care îi plăceau: Cicero, dna. de Sévigné, dra. de Lespinasse, Mary Montagu, Jacquemont.

Budurescu are, în ‘Icoană îndurerată’, aceste versuri de un neoromantism generic:
‘În mână ţin o floare ce-am cules
Din câmpul unde creşte amintirea.’ [1]
O amintire e, poate să fie, o floare (‘rodul rar al amintirii’, în ‘Jertfă’). Unele amintiri sunt flori.
Altundeva, Budurescu îşi face un autoportret, izbutit, de pelerin macedonskian, nimbat de ideal (‘temeinicia credinţei mele sfinte’):
‘Cu capu-ntors spre zarea ce-atât m-a fermecat’.
Idealul acesta himeric, termen liric şi nu filozofic, nu sugerează o interpretare simplistă, deoarece e himeric numai în termenii posibilului mundan, ai realizabilului terestru, însă uneori apare perspectiva altei lumi.
În ‘Spre apele Styxului’:
‘… bruma tăinuitelor dureri
Te-a prefăcut …’.
Chiar în această poezie, tărâmul despărţirii devine şi al reconcilierii, care nu e abstractă sau imaginară, ci umană. Lirica lui, armonioasă, e foarte pesimistă, uneori cu simţul unei vieţi mai înalte posibile. Sentimentele au o vehemenţă juvenilă.
Ca şi la alţi simbolişti români, natura idealului e umană şi inefabilă (‘florile imaculate, simbol adânc şi-nsufleţit’), şi nu poate să fie redusă la estetism. Această nădejde de izbăvire e umană, nu artificială. Nu e nimic himeric sau afectat în ea.
‘Să cânt în rânduri măsurate tot ce-am iubit şi n-am uitat.’
În pofida pesimismului timpuriu şi a tinereţii în care şi-a deplâns ‘calea nădejdei mele rătăcite’, Budurescu avea, se pare, simţ practic, şi, frecventând medii literare, a făcut, în logica vieţii profesionale de jurist, o îndelungată şi sârguincioasă carieră de politician liberal şi demnitar (soldată, în anii ’50, cu întemniţarea la Sighet).

Constant Cantilli aparţine aceleiaşi direcţii neoromantice, în expresia dorinţei de fericire şi frumuseţe, tot într-o sintaxă afectivă macedonskiană:
‘… ţărmurile vieţei de urâţenie şi luptă
S-afundă, pier …’.
Poate că unii dintre aceşti neoromantici de acum un veac, cu legitimarea frumuseţii literare, ar putea să fie cel mai propriu numiţi macedonskieni. Modelul complementar e al lui Verlaine (tradus, la noi, pe atunci).

Demetriade:
‘Însă după zile, zile au urmat,
Iar pustiul creşte şi pustiu-i unul’.
Poezie a regretului şi a nostalgiei, lirica lui Demetriade aminteşte, chiar mai mult decât ale precedenţilor, de romantismul valah şi are adesea momente emoţionante, ca în ‘Pastel alb’: cerul copilăriei (‘Şi sub zăpezi plin de curaj tiptil se ţine,/ […] Un ghiocel prevestitor de vremi senine.’), sau în ‘Monotonia’ (‘Flori ce-mi sădise copilăria …’), ori în ‘Amurg’: ‘Ani de suspine/ Se strâng,/ Ani de înfrângeri’.

Poeziile există pentru a fi mai întâi gustate şi înţelese, iar asimilarea trebuie să preceadă comentariul, care devine, altminteri, expertizare.
Impresia lăsată de multe din poeziile antologate în ‘Climat poetic simbolist’ e că, dincolo de artificiile de şcoală sau de cenaclu, de convenţii şi recuzită, de avangardismul programatic sau ostentativ, mimetic, de iluziile progresului, simbolismul românesc e un neoromantism, pentru că interiorizarea e autentică.


NOTE:

[1] Cf. ‘Climat poetic simbolist’.

luni, 26 iunie 2017



Valoarea reflecţiei, a gândului nu o dă niciodată cantitatea verbală, cuvintele multe, şi nici excesul de analiză posibilă (formală sau semantică). Enunţul adevărat nu e un tratat, nici o dizertaţie, iar înţelegerea lui nu provine din prisosul de analiză.
Seznec citează un deziderat al lui Renan: ‘Limbile clasice sunt cartea sacră a modernilor.’ Nu, nu sunt. Împotriva unui Occident care s-a crezut latin, Renan descoperea că lumea apuseană e … greacă; însă în acest mod ajunge să îi dea dreptate lui … Welcker, al cărui umanism îl criticase. Cred că ideea pe care şi-o făcea despre aportul lui Niebuhr şi Strauss era exagerată, chiar dacă nu putem judeca în termeni absoluţi; însă pentru filologul francez lumea gândirii era sinonimă cu lumea erudiţilor, aşa încât argumentul e tautologic, după cum monismul axiologic, afirmarea unei lumi culturale, cu excluderea celorlalte, e specioasă, ideea că numai un veac din devenirea unui popor deţine monopolul absolut asupra a ceea ce e sfânt, pentru că acest reducţionism absurd nu înseamnă simplitate, ci unilateralitate. Se ajunge la o opoziţie falsă, artificială, dealtminteri retorică. Religia e confundată cu vârsta culturală a unui popor. Deasemeni, spiritualitatea e redusă la momentul elevaţiei ocazionale, pe când ea înseamnă şi multe altele. O capodoperă arhitectonică nici nu e, nici nu rezumă adevărul moral universal.
Welcker vroia o filologie umanistă, nu scientistă. La un moment dat, Renan îi reproşa lui Welcker că dispreţuieşte literaturile Orientului (fiind, însă, de accord că ‘nu sunt imitabile pentru noi’, că nu oferă modele); însă tot el avea să scrie: ‘Dacă aş putea trăi o a doua viaţă, cu siguranţă aş consacra-o istoriei greceşti.’ De fapt, publicarea ‘Istoriei originilor creştinismului’ a mers până în 1882 (volumul al şaptelea) sau 1883 (indexul), iar ‘Istoria Izraelului’ a început să fie publicată în 1887, adică la 22 de ani după ‘Rugăciunea …’. Aceasta a fost precedată la tipar numai de primul volum al ‘Originilor …’. Chiar volumul al doilea, ‘Apostolii’, a apărut la un an după ‘Rugăciune …’. Regretul filologului pare, de aceea, ipocrit. (‘Amintirile …’ au fost publicate în 1883, la optsprezece ani după momentul ‘Acropolei’; însă lui Renan i-au rămas, după călătoria de la 42 de ani, 27 de ani pentru a se dedica descoperirii lui). Discursul pronunţat de France în septembrie 1903 cuprinde mai mult retorică secularistă, decât idei, şi e axat pe anticreştinism, bagatelizare, dispreţ şi batjocură; orice e bun pentru a lichida demnitatea creştinismului, inclusiv teoriile cele mai neverosimile şi simpliste, iar dacă morala creştină e respectată, de ce totuşi zelul pentru a-l discredita, nedându-se înapoi de la niciun sofism meschin, nici chiar de la ‘atestarea prin experienţă proprie a credulităţii asiaticilor’ (acestea, venite din partea unora pentru care ştiinţa din sec. XIX cu rezultatele ei concludente filozofic, adică antimetafizic, prin ‘demonstarea imposibilităţii supranaturalului’, scientismul, utopismul socialist erau vrednice de crezare). Întâlnim ideea dragă a erei colonialiste: asiaticii creduli şi imaginativi, fantezişti şi simpli. Acest şablon, acest stereotip social a fost asul din mânecă al biblisticii liberale. În mod involuntar ironic, chiar France îl prezintă pe scepticul insolent ca pe un profet persecutat, prigonit. Scepticii francezi îi iscodesc pe asiatici, etc., iar profetul veritabil e scepticul lovit de uraganul mâniei Bisericii. Bineînţeles, chiar aversiunea anticreştină e dată drept … seninătate binevoitoare.
Jean Seznec e autorul articolului care mi-a inspirat aceste reflecţii referitoare la ipocrizia lui Renan şi la reaua lui credinţă. Articolul, ‘Renan şi filologia clasică’, a fost prezentat la Cambridge, în 1977; Seznec, breton el însuşi, avea pe atunci 72 de ani. Fusese discipolul lui Mâle.
Marele Seznec a editat ‘Saloanele’ lui Diderot, în patru volume (1957-1967), o antologie a scrierilor despre artă şi artişti ale aceluiaşi Diderot, corespondenţa lui Diderot şi Falconet, şi a contribuit la volumul de desene pentru Ariosto ale lui Fragonard.
A scris lucrări despre fantasticul lui Flaubert (1940, 1943, 1949), Stendhal şi pictorii bolognezi, Michelet, Proust, J. Martin, ba chiar ‘Diderot şi Phryne’ (o curtezană şi flautistă greacă, sec. IV î. Hr., model al lui Praxitele). Diderot o menţionează pe Phrynè în ‘Nepotul lui Rameau’ (cf. Marie-Hélène Chabut, ‘Female as Other’, în ‘Diderot Studies XXVII’).
Ca şi critic de artă, a scris despre Pierre-Antoine Baudouin, autor al unei ‘Phryné acuzate …’ (1763) [1], şi despre Jean-Baptiste Deshays, autor al unei ‘Phryné înaintea Areopagului’.
Angelica Kauffman a pictat-o pe Phryne de două ori: ‘Praxitele cu Phryne’, ‘Phryne şi Xenocrate’ (cf. Wendy Wassyng Roworth, ‘Anatomy is Destiny: Angelica Kauffman’, în Perry şi Rossington, ‘Femininity and masculinity …’, 1994).


NOTE:

[1] V. Eric Steel, ‘Diderot’s Imagery. A Study of a Literary Personality’, 1966, pag. 61.

duminică, 25 iunie 2017



Lemaître are, în ‘Contemporanii, seria a patra’, câte un articol despre Renan şi Baudelaire; articolul despre cel de-al doilea are nuanţa condescendentă nesurprinzătoare dată fiind obtuzitatea celor şase mari critici francezi ai sec. XIX (ideea mediocrităţii poeziei lui Baudelaire mai exista în învăţământul francez şi în vremea tinereţii lui Ş. Cioculescu, care a trebuit … emancipat). Pentru Lemaître, improprietăţile şi banalităţile ‘nu sunt rare’ în ‘Florile …’ (totuşi, mărturisise: ‘Când am citit pentru întâia oară ‹Florile …› nu mai eram adolescent, şi cu toate acestea am simţit foarte viu farmecul anume. Le-am recitit …’, etc.).
Cu condescedenţă de filistin îmbâcsit şi generozitate profesorală, concluzionează: Baudelaire ‘a găsit şi a lăsat după sine ceva’ [sic!], un El Dorado literar.
Lemaître schiţează o idilă între Baudelaire şi Sainte-Beuve, ‘Joseph Delorme’ fiind o predilecţie literară timpurie a primului.
Pentru Lemaître, Baudelaire, a cărui estetică o reduce la psihologie şi la noutate, la epatare, adică numai la factori extrinseci, reprezintă ‘efortul suprem al epicureismului intelectual şi sentimental’ (definit, nu se ştie de ce, prin … artificialitate, dispreţuirea ‘sentimentelor pe care le sugerează firea simplă’, ceea ce ar trebui taxat ca fiind la antipodul oricărui epicureism imaginabil).
Însă cu totul altfel e recenzia ‘Preotului de la Nemi’ (Nemi e un lac vulcanic, nu departe de Roma, însă lucrarea are ca loc Alba Longa), înţeleasă de Lemaître ca un progres al lui Renan (geniu cu elemente ‘numeroase, diverse, şi câteodată contradictorii’), deasemeni ocazie pentru critic să confunde credinţa cu nădejdea, însă şi de a-l declara pe Renan (poet, savant, breton, gascon, filozof, fost seminarist) ‘cel mai sugestiv şi cel mai subjugant din marii noştri scriitori’, cu toate că nu fără ironie: ‘Această dramă conţine chiar şi o dramă’, şi ghicindu-i autorului naivităţi şi sechele de seminarist.
Lemaître scrie că ‘povestea sau drama filozofică e cel mai liber dintre genuri’ şi izbuteşte numai dacă nu exprimă nimic nesemnificativ; şi că ‘Preotul de la Nemi’ aparţine acestui gen. Or, importanţa ideilor puse în joc e o chestiune de gust, ceva discutabil, şi nu e deloc sigur că, în lucrarea recenzată, ideile sunt altceva decât pretextul. Lemaître îşi mărturiseşte, fără înconjur, ‘recunoştinţa şi iubirea’, debordante, pentru Renan.
Comparând cele două recenzii, ne facem o idee despre ierarhia în care credea criticul, cu toate rezervele ironice, ocazionale sau nu.
I-a revenit lui Monod să scrie lucruri excelente despre Renan: de ex., evocând afectuos ‘micul opuscul [sic!] biografic consacrat sorei sale, Henriette, cea mai frumoasă dintre operele lui, şi una dintre cele mai curate capodopere ale prozei franceze’, sinceritatea, modestia, optimismul voluntar, urbanitatea, afabilitatea clericală, cuvântul simplu şi frapant, iar uneori exagerând (‘simpatia respectuoasă şi independentă’ pe care le-o păstrase Bisericii şi creştinismului). Renan era scund, cu capul enorm şi umeri largi, părea urât.
În vremea aceea existau iluzii pozitiviste referitoare la posibilităţile şi prerogativele filologiei (prerogative filozofice, estetice, etc., practic supremaţia conjecturii), care au devenit demult desuete; probabil că nu toţi filologii de pe atunci aveau aceste iluzii ambiţioase, care nu îi sunt intrinseci ştiinţei lor, unii însă s-au raliat fără ezitări unei forme de pozitivism militant, de fapt de scientism. Renan a dat prestigiu literar acestor iluzii naive, deloc, însă, inofensive.
Acest ebraist a început prin a fi un latinist, un clasicist. Michel Bréal a publicat în 1893 ‘Ernest Renan et la philologie indo-européenne’. Seznec a studiat centralitatea filologiei pentru Renan [1].
Unul din legatarii intelectuali ai lui Renan a fost Bréal, ‘republican, anticatolic, însă evident conservator în chestiuni sociale’, combatant, ca şi Renan şi Duruy, pe frontul anticlerical. Renan recomanda ‘Educaţia publică în Franţa’, lucrare polemică a lui Bréal, ale cărui idei politice erau destul de nuanţate (se declara pentru sufragiul universal, învăţământul religios în şcoala primară, colonialism, împotriva Comunei).
M. Bréal fusese, de la 27 de ani, supleantul lui Renan la Biblioteca imperială, departamentul de manuscrise orientale, înainte de a deveni, la 32 de ani, profesor de gramatică comparată, pentru 41 de ani. În anii 1860 a publicat studii de istoria religiilor (‘Originile religiei zoroastriene’, ‘Hercule şi Cacus’, ‘Mitul lui Oedip’). Din 1867 a fost secretarul Societăţii de lingvistică. S-a preocupat de psihologia limbajului (‘Legile intelectuale ale limbajului, fragment de semantică’, ‘Eseul de semantică’ din 1897). A promovat ştiinţa lui Bopp. În 1896 a publicat ‘Etimologiile filozofului Nietzsche’ (cf. Brigitte Nerlich, ‘Change in Language. Whitney, Bréal and Wegener’). Era, se pare, filoprotestant, în sensul predilecţiei pentru tipul social.
Ursula Bähler îl înscrie pe Gaston Paris în tipologia intelectuală a lui Renan (pg. 214-215, ‘Gaston Paris et la philologie romane’).


NOTE:

[1] Jean Seznec, ‘Renan et la philologie classique’, în Bolgar, ‘Classical Influences on Western Thought A. D. 1650-1870‘, 1979.

luni, 12 iunie 2017



Cele 12 mii de jucării de odinioară.

Maugham, unul din autorii foarte mari ai sec. XX, a publicat douăzeci de romane, în cincizeci de ani, de la 1897 la 1948. A debutat ca romancier la sfârşitul sec. XIX şi a fost, cu primele lui două romane, unul din romancierii de sfârşit de sec. XIX.
A publicat două romane la sfârşitul sec. XIX, şase în primul deceniu al sec. XX, două în al doilea deceniu, numai unul în al treilea deceniu, însă patru în deceniul al patrulea, şi cinci în deceniul al cincilea.
Ca atare, a publicat romane mai ales în primul deceniu al sec. XX, şi în anii 1930 şi 1940.
Sunt douăzeci de romane, în 52 de ani, ceva mai mult de jumătate de veac. Literatura lui e în mod esenţial lirică, şi a cuiva care a fost încercat, şi şi-a stăpânit viaţa.
Referitor la om, se scrie că era, câteodată, ranchiunos, tăios, litigios, rostea cuvinte ascuţite. Mă gândesc că trebuie să fi fost foarte invidiat, iar cusururile care îi sunt atribuite sunt încă raportate cu satisfacţie.

Limbour, M. Caragiale.

48,65 mil. k..

Puteau fi Petică, Anghel, Minulescu, Topârceanu.

Ieri, vin., am văzut coperta, albastră (aşa cum se şi cuvine), a unei ediţii de odinioară a ‘Europolisului’, prefaţată de Călinescu.
Criticul care îi plăcea mamei e Vianu. Cacialmaua traducerii e altceva (e una din traducerile discutabile, ca şi ‘Faust’, ‘Eneida’, ‘Quijote’, A., ‘În căutarea …’ şi o stângăcie a traducerii, lucrările italieniştilor noştri, Butor, arhaismele lui Păstorel); trebuie ţinut seama de ocazionalul traducerilor, însă şi de superfluitatea şi pedanteria scientistă a controverselor ocazionate. La 21 ½ ani îl citeam cu nesaţ.
(La AP: ‘Faust’, A., Păstorel.)

Cuvintele sfinţilor, cuvinte în Cosmos, în durată, şi teologia.
Unii progresişti devitalizează, cu condescendenţă, gândirea moderniştilor, o înscriu în rutina scientismului universitar, o evaluează în termenii cei mai scientişti şi obtuzi ai progresului, prin extrinsecismul cel mai apatic, ca pe nişte momente în istoria ştiinţei, ca pe ceva vremelnic, deja desuet, pentru că ceea ce le trebuie sunt numai elemente reciclabile, ei vor, de fapt, doar să recicleze. La unii intelectuali creştini, pretenţiile de bun simţ s-au întemeiat, de fapt, pe abstracţiunile cele mai fantasmagorice, pe utopismul cel mai înşelător. Ideea lor de aducere la zi era ralierea cea mai mimetică la standardele universitare seculariste.
Mă amăgeam cu lucruri foarte abstracte, pur verbale.

Cristologia teilhardiană ar trebui să se deschidă şi către Prooroci, către drepţi (destinul drepţilor şi suferinţa lor), către afirmarea tuturor sfinţilor. Acestea, însă, sunt lucruri foarte umile, inefabile, de asimilat, lipsite de elocvenţă pompoasă, emfatică, bombastică. Altminteri, cosmologia aceasta idealistă pare stângace.

Eram o natură literară, nu teoretică. Aspectul formal trebuia recunoscut şi mânuit, nu unilateralizat.

Există un apriori al Noii Critici, un apriori psihologic, unitatea şi coerenţa sunt situate într-un eu postulat, imuabil, anistoric, ipotetic şi nonestetic. Obârşia germană a acestei metodologii e sesizabilă imediat. La francezi, trăsătura ei dominantă e artificialitatea. E o critică neverosimilă, pretenţioasă, deşi nu la toţi reprezentanţii ei; vârstnicii aveau dreptatea lor. Însă atât creştinismul unora, cât şi ateismul hedonist şi oportunist al altora au slujit pentru a eluda literatura. Operele lor aparţin, ca şi atâta din literatura interbelică şi, mai ales, postbelică, curiozităţilor.
La mulţi corifei, critica a devenit o psihologie nefiabilă şi foarte abstractă, la antipodul psihologiei de bun simţ a vechilor critici francezi, a devenit o pretinsă psihologie saturată de prisosul unui jargon absurd. Rezultatul, dezamăgitor, a fost pedanteria scientistă, fadă, anostă, indigestă chiar prin ludicul ei nerezonabil şi maniacal: deznădejdea mută a materialismului. Doar câţiva au ajuns la rezultate literare viabile. De fapt, această modalitate pretenţioasă dar monotonă a ajuns la o pedanterie zadarnică şi demoralizantă, criticii s-au aventurat într-o psihologie nerezonabilă şi şubredă; cum mintea îşi mai uită principiile, rezultatele nu sunt uniform derizorii, însă trebuie evaluate ca fapte, nu ca îndepliniri ale unor deziderate teoretice, aşa cum ar vrea-o prevalarea obişnuită de consecvenţă şi de libertatea alegerii premiselor (‘dat fiind ceea ce îşi propune …’). Corifeii au fost nişte ambiţioşi pedanţi şi închipuiţi, artizani ai unor digresiuni de o artificialitate exasperantă şi de o zădărnicie stridentă şi colţuroasă: fleacuri date drept descoperiri revoluţionare (pretinsul umanism materialist). Într-o recenzie din ‘81 a ‘Microlecturilor’ e schiţat progresul lui Richard: de la critică tematică, la retorică, poetică a naraţiunii, lingvistică, psihanaliză, de fapt evantaiul metodelor principale ale Noii Critici, la pionierii ei şi la epigoni. Chiar fericirea literară poate fi înfăptuită altfel, imaginată şi practicată altfel, trăită într-un alt mod.

22 vols., însemnând cei cinci prozatori (14 vols.), patru poeţi români (6 vols.), două antologii.

Belgienii de la 1895. Americanii şi dezminţirea poncifelor, negarea obiecţiilor (simboliştii americani dezminţeau obiecţiile adresate şcolii chiar în vremea când acestea erau formulate). Dar miza erau nu ideile, nici estetismul, ci estetica, adică frumuseţea.

Înţelegeam formalul ideilor (faptele gândite deja de alţii), nu şi faptele, întâmplările. Cu vremea, gândirea mea s-a disjuns de fiinţă, de fiinţa mea, de cunoaşterea intrinsecă a acesteia, de ceea ce îi revenea. Problema erau nu atât ideile, cât registrul esenţial al trăirii, ceea ce e neobiectivabil direct: ceea ce ghiceam nedesluşit ca fiind abcesul, necinstea mută, batjocura, aversiunea abjectă, nedreptatea, ranchiuna, care au dus la ireparabil. Religia mea era aceea a decadenţilor şi a degeneraţilor: îmi plăcea sonoritatea, efectul epatant, extrinsecul, aferarea, având la mine semnificaţia de travestiri ale vanităţii şi de nerecunoştinţă.

Miza imaginarului nu e să îl confunzi cu realul, ci dimpotrivă; imaginarul e înţeles numai întrucât e deosebit de real. Confuzia acestor ordine desfiinţează esteticul, instaurează neantul.

Asimilarea necesarului. Dispreţul.

Omul cu coroana de spini.

Ipoteze şi certitudini.

Extrinsecismul neoumanismului materialist, exagerările, deriva formalistă a Noii Critici, moda semioticii; până la urmă, critica franceză a anilor ’70 i-a urmat pe semioticieni, nu pe pionierii creştini sau spiritualişti ai Noii Critici. S-a rămas la semiotică, de unde articolele de un scientism pedant, fade, laborioase, indigeste, de o ariditate absurdă, jargonul pompos. Unele articole sunt numai digresiuni semiotice, laborioase, abstracte, anoste.

Câteodată citesc recenzii franceze, remarcabile ca stil şi ca iscusinţă, cu tot ocazionalul, ca expresie succintă a esenţialului, citadine fără să fie de circumstanţă. De ex., Lamouille, o recenzie a căruia poate servi drept model de lectură umanistă a unui volum, şi de scriere concisă, netă.

Mi. seara m-am gândit la volumul de poezii al principalului simbolist belgian. Am citit recenzia ed. din ’59 a ‘Micilor poeme în proză’, aceea a unei teze referitoare la Alain-Fournier, cam condescendentă, cam indiferentă, şi aceea a inventarului bibliotecii lui Elskamp.

Lysistrata, Aristófanes. Delon, Tora Vasilescu.

Mi-am amintit atât de divertismentul pe care şi-l oferea Taine, citind piese greceşti, cât şi de relevanţa corespondenţei lui, de informaţiile decisive, unele neaşteptate, aduse de scrisorile lui.
Am citit cinci volume ale sale (o antologie în două vols., romanul, o călătorie, o lucrare de stilistica artei).

În termeni simpli, simbolismului îi revenea calofilia programatică, deliberată, artizanală, decadentismului francez îi revenea anticalofilia (e şi ceea ce vizează distincţia referitoare la pretinsul simbolism al belgienilor, simbolism mai mult teoretic, declarativ, asumat ideatic, dezminţit de literatura scrisă de autori); e adevărat că unii simbolişti de manual aduceau, de fapt, la nivel afectiv, sensibilitatea decadentismului, nihilismul acestuia. Aceste fapte sunt, însă, de natură să relativizeze pretinsa importanţă a ideilor, a teoriilor simboliste, a manifestelor. Creaţia era călăuzită de altceva decât de teorii. Simbolismul a dat o continuare (şi, bineînţeles, o ripostă implicită) atât Parnasului, cât şi decadentismului francez. Însă de fiecare dată, sinteza era la nivelul individului. Manifestele nu sunt maşini creatoare, nu ele generează opere. Literatura o scrie autorul, nu teoreticianul. Exponenţii decadentismului francez, mai boemi în plan biografic, nu erau calofili în mod programatic. Literatura lor, mai ocazională, uneori literatură de cheflii, e complementară faţă de aceea a Parnasului.

În seara Rusaliilor, la Missă, Evanghelia în care Iisus rosteşte de două ori şalom. La predică, despre coerenţă, înşelarea prin aparenţe. Rugăciuni pentru răposaţi. Binecuvântările.
Marţi, tricoul cel nou, cu cartierele New York-ului, ceva foarte simpatic.
Mamei îi plăcea un memorial de călătorie al lui Rusan, călătoria americană.
Îi plăceau vechile filme de război, acelea referitoare la curaj, altruism, îi plăceau pentru moralitatea lor implicită. Nădăjduia că acţiunile oamenilor ar putea să aibă un substrat de lealitate, bunăvoinţă şi simpatie. A crezut în aceste lucruri, în aşa măsură Împărăţia coexistă cu lumea, dar dezminţind-o. Mama gândea că ar mai exista omenie.
Mama era una din persoanele care înţeleg viaţa, cu exigenţele ei, nu ticăloşia. În gândire pornea de la viaţă, nu de la livresc. Cineva poate înţelege viaţa, în adevărul ei, aşa cum ar merita ea trăită, fără să înţeleagă, însă, ticăloşia. Mama a nădăjduit că va exista un armistiţiu cu lumea, adică lumea va consimţi la un armistiţiu, că poate mă voi bucura de viaţă în termenii lumii (care înseamnă societatea românească post-ceauşistă); încă o mira ticăloşia vârstnicilor.
Bunica mamei îi povestea despre propriul ei bunic, amintiri care datau din anii 1880, bunicul străbunicii mele era vârstnic în anii 1880.

Guiette, medievistul meu predilect, menţiona explicit ‘muzica sentimentelor şi a impresiilor produse’ de ‘Cligès’, ‘poemul romanesc’ al lui Chrétien, printr-o artă a armoniei ideale.
Îmi place semnificaţia simbolică a faptului că Guiette medita, într-un articol publicat la 75 de ani, ‘asupra câtorva versuri din «Cligès»’, ocazie de a defini mai bine natura artei unui romancier din sec. XII, de a sugera complexitatea unei estetici şi individualitatea unui autor.
Chrétien ‘crează situaţii enigmatice’, cu eficienţă estetică atemporală.
Poate că tema principală a lui Guiette a fost inefabilul liric al naraţiunilor medievale, ‘farmecul ambiguităţii’ ‘aventurilor ireale, neverosimile, extravagante, minunate’. Cu alte cuvinte, sensibilitatea medievală nu era deloc atât de diferită de aceea modernă.
Întrebuinţarea literară a ‘rezonanţelor simbolice ale anumitor vocabule, ale numerelor, ale culorilor, ale animalelor, ale pietrelor’ se făcea nesistematic, simbolul fiind discontinuu şi neexclusiv. Aşadar, există nu numai un alegorism, ci şi un simbolism medieval, cu mijloace şi efecte relativ similare acelora ale direcţiei moderne, întrucât accentul e pus nu pe ermetism, ci pe trăirea cititorului, pe emoţia resimţită. În literatură, simbolul încetează de a fi cifrul ştiut din alte direcţii intelectuale, funcţia lui e alta, primeşte resurse originale, neincluse în utilizarea lui cognitivă obişnuită, curentă sau ezoterică. Înţelegerea lui literară nu mai e o chestiune de decriptare, de recunoaştere semantică. Simbolul literar e o chestiune nu de constrângere, ci de eliberare.
‘Savoarea care îi era recunoscută lucrării’ se năştea ‘din imprecizia cheii simbolurilor sau din multitudinea de chei care i se înfăţişau spiritului’. Farmecul ‘Romanului trandafirului’ se naşte, în parte, din echivocul înţelesurilor posibile ale trandafirului, ‘cel puţin dacă nu ne mulţumim cu lectura fragmentară …’. Sunt lucruri observate şi de Vossler, Brunetière (referitor la Marot).
Alegoria e o ştiinţă, iar simbolismul, o artă. Eficienţa provenea din ‘impresia simbolului’.
Dealtminteri, simbolicul nu epuizează întregul enigmatic, nu e resursa lui unică.
Guiette aducea în medievistică receptivitate estetică, pricepere estetică. Gândirea lui e formulată concis într-un îndemn: ‘Să nu îl citim pe Chrétien nici ca filologi, nici ca filozofi, nici ca erudiţi’.
Această maximă înseamnă că putem să ne adresăm literaturii Evului Mediu cu aşteptări estetice rezonabile, naturale. Operele medievale nu sunt numai documente, ci rămân opere de artă, de actualitate estetică, valabile estetic.
Dacă ideile literare ale lui Guiette duc cu gândul la simbolism, e neîntâmplător faptul că, într-un articol referitor la tâlcul, semnificaţia literaturii epice medievale, deplora simplismul şi prozaismul comentatorilor lui Mallarmé sau Nerval, şi reamintea că Valéry nu avea obiceiul să gireze vreo explicaţie a criticii; exegeza implică acest simplism … ingenios. Încuviinţa ideile lui Bezzola, care scria că ‘oamenii sec. XII’ erau ‘dotaţi foarte adesea cu o sensibilitate artistică înaltă’.
Câteva articole ale lui Guiette sunt, pe drept cuvânt, revoluţionare; iar teza lui e, în esenţă, că expresivitatea enigmatică medievală e voluntară, conştientă, deliberată, efect al unei arte conştiente de resursele ei. Însă idei similare aveau şi alţi autori, ca Reto Bezzola.
Îi plăcea stilul lui Villehardouin, ‘limpezimea, rapiditatea, simplitatea’.
‘Chrétien scrie în modul cel mai limpede şi cel mai net.’ ‘Farmecul lucrărilor lui’ provine din ‘a nu şti, a întrevedea, a ghici’. Interpretarea trebuie să îi revină cititorului. Iar ingeniozitatea exegetică cu pretenţii autoritare e, de fapt, simplistă şi scandalos de reducţionistă. Atât creaţia, cât şi lectura veritabilă se referă la o participare la un negrăit, nu la o încifrare şi la o decriptare.
Romanele lui Chrétien ‘erau înainte de orice romane de aventuri’, citite ‘aşa cum citim basmele’.
C. E. Pickford se referă la cititorul din sec. XX, ‘care nu are nici timpul, nici, trebuie să o mărturisim, răbdarea de a petrece ore citind şi recitind poveşti interminabile, în aparenţă puerile’.

Sivignon menţionează câţiva geografi cu pricepere literară: Weulersse, Frémont, Revert în prologul lucrării despre Antile. Ce observăm chiar de la început? Că sunt autori ale unor lucrări referitoare la Siria şi Orientul Apropiat, Africa de la Dakar la Cap (Weulersse), Algeria (Frémont), Antile, aşadar mai ales opere de geografie umană referitoare la tărâmuri îndepărtate de patria autorilor. Iar reportajul lui Martonne e de natura memorialisticii, în niciun fel a … geografiei.
Geografia e o profesie, ale cărei rezultate sunt standardizate, codificate. Obiectul ei nu e emoţia peisajului. Evaluarea rezultatelor ei nu depinde de puterea de evocare. Normele ei cele mai generale sunt acelea ale unui grup de ştiinţe. Între ştiinţa standardizată şi sensibilitate nu există nicio frontieră, pentru că ele se situează în planuri diferite; întâia înseamnă rezultate standardizate consensual, a doua, experienţe de natură individuală. O lucrare ştiinţifică poate exprima sensibilitate, însă faptul e, din perspectiva ştiinţei, extrinsec: nici măcar ca ornament, ci ca fapt de altă natură, irelevant pentru standardul ştiinţific. Faptul că ‘normele ştiinţelor sociale’ limitează expresia liberă a eului e un truism a cărui enunţare nu îi face cinste autorului. Însă şi aici există o iluzie: la câţi dintre călătorii care au scris înainte de standardizarea modernă a ştiinţei există această înregistrare a experienţei? Mulţi nici nu resimt nevoia de a o face. Sugestia că învăţaţii moderni s-ar fi vrut altceva decât le îngăduie standardul ştiinţific e încă o iluzie; de fapt, ei sunt cei responsabili de prejudecata neopozitivistă, ei sunt cei care discreditează elementul liric. Însă iluzia e şi retrospectivă, ca idealizare a meritelor literare atât ale geografiei vechi, cât şi ale povestirilor de călătorie, care erau, în majoritatea lor, lipsite de trăsăturile literare care să corespundă idealului autorului, şi care îi revin excepţionalului, care revin, prin natura lor, realizării excepţionale, ce nu poate fi prescrisă, pretinsă; iar idealul literar oferit de autor, o operă anume, e diferit de cel propriu-zis, pe care vrea să îl teoretizeze, nişte deziderate de reformare a ştiinţei. Prozaismul cel mai tern exista şi înaintea codificării moderne. Iar scrierea de opere literare e proscrisă sau bagatelizată nu de ştiinţă, ci chiar de reprezentanţii ei. Călătoria e un instrument al geografiei, dar o anume sensibilitate postbelică nu poate să fie obârşia unei ştiinţe. Din perspectiva ştiinţei, aceasta e auxiliară.
Mai întâi, trebuie distins între experienţă sensibilă şi expresia ei literară, variatele ei tipuri de expresie literară. Trecerea nu se face necondiţionat.
E. Reclus folosea povestirile de călătorie în lucrările lui, poate cu simţul agrementului literar, şi conştient de acesta, pentru că ştiinţa sec. XIX nu îşi făcea o normă din a fi indigestă, pompoasă şi schematică (e şi o chestiune de sociologia cunoaşterii, de sociologia educaţiei), chiar scientismul avea ocazional o alură literară, însă le folosea în principal pentru documentare, aşa cum istoricii folosesc memorialistica, anecdotele memorialiştilor, sau chiar speculează, ocazional, asupra folclorului, etc.. Bineînţeles că geografii sec. XIX întrebuinţau, pentru a se documenta, şi povestirile de călătorie, aşa a fost dintotdeauna, din Antichitate, nu e nimic revoluţionar sau avangardist în asta; însă nu căutau documentul afectiv, deşi propria educaţie îi făcea conştienţi de, şi receptivi la ţinuta literară. Vechii geografi erau umanişti de elită, educaţi în umanismul tradiţional european, eradicat, cu vremea, din învăţământ. Însă articolul lui Sivignon nu e nici măcar o elegie pentru vechea geografie. Pare o însăilare, o improvizaţie oportunistă. Intuiţia lui e că numeroase vocaţii fals ştiinţifice provin dintr-o iluzie, dintr-o utopie ştiinţifică dezminţită de neopozitivismul universitar prevalent. Însă pentru dezideratul unei reforme ştiinţifice, probabil că autorii de călătorii lăuntrice, ca Chatwin, nu sunt termenul de referinţă cel mai util.
Termenii aleşi pentru comparaţie sunt cât se poate de disparaţi şi de incongruenţi, de nesimilari. Literatura de călătorii postbelică, provenită dintr-o sensibilitate anume, cu o estetică anume, şi o capodoperă a acestei literaturi, o lucrare excepţională şi inimitabilă, nu pot servi ca model … geografiei moderne, care îşi are exigenţele şi funcţia ei. E ca şi cum i-am pretinde istoriei contemporaneităţii să aibă ca model memorialistica; pe întâia putem să o ignorăm, dacă aşa vrem sau simţim, însă nu îi putem pretinde să fie ceea ce nu se vrea. Atât logica, cât şi programul ei sunt cât se poate de diferite de ale celei de a doua. Geografia ştiinţifică trebuie evaluată numai în funcţie de scopul şi de utilitatea ei. Psihologia modernă nu poate să aibă ca modele satirele şi epigramele.
A compara înseamnă a postula o echivalenţă şi a presupune existenţa genului proxim; însă genul proxim al geografiei şi al literaturii de călătorie e experienţa generică, îl au în comun cu alte direcţii ale culturii, cu literatura în ansamblu, cu gândirea, e faptul de a cunoaşte lumea obiectivă. Sivignon face acest lucru într-un articol de epistemologie, de metaştiinţă, de fapt pedant şi artificial ca gândire, întemeiat pe o petiţie de principiu şi pe o înşelare (lirismul geografiei ştiinţifice); de ex., descoperirea că un reportaj poate da impresia trăitului mai mult decât lucrările ştiinţifice (referitor la Martonne, ‘Lucruri văzute în Basarabia’, 1919) e de o puerilitate descalificantă, autorul pare să nu aibă ideile necesare despre mijloacele, scopul şi utilitatea genurilor literare, sau despre natura stilurilor. O ştiinţă nu îi poate fi asimilată artei, nici criticată din perspectiva acesteia. Experienţa trebuie să îi fie extrinsecă ştiinţei ca atare, nu e una din dimensiunile acesteia.
Poezia şi o ştiinţă universitară, standardizată, sunt diferite prin natură, ca atare nu pot fi echivalate nici măcar în principiu, nici subsumate unui pretins gen proxim pe care să nu îl aibă în comun cu întreaga cultură; întâia e individualul, inefabilul, liricul, a doua e generalul standardizat, o modalitate de cunoaştere înalt standardizată, exprimată într-un stil pur tranzitiv, stilul ştiinţific, impersonal. E ca şi cum ai compara arta şi biologia pentru că ambele sunt cunoaşteri ale viului, sau gândirea şi filozofia.
O geografie literară e o artă literară a peisajului, o peisagistică literară; însă chiar aceasta poate să corespundă unor exigenţe ştiinţifice (de precizie, lexic, etc.), sau poate fi o peisagistică lirică. Sivignon pare să nu înţeleagă prin dezideratul său al unei geografii literare, o peisagistică literară, ideile lui referindu-se mai ales la alte elemente posibile: experienţa călătoriei, societatea, geografia umană, expresia literară a afectelor. Nişte convenţii nu pot fi corectate prin simplisme, printr-o amalgamare necritică, stângace.
E o ambiguitate a limbajului: geograficul desemnează lumea exterioară pur şi simplu, nu ştiinţificul, nu lumea aşa cum îi apare atitudinii ştiinţifice moderne (şi, mai ales, aşa cum apare în rezultatele standardizate ale acestei atitudini). Predilecţia pentru geografic poate asimila informaţiile oferite de ştiinţă, într-un regim care e al informării elementare.

joi, 8 iunie 2017

Max Elskamp are o amploare, o cuprindere lirică simfonică în ‘Mângâietoare a mâhniţilor’, care e echivalentul literar al unui poem simfonic, cu o analiză a elementarului (ochi, picioare, foame, sete, trup sărman, friguri, febră, ‘o ţară de zăpezi fără sfârşit’, ‘sărmanii copăcei’, cerul se vrea ‘cu stângăcie’ albastru): ‘Căci cunosc suflete inefabile’, ‘o grădină de inimi din argint aurit’, ‘Cei prea bătrâni ca să se mai vindece/ Au plecat domol’, ‘O iarnă aşa veche de ploaie şi de vânt’.
‘E boală până şi în rugăciuni.’
Sorii, soarele multiplicat, s-au înălţat ‘ca pentru a lăcui jucării’.
Tainele religiei rămân dimensiuni morale, în dramatismul existenţei, nu sunt transpuse naturist, nu sunt obiectivate naturist, natura reflectă sacrul, participă la el, fără să îi fie obârşie, principiu. Aşa încât nu există antropomorfizare, răstălmăcire antropomorfistă.
Patrick Zeyen menţionează, în ‘Acédie et rédemption à Anvers’ [1], ‘descoperirea primitivilor flamanzi’ de către viitorul artizan (‘Alfabetul Sf. Fecioare’ e un volum xilografic, cu xilografii colorate, imprimate pe o singură parte şi pliate, aşa cum le descrie Évanghélia Stead). Pentru ‘Alfabetul Sf. Fecioare’ a învăţat gravură japoneză, a utilizat reperajul japonez, câte o placă pentru fiecare culoare, mai multe treceri ale foii prin presă, nicio literă mobilă. Fiecare pagină a fost în întregime gravată.
Lui Elskamp îi plăcea oraşul vechi din Anvers, ‘Evul Mediu flamand dinainte de Carol Quintul’.
Elskamp s-a născut în mai, cu 155 de ani în urmă. Unele poeme ale lui sunt optimiste şi însorite, uşoare, amabile: ca acela al sărbătoririi navelor, ‘mereu şi încă mai aproape de marea care s-a aurit’, ‘pentru auz’, ‘concertul lunii mai’, sau acela al muzicii oraşului: muzică a cuvintelor, a animaţiei străzii, a orelor, a sărbătorii. Simplitatea aceasta, cu alura atemporalităţii, vizează semnificativul.
Évanghélia Stead analizează asocierea ‘formei litanice’ cu abecedarul, şi ‘dezarticularea literei’ (dezarticulările trapezistelor Madison, amintite într-o scrisoare din 1918, publicată în volumul din ’62). Elskamp ‘se înscrie […] într-un curent mistic occidental profund’, al Acatistului bizantin şi al abecedarului lui Chaucer [2].
Van Lerberghe conştientiza natura netradiţională a acestor litanii, dar şi autenticitatea şi sinceritatea lor: spiritualitatea nesimulată.


NOTE:

[1] Patrick Zeyen, în ‘Lettres ou ne pas lettres. Mélanges de littérature française de Belgique offerts à Roland Beyen’, ed. de Herman, etc..
Dar în această interpretare, convenită, artificială prin surplusul de isteţime oţioasă, existenţa e întrucâtva schematizată.
[2] Laurence Brogniez, ‘Écrit(ure)s de peintres belges’.