luni, 27 februarie 2017



‘Şi Domnul a luat aminte şi a ascultat; o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui spre binele celor care se tem de El şi caută scăpare în numele Lui.’ (Malahia 3,16, sec. V î. Hr.)
"Şi vor fi aceştia pentru Mine", zice Domnul Savaot, "în ziua în care voi face judecată, ca o avere a Mea şi voi avea îndurare de ei, precum are un om faţă de fiul său care îi slujeşte.’
Malahia 3,16 e unul din versetele prezenţei lui Dumnezeu.
‘Chipul înseamnă prezenţă.’
Ca atare, la Malahia sfinţii sunt mereu în prezenţa lui Dumnezeu.
Perfidia, ipocrizia, tertipul ascund această limpezime.
Chipul poate fi desemnat prin trei cuvinte evreieşti. Principalul termen e panim.
Percepţia e una care discerne, care se educă, acceptarea în Dumnezeu, primirea în Dumnezeu, axiologică, iar nihilismul i se opune predicând indiferenţa, echivalarea apatică, pasivitatea. Toate îi sunt cunoscute lui Dumnezeu, în certitudinea biruinţei lui, dar nu toate sunt vrute, sfinţite.
‘Nu trebuie să strigi foarte tare; El e mai aproape de noi decât credem.’ (Laurent de la Résurrection , frate laic)
‘Întreaga viaţă spirituală constă în prezenţa lui Dumnezeu.’
Prezenţa poate fi nonmanifestaţională, nemanifestă.
Viaţa în trup e un creuzet, Dumnezeu a vrut ca Protopărinţii să nu treacă în viaţa de apoi aşa cum erau, ci să se pocăiască, pentru a putea fi vrednici.

Hart scrie că libertatea lumii create e reală şi dependentă. Dumnezeu nu e ‘totalitatea a tot ceea ce se întâmplă’, ca strălucirea iluzorie a magmei, a informului. Dumnezeu dă formă în mod axiologic, prin valoare.
Nu trebuie negată experienţa directă. Interpretarea care răstălmăceşte e negare.
Cineva propune ideea sufletelor ca ‘forme rafinate de materie’, idee la care mă gândesc adesea, şi de al cărei susţinător african îmi amintisem sâmbătă. Eu cred că niciodată catolicii nu au crezut ceea ce afirmă despre suflet tomiştii.
Teoreticienii sunt adesea dascăli de deznădejde, ei înşişi de obtuzitate îngâmfată şi de o suficienţă consternante.
Existenţialismul e o glosă anostă la materialismul vulgar cel mai cras al sec. XIX.
Flannery O’Connor scria că i-ar fi plăcut să locuiască în New Orleans, pe care îl vizitase în ’62. Asculta Chopin, mergea la Missa de la 7 dim., dispreţuia ‘credinţa copilului’, ‘credinţa e o cruce’; ceea ce e tot o teorie, o circumscriere teoretică. Iisus recomanda încrederea şi spontaneitatea, nu credulitatea. Dar autoarea scria şi despre ‘destulă certitudine’.
Despre lucrurile sfinte se poate discuta numai cu bunătate. Nu cu ostilitate, batjocură sau rezervă, ci numai cu zâmbetul sufletului.
Grotescul ca apariţie deghizată a sublimului (Mann): ‘grotescul e unica înfăţişare sub care poate apărea sublimul’.
Autoarea e menţionată într-o enumerare dezlânată relevantă pentru eclectismul dizgraţios, fad şi amorf al lui Merton.
Lui Flannery O’Connor îi plăcea Chagall. Avea snobismul de a dispreţui floricelele, ceea ce e necesar pentru a corecta ifosele, avea snobismul elitist de a dispreţui necesarul.

sâmbătă, 25 februarie 2017



Haina & un sărut & tort & concediul. Prânzuri.

Perspectiva spirituală e chiar omenia. Atâta spiritualitate, câtă omenie. Veninul răutăţii, al cruzimii.

Teoriile ne seamănă, de aceea sunt limitate şi reducţioniste, simpliste şi

În critică nu există concluzii obligatorii, obligatoriu universale.

Bunul simţ nu crede în faptul izolat, nu crede în izloare, adică în formalism.

Inautenticul, artificialul.

Maurois: capitolul despre Myriel. Capitolul de roman care poate fi citit, gustat ca o operă desăvârşită, ca şi cum romanul întreg ar fi lumea, iar capitolul ar fi o operă despre această lume. E un echilibru care nici nu poate fi teoretizat, însă poate fi simţit.

Trei vise: ieri, mi. la amiază, itinerarul, apoi naşterea, clătitele (în ajunul naşterii mele fuseseră colţunaşi); azi, călătoria, seninătatea, fericirea, atmosfera agreabilă, era un vis al revenirii dintr-o călătorie, al reîntâlnirii, şi cel mai senin, cel mai sănătos.

Erau vanitoşi în cele nesemnificative şi efemere, însă smeriţi în cele esenţiale.

FJ a ales ca Antilele, Antilele unde au trăit strămoşii, să fie o ţară de vis, bucurie provenită şi din lectură, romanul său de predilecţie; acest om călătorise, însă în Europa, nu ştiu să fi traversat oceanul. Ieri, mi., am simţit anormalitatea lui GF, stridenţa, meschinăria invectivelor, pervertirea lui. Se complăcea să insulte obişnuitul, şi ceea ce e izbânda obişnuitului.

Nu există neutralitate, indiferenţa nu e neutră, ci nesinceră, surditate voluntară, înseamnă să trişezi. Neutralitatea e numai negativism.

Creştinii care făceau fizică în sec. XIX nu aveau nevoie de epistemologia de catedră.

Hagiograful scoţian invidia profunzimea lipsită de vehemenţă, dorea profunzimea, însă fără vehemenţă.

Istoria rămâne întipărită în veşnicie.

Richter, care şi-a inaugurat stilul cel mai adevărat la 28 de ani, a vizitat Weimarul la 33 de ani, şi a fost primit cuviincios de Herder şi Wieland, însă nu şi de cele două vedete. Ultimele lui trei romane sunt o revenire la ceea ce fusese cel mai bun în arta lui, o reluare. Nu îi mai înţeleg pe cei care se închină artei, deşi pot avea simpatie pentru unele opere. Sec. XIX nu a preluat ateismul de la … ştiinţe, ci l-a moştenit de la sceleraţii sec. XVIII, adesea din cei mai mediocri şi mai lipsiţi de bun simţ. Ei nu progresau fiindcă existenţa lor însăşi era artificială, mentalitatea lor de belferi. E mentalitatea râncedă a sec. XVIII, poate a celei mai importante părţi a Iluminismului, apostazia intelectualilor.

Memoria e un mijloc de comuniune, vehicolul împărtăşirii; iar eu mă gândesc mai ales la ‘amintirea a ceea ce a fost trăit’. Se porneşte de la situaţie: rostind ‘Aminteşte-ţi de mine, Doamne …’, eu recunosc prezenţa imediată a lui Dumnezeu, care nu trebuie ocultată nici de teorii, nici de locvacitatea bizară. Comuniunea cu cei pe care nu i-am întâlnit în mod vizibil se serveşte de amintire, care intermediază împărtăşirea, nu o crează. Preternaturalul e absent din tratatul scurt la care mă refer.

‘Senzaţiile de artă’, la poetul ‘Trofeelor’ şi la Banville: deosebire importantă. Totuşi, natura acestei senzaţii care e literară, nu senzorială, ar merita aprofundată. Bordeaux are dreptate să descopere, să identifice un tip de artă literară, însă nu şi să o contopească cu arta plastică. În capitolul despre desăvârşirea formei, Bordeaux alege numai exemplele convenabile, care-l servesc cel mai bine, pentru teza corespondenţei dintre tonul veacului şi operele reprezentative: nu toată arta sec. XVII e de o ‘armonie măsurată şi corectă’, şi unii ar nega că exemplele date pot fi reduse la această definiţie simplistă şi sumară sugerată de determinism; nu toată arta sec. XVIII e ‘artificială, senzuală şi isteaţă’, iar Watteau nu ar putea fi caracterizat în acest mod simplist. Misterul unora dintre autorii numiţi chiar în acest studiu poate oare să fie epuizat de aceste etichete oţioase? Dramaturgia şi grădinile, pictura şi epigramele? Chiar când veşmântul poate părea similar, sau înrudit, e numai o aparenţă, o înşelare. O festă a generalizării, un renghi, o răstălmăcire ….
Autorul ‘Trofeelor’ îi părea criticului un orfevru renascentist.
Estetismul e negarea a tot ceea ce e mai sfânt, e o formă de nihilism şi de descurajare, e demoralizant, şi pare absurdă tocmai încredinţarea artei celor lipsiţi de suflet, monopolizarea artei de către pedanţi; numai plictisul poate căuta în artă desăvârşirea formală, sau poate dispreţui expresia liberă, naturală, corespunzând simţirii. S-a ajuns la convingerea că arta adevărată e numai aceea a pedanţilor. Nu poate fi aşa. Îmi amintesc de vitraliul dispreţuit; frumuseţea nu înseamnă formă, dimpotrivă, înseamnă spirit.
Teoriile închid orizonturi.

Dumnezeu revelat de preternatural e atotputernic.
Ideile lui A. Nicolas sunt adevărate, chiar dacă uneori aprecierile lui estetice lasă de dorit, sunt două lucruri distincte. Misterul adevărului e diferit de adaosurile judecăţii estetice. Dar trebuie văzut atât pentru ce, cât şi pentru cine sunt celebri aceşti autori antici. Meritul lor e meritul dat de lume, conferit de unii. Eşecurile lor sunt tot numai ale unor oameni. Scriitorii nu sunt elita umanului; chiar dimpotrivă, orgoliul, exhibarea sau ipocrizia îi fac adesea fiinţe mediocre. Prejudecăţile lor sunt redutabile. Inima, bunul simţ, prietenia, bunătatea nu sunt ceea ce îi caracterizează în cel mai înalt grad. Nu ei pot călăuzi pe cineva, îi pot oferi divertismente.
Grandilocvenţa, emfaza, câteodată mediocritatea interpretării şubrezesc ideile lui Aug. Nicolas, le dau o amploare falsă, retorică şi ipocrită, pe potriva unei înţelegeri mediocre ca teorie şi bombastice ca formă. Adevărul, scria Cicero, e ceea ce revelează, ceea ce descoperă Dumnezeu, e revelat. Seneca afirma că e mult şi numai să înveţi prin cuvinte, să predici. Însă cum cunoşti ceea ce predici, înainte de a predica? Care e substratul, temeiul predicii? Predici teorii, nu lucruri trăite. Aceasta înseamnă şi că adevărul creştinismului e altceva decât tiradele indignate, decât moralismul, că adevărul în sine al stoicilor era incomplet. Epictet cerea o minune (‘arată-mi un stoic’), şi nu ştia să o recunoască, iar temeiul ivirii neaşteptate a martorilor lui Iisus se întemeia pe preternatural, nu pe o utopie socială, reveria laşă a unor burghezi orgolioşi. D’Aguesseau înţelesese ceva, ‘urmele unei tradiţii vechi’, însă nu ezoterice, ci care era la îndemâna oamenilor de rând: ţăranii sau atenienii de rând ştiau mai bine decât majoritatea filozofilor. Eliberarea lui Prometeu şi oracolele: o parte din mitologie se referea nu la fapte legendare, ci la oracole.

Pe mama o îngrozea latria, batjocura ei, închinarea la o zeitate egipteană, o dezaproba.

Pentru mine, 23 ½ ani fusese vârsta maturizării, când ar fi trebuit să îmi orânduiesc existenţa, vârsta răspunsului când Dumnezeu a vrut să risipească bezna; o înţeleg abia acum, la 23 ½ ani Dumnezeu mi-a comunicat îndemnul, vindecarea, fapt pe care eu încerc să îl comunic, nu să-l divulg.

Am găsit un alineat remarcabil despre Maine de Biran ca om de rugăciune: operele care înalţă (‘Psalmii’, Fénelon, ‘Imitaţia …’, Sf. Evanghelie), utilizarea sinceră; mijloacele practice, caritatea, convingerile. În aprilie 1822 se gândea la un cuvânt al Sf. Ioan Zlataust despre Iisus crucificat. Iar în simplitatea testamentului său e, din nou, lucrarea Sf. Spirit care curăţă, asanează. Cineva i-a reproşat acestui creştin francez că nu era … neruşinat, că nu era smintit, că nu era absurd, cum trebuie să îi fi apărut cuiva pentru care obtuzitatea cea mai orgolioasă însemna curaj. Înţelegerea religioasă e cu atât mai adevărată, cu cât e mai simplă.

Bunul simţ, echitatea. Musulmanii şi Sf. Anton, mama şi simplitatea tibetanului, misionarii ruşi, esenţialul.
Bobul de rugăciune, paiul de lumânare, unirea deplină (Oslo).

Sociologii gemani interbelici şi sentimentul idealului social. Nocivitatea. Clişeele.

Precizia gustului, sobrietatea gustului, redresarea lui sunt latura personală a bunului simţ.

La 23 ½ ani, toamna, Dumnezeu îmi indicase o cale, şi mi-a reamintit-o când aveam 25 ¾ ani, apoi la 26 ½ ani; prima înşelare a survenit după momentul corijentei, după ticăloşia aceea sordidă, care m-a lăsat strepezit însă nepocăit, ci înrăit, atunci am început să rătăcesc, fusese o alegere a răului.

Pluralul teoretic şi abstract al unisonului, consensul convenabil, pluralul placidităţii naive.

A idealiza, surplusul, idealizarea şi indignarea, răbdarea şi învăţarea.

Negarea senzaţiei, a impresiei univoce, paradoxul negării: când pedanteria, astringenţa, dezamăgirea sunt luate ca admisibile, ca satisfăcătoare, eşafodajele obtuzităţii crase. În numele senzaţiei, critica poate să fie inechitabilă, exagerată sau maliţioasă, iar ocazia progresului e irosită.

‘Viaţa nouă şi transfigurată’ a trecutului, lumina imaterială. Totuşi, sfinţenia poate mai mult. Nu e cert că memoria pură nu e un deziderat şi un surogat, o himeră, o teorie. Bergson a ajuns la o teorie a misticii, pe care nu o cunoştea, ci o gândea, o gândea fără să o cunoască decât în mod aproximativ, indirect şi livresc, încercând să o subordoneze unei teorii. Simt ceva artificial în aceste colocvii ale teoreticienilor. Ei continuau să aibă orgoliul teoriei. Creştinilor le-a fost făgăduit Sf. Spirit, nu … teoreticieni. Creştinul să îşi cunoască demnitatea lui. Trebuie să nu existe aşteptări nemăsurate de la teoreticieni. Pentru că dintr-un fapt, teoria lui Lavelle face o himeră.
Lavelle confunda iubirea cu caritatea, fără să vadă diferenţa chiar în Evanghelie (de o parte sunt Lazăr, ucenicul iubit, prietenii, cei pe care Iisus îi îndrăgea, de cealaltă parte sunt ceilalţi). Sufletul nu ‘încetează de a fi neliniştit în legătură cu sine’, pocăinţa rămâne, misticul lucrează cu ţeluri precise, nete, nu nedefinite, şi e foarte relevant că filozofii se întemeiază pe ceea ce li se pare lor că e mistica, pe ceea ce presupun ei, şi nu pe sfinţenie, pe simplitate, tocmai pe ceea ce e lipsit de ‘reprezentări imaginare’, ierarhia reală apare inversată la acei care aleg flamboaianţa, şi pornesc de la o reprezentare unilaterală, post-tridentină, de la o idee învăţată mai întâi în galeriile de artă, şi la care au rămas, pentru că în sfinţire există pocăinţa, smerirea neafectată şi raţională, de aceea majoritatea sfinţilor sunt absolut indiferenţi la aceste elucubraţii nedemne. Gândurile acestea teoretice, himerice, sunt gânduri scâlciate ale teoreticienilor orgolioşi, nu ale sfinţilor; Bergson rămâne un sceptic scientist, sau un scientist şubrezit de scepticism, aşa cum o arată îndeajuns teoria miturilor şi, întocmai ca pentru filozofii greci, e sigur că unii creştini obişnuiţi ştiau mult mai bine.

Teama reverenţioasă e îndemnul lăuntric, înclinaţia de a nu face rău, tendinţa resimţită ca spontană.

Incongruenţa, ipocrizia, meschinăria: de ce-l citeşti atât pe cel pe care-l dispreţuieşti?

Credinţa cea mai înaltă. Literatura cea mai înaltă.
Câteodată nu nu e oprit ceea ce e nedemn, ci ceea ce e mai demn decât ni se cuvine.

Mă gândesc că autorul german nu cerea, ci vedea, percepea ‘mai multă lumină’, intra în lumină, accedea.

Ferocitatea, ferocitatea care s-a exprimat mai întâi în idei, în modul de a evalua, şi care, contrazisă, a devenit abrutizare.

Rugăciunea care exprimă simţul sacrului nu e o rătăcire vagă, oţioasă, ci provine din unitatea fiinţei. Există indiscreţii dezamăgitoare. Accesul la sacru al simţului trebuie educat. Simplitatea, bunul simţ, omenia sunt principala regulă. Mizantropia e nocivă.

La TV, ‘păcatul deznădejdii’, Ap. Pavel (‘întristarea’), Munch, ansamblul Vigeland (monolitul de granit, etc.), Michelangelo (‘darul’, ‘scara către Rai’), nihilismul, însă şi alchimia morală, cel puţin lipsa ipocriziei; bisericile de lemn norvegiene, altarul catedralei. Moralismul inapetenţei româneşti. Care e superioritatea în caritate a românilor? Şi oare le lipseşte arta deznădăjduită?

Aprecierea Sf. François de Sales pentru credinţa mai înaltă, integră, a oamenilor de rând, care sunt dascălii (al cincilea alineat al părţii a doua a biografiei scrise de Bordeaux, care critică lucrările lipsite de nuanţe, neverosimile şi insipide, idealizante). Nici nu trebuie negate deosebirile dintre oameni.
O parte din ascetica aceasta a intelectualilor pare să-şi fi pierdut taina şi apropierea.
Neosândirea.
Paradoxurile (cruzimea unui om reputat pentru blândeţe, diatribele unui om care cerea să nu fie judecat).
Batjocura urâţeşte.

Bordeaux laudă, poate răstălmăcind, ‘singurătatea inimii’. De fapt, ce putem noi ghici din cele ce îşi vorbeau cei doi?
‘Singurătatea inimii’ nu trebuie aleasă, căci ar fi orgolioasă. Însă cuvintele pot fi echivoce pentru alţii decât cei care le rosteau.

Extrinsecismul (clericalismul, simplismul, unilateralitatea).

Partizanatul (cei doi prefecţi, maniheismul implauzibil).

Proorocirile din Vechiul Testament sunt nu sociale, ci eshatologice. Alte două lucruri ar fi: că la evrei a domnit multă vreme pesimismul; că e posibil ca alte religii să fi progresat mai repede. E adevărat, deopotrivă, că Revelaţia veterotestamentară s-a încheiat odată cu ultimele scrieri, fiind până atunci incompletă, adică nu e decisiv momentul când ceva a fost revelat, ci numai faptul că a fost; şi că extraordinarul Bibliei e indiscutabil, fără seamăn la popoarele cu care evreii se învecinau (de unde falsitatea ipotezei că evreii erau mereu învăţăceii altora). Există, întocmai ca la apostatul francez din sec. XIX, o dispreţuire a Vechiului Testament, o surditate, o obtuzitate.
Orgoliul clerical s-a exprimat în pretenţia bibliştilor de a fi consideraţi savanţi întocmai ca fizicienii şi chimiştii, în pofida evidenţei pe de o parte, a naturii conjecturale a speculaţiilor lor, pe de alta. Au pretins că li s-ar cuveni aceeaşi încredere ca oamenilor de ştiinţă, deşi totul îi dezminţea.

Luni m-am gândit la şuetele despre … spiritualitatea carmelită, faptul că aceasta poate fi subiect de şuetă, de taclale; la indiscreţia publicării unor scrisori personale; la ipocrizia unora care, în timp ce aleseseră ateismul sau apostazia, se prevalau de autoritatea lor clericală, legitimând falsitatea; la nerealismul celor care, chiar dacă ar putea fi capabili să asimileze tradiţii diferite, presupun că publicul poate să îi urmeze, că sintezele acestea trebuie popularizate, că se poate presupune că îi pot fi propuse ca atare publicului.

Educaţia oferită de mama era un giuvaier, şi când îl ascultam pe Pleşu citându-l pe Caragiale ar fi trebuit să mă gândesc la asta.

Azi, mi., am citit despre Sf. Pavel şi Sf. Petru, şi m-am gândit la vigilenţa cu care Bisericile timpurii alegeau Scripturile, la sobrietatea lor, precum şi la atestarea modului sănătos în care se refereau la Scriptură: discernerea, faptul că ierarhizau şi analizau, ceea ce face ca bazaconiile bibliştilor de catedră să fie implauzibile atât uman şi social, cât şi intelectual. Prezbiterii aceia ai Bisericii timpurii sunt mult mai de încredere decât aiuriţii avizi de noutate.

Impresia pe care mi-o lăsaseră articolele unui romancier francez e confirmată de ceea ce am citit azi, mi., despre viaţa lui: simpatia timpurie pentru modernism, asimilarea juvenilă a scepticismului unor modernişti, şubrezirea. Militantismul social vehiculase idei false.

Faţă de misionarismul creştin, orice alt misionarism pare caricatural; ce sunt pretinsele misionarisme ale altor religii? Creştinismul e unica religie misionară, cu misionarismul acesta aprofundat, activ. Unde e predicată caritatea adevărată, e adusă Împărăţia. Creştinismul şovăielnic nu mai e conştient de ceea ce trebuie să predice. Misionarismul nu ţine de o logică a controversei şi a teoriei. Misionarismul nu înseamnă propovăduirea de teorii.

Bunul simţ, blândeţea, cuviinţa, bunătatea sunt ceea ce, naturale fiind, îi corespunde harului.

Dum., la TV, despre Haifa, o biserică a carmeliţilor, Cezareea unde au învăţat unii Părinţi ai sec. IV, Massada (1838-1842), sămânţa (1960), Qumran, deşertul Iudeii, Iaffa. O călătorie a lui Dincă.

Abia perspectiva cerească, aceea a credinţei mai înalte, asupra existenţei, sesizează demnitatea vremelnicului. Evaluarea imanentistă e absurdă.

Marţi seara, nişte caş.
La Missă, mi. dim., câteva cuvinte despre importanţa învăţării de la aproapele care e mai mare; Epistola despre pedagogie, eficienţă, răbdare. Semn şi minuni.
Joi seara am ajuns la Missă la predică (progresul Japoniei şi lumina adusă de iezuiţi, întemeietorii universităţilor).
Mi-am amintit de convertirea lexicografului francez.
Joi seara, piept de curcă, castraveţi, trei ouă jumări, două pahare de must.
Vin. seara, la Missă (amintirea Sf. Blaziu, mucenic din Armenia), preotul a predicat despre teama reverenţioasă, aceea pe care o simţea Irod.
Sb. dim., la Missă, Epistola despre sacrificii şi bucurie (‘Evrei’).
Dum. seara, la Missă, lectura din Isaia (imnul carităţii, indiscutabila superioritate).
Marţi dim., Recviemul pentru mama; lecturile au fost din ‘Geneză’ şi din Sf. Marcu (cinstirea părinţilor). F. a vorbit despre modurile în care greşim: gândind, vorbind, acţionând, reacţionând.
Întreţeserea, întrepătrunderea lumilor, operă unitară. Dum. am ajuns, la Missă, la Epistolă (înţelepciunea); la Evanghelie, predica de pe munte (mânie, jurat). Evidenţa judecării ipocrite. Prevalarea de nedesăvârşirile aproapelui, ipocrizia judecării. Calcul, reversul poruncilor. Proscrierile sunt îndemnuri.

Ieri, marţi, la Missă, despre Sfinţii Chiril şi Metodiu, al doilea era predicatorul; misiunea lor trebuie să nu devină pretextul asimilării necritice, haotice, cei doi sfinţi au acţionat întocmai ca profeţii şi ca Sf. Apostoli: au predicat în limbajul înţeles, ceea ce nu are nimic de-a face cu sincretismul. Adecvarea nu trebuie instrumentalizată, sfinţii nu au ‘creştinat’ decât limba poporului, acţiunea lor nu justifică sincretismul. E posibil ca păgânii să fi avut sărbători profetice, îndreptate către viitor.
Sfinţii Chiril şi Metodiu erau educaţi, dintr-o familie bună.

Profeţia nu e numai socială, ci şi eshatologică.

Atât la Lourdes, cât şi în viziunea Sf. Procopie, vizionarul nu cunoscuse identitatea celui care i se adresa.

Evoluţia gândurilor teologice, în Sf. Scriptură, reflectă nu evoluţia credinţelor de obşte, ci pe cea a asimilării lor de către autori, de intelectuali. Poporul dorea să se roage la mormintele proorocilor, cu mult înainte de atestarea biblică a mijlocirii.

Autorul orfan, inima, simţirea.
Certitudinea inimii.

Explicarea Sf. Scripturi e sfinţenia.

Joi, un cuvânt al Sf. Ioan Zlataust: recunoştinţa în furtună, nu când marea e calmă. Ambele gratitudini sunt necesare, întâia e sfântă. Trebuie să înveţi. Rătăcirea inteligenţei, a înţelegerii, e din necurăţia inimii.

Turismul ca literatură.

Aparentul paradox face că preotul dizident francez, ebraistul, avea mai mult bun simţ, era fundamental mai rezonabil ca idealistul german al cărui legatar se credea. Simţea esenţialul, chiar dacă ideile, adesea sentimentele, gândirea sa dinamică puteau să lase de dorit. Însă nu rămânea la stoicismul necugetat al ideii, avea o inimă, avea omenie, ceea ce au şi apreciat la el ucenicii săi; chiar descendenţa lui e dublă: seculariştii joviali, de stânga, şi perspicacitatea sobră.

Dumnezeu doreşte bunătatea, nu descurajarea, nici împovărarea.

Binele a fost în Dumnezeu, dăruit de el, care e certitudinea binelui primit.

Resimţeam chiar atunci artificialitatea metaforei, şi înţelegeam şubrezenia; altminteri, când binele acţiunii altuia e incert, nu trebuie luat ca model, însă fără să fie blamată acţiunea.

Vin., la TV, H. îi răspunde lui Pleşu (ale cărui tablete politice mai noi le citisem chiar azi), învinuindu-l de girarea mineriadei, oportunism, faptul de a fi fost lacheul unui grobian, şi acuzându-l, plusa grobianismul; despre Crăciun ca eseist, Zaciu şi ‘Vatra’, certitudini şi Dumitrescu (care nu pare deloc nihilist).
Vin. seara am ajuns la Missă la pace.
Păţania cu varza şi cele patru prăjituri, apoi tineretul placid, indiferent. La TV, cardiologa zavistnică. Vrând să riposteze, H. supralicitează grobianismul patronului lui Pleşu. Însă chiar tonul acestuia fusese ciocoiesc şi nedemn, necuvenit, inechitabil.

Sb. dim., visul, sentimentul bun.
Ieri, vin., mă gândisem la Beyle.
Sb. dim., la TV, Ştefănescu, finalul emisiunii, portretul din ’79 (Cristea, Ştefănescu, Dimisianu, Simion, NM); gelozia lui NM.

Renghiurile jucate de minte, răstălmăcirea.

Există deznădejde secretă, descurajare în idealurile hedonice, în utopismul oţios.

Idealurile false şi nerealiste.
Însăşi Scriptura prezintă două forme ale idealului: aceea simbolică (monarhii, cei puternici, stăpânitorii) şi aceea trăită (drepţii, profeţii), există unitate, nu antagonism, nu opoziţie.

‘Sentimentul imensităţii persoanelor individuale în dimensiunea timpului (regăsit)’.

Destinul religiei Izraelului, al creştinismului, al altor religii: himericul trasării unui algoritm istoriozofic, simplismul oricărui set abstract. Cine refuză simplitatea, alege simplismul. Firea umană e intrinsec imperfectă: o enunţă şi un mistic din mileniul întâi, şi un francez, şi un rus. Împlinirea ei prin har nu e cea abstractă, imaginată, nu e ceea ce ne putem închipui. Pentru a fi ales de Dumnezeu, trebuie ca mai întâi să te alegi pe tine însuţi, aşa cum poţi fi mai bun, devenind conştient de posibilităţile bune, care sunt relaţionale, şi această normă implică prioritatea harului ca să te poţi alege prin ceea ce ai mai bun, în relaţie. Discernerea faptelor, a semnelor.
Această imperfecţiune umană e ea însăşi una binecuvântată. Când cineva suferă din cauza imperfecţiunii lui, poţi fi, s-ar cuveni să fii ajutorul dat de Dumnezeu: niciodată nu dai mai mult decât poţi da.

Sb. seara, zece vols., gândindu-mă la cât de bine ar fi putut să fie.
Frumuseţea îi seamănă dreptăţii lui Dumnezeu, ea e manifestarea dreptăţii lui Dumnezeu, frumuseţea neartificială.

Sb. seara, la TV, Buzura (cam tern, convenţional), Breban (grandilocvent, bombastic: ştiinţă, genii; foarte asemănător cu Brando); Montbrial şi naţionalul. Îmi amintesc că despre ţărănime şi sat s-au pronunţat, succesiv, un poet autohtonist valah, apoi un sociolog, apoi doi romancieri (satul interbelic, cel tranzistorizat).
Breban despre Blaga (‘cel mai mare poet român, cel mai mare filozof român, capabil de un sistem neokantian’), Goga (dispreţuit de Pleşu, însă editor, în 1905, de poeţi români), Biblia Şcolii ardelene, familie, credinţă, Biserica ardeleană, teritoriu; Marino, Noica, Doinaş, victime ale cabalei ultraliberale. Criticii anilor ’60: Raicu, Negoiţescu, M. Călinescu. Ideea lui despre naţiune e familia, nu etnia.

Profunzimea coincide cu simplitatea. Materialistul din sec. XVIII a fost necruţător cu un stoic latin, contemporanul Apostolilor, pe când creştinii i-au arătat simpatie; moralistul indignat, cu o severitate care nu îşi mai avea rostul, era iluministul ateu, a cărui fire probabil bună putea fi îndrumată către o altă purtare, pe când creştinii, cunoscând biografia stoicului, nu au fost la fel de necruţători. Creştinismul a reabilitat ceea ce fusese bun în păgânism: profeţia poetului principal al Romei, eshatologia unui gânditor contemporan cu primul.

Există ceva zolist în scientismul de modă veche al lui Breban.

Oamenii ar putea să fie înţeleşi numai în perspectivă eshatologică.

Obişnuitul, discreţia, sfinţenia.

Dum. m-am gândit la mama şi la eroismul celor doi sfinţi misionari, la puterea lor.
Dum., la Missă: lecturile, cea veterotestamentară (caritatea, ura, răzbunarea); la predică, despre ingratitudine, răutatea copiilor, bunătatea părinţilor, episodul din ‘Schindler’ (executarea, remuşcarea), vindicativitate, nivelul normal al pocăinţei, al asumării, ca nivel iniţial, ca primă educaţie.

La TV, dum. seara, Ludmila Uliţkaia, ‘maturizarea morală’, imaginile înţelese, universale.
Năravurile de cusurgiu.

Cred că pe la nouă ani, demult, în clasa a treia, în întâia jumătate a lui ’87, mama mi-a adus nişte reviste franceze. Cred că la 1 mai ’87 eram familiarizat cu ele, cu universul benzilor desenate franceze. Impresia aceea a rămas.

Sfinţenia, transfigurarea asumă omul existent. Transfigurarea consacră. La poarta Împărăţiei, omul e transfigurat întreg. De aceea unitatea neamului omenesc e relaţională.

Ep. despre un portret al unui teolog medieval.

Cuviinţa aceea umană, era cuviinţă cu milă şi cu bunătate, cuviinţă sfântă.

Privarea inutilă. Îmi aduceau atâta bucurie senină, încât m-am privat inutil de ele.

Spiritualitate şi literatură. Opere de spiritualitate, şi câteva opere literare. Însă e contrariul apriorismului.

Curăţirea. Inversarea perspectivei: cum ar fi pentru un nipon.

Există un progresism: optimismul soteriologic.

Gârbovirea, pământul, Dumnezeu.

Marţi am citit despre arca lui Noe.
Păcatul întâilor oameni dă structura experienţei obişnuite; legea morală fusese dată înaintea ispitirii (interdicţia, însă şi sfinţirea, strădania), urmările transgresiunii sunt imediate (neîncrederea, ascunderea, apoi durerea), iar urmarea e noul regim al sfinţirii: cu trudă, anevoios. Păcatul originar e de a nu se fi încrezut în Dumnezeu, de a fi trişat. Cu aceasta au greşit întâii oameni. Ei au părăsit certitudinea dată de Dumnezeu. Cunoaşterea morală o aveau înaintea păcatului: Dumnezeu îi încredinţase de ce e bine, munca neanevoioasă, şi de ce e rău.
Primii oameni se încred în ceva exterior, nu în porunca primită. Noile condiţii ale muncii lor simbolizează sfinţirea, care nu va mai fi uşoară. Primii oameni avuseseră cunoaşterea morală, directă, înainte de a fi ispitiţi. Însă au recurs la ceva care nu provenea de la Dumnezeu, şi împotriva cărui lucru fuseseră avertizaţi. Virtutea îi fusese decisă omului înainte să fie ispitit.

Relevanţa experienţelor imaginare nu poate fi hotărâtă aprioric.

‘Contemplaţia naturală’ a Răsăritului (însemnând Asia). Idealurile naturale ale Sf. Scripturi (de ex., Sirah), regândite ca idealuri supranaturale. ‘Realităţile simple’ (A. Noyes).

Deschiderea către Dumnezeu, şi nerecunoştinţa.

Kerygma, într-o vreme în care mentalitatea obişnuită e una sceptică. Ceea ce sugerează că predica e adesea dependentă de a doua.

Mi. am citit despre literatura de nivel mediu (romancierul englez la care mă gândisem era un promotor); de fapt, mă gândesc la ea ca la o literatură populară umană, lirică, semnificativă psihologic, lipsită de pretenţii, dar fără dezabuzare, natura ei definitorie e umanul, adică umanitatea, perspectiva morală şi cuviinţa: e literatură populară, nu mediocritate, taxonomia e una estetică, stilistică, nu axiologică, ierarhică, a existat şi înaintea deceniilor interbelice, şi corespunde dezideratului lui GC: o literatură obişnuită, nepretenţioasă. De fapt, aşa erau unii dintre autohtoniştii noştri, antebelici sau interbelici, aşadar din întâia jumătate a sec. XX, aşa erau şi unii occidentali acuzaţi fără temei de … mediocritate, însă autori de literatură obişnuită, sobră. Sobrietatea putea să definească şi sentimentalitatea, când, ocazională sau nu, era sinceră, asumată. Conotaţia peiorativă e indiciul snobismului şi al neghiobiei. Literatura de nivel mediu poate fi ea însăşi izbutită, obişnuită, mediocră, anostă, stângace sau iscusită, etc., taxonomia estetică, direcţia populară nu e o derogare de la aprecierea axiologică. Însă prin chiar natura ei, ea nu oferă atâtea pretexte pentru dizertaţii, pentru zădărnicia pedanteriei, pentru prevalarea de merite iluzorii, adică le e nefolositoare încrezuţilor. Estetica populară o imunizează împotriva formalismului. Cu alte cuvinte, e o literatură umană, a umanului, şi neformalistă.

Ridicolul întrebărilor indigeste ale lui MH despre închinarea la zeul care îşi e cauză sieşi: ca şi cum Biserica ar fi îndemnat pe cineva să se închine … zeului care îşi e cauză sieşi. Ridicolul afectării, al emfazei indigeste, al retorismului, artificialitatea. La apostatul MH frapează mediocritatea acestui retorism, poza profetică, vanitatea. MH e ridicol nu atât prin jargonul lui, cât prin retorismul pueril.
Piruetele lui ridicole, groteşti, retorismul dezagreabil.

Mama recomanda cinstirea Sf. Anton, îmi amintesc toamna lui ’90, când fiul unor cunoscuţi plecase în străinătate.

Mi. seara, la TV, etnologul Karnoouh, despre înjurarea celor dinainte, l-a citat pe Marc Bloch, ’41, regimul Pétain, părinţii.
Clujul îi plăcuse mai mult. Gustă arhaicul, însă nu excesul de familiaritate, familiaritatea excesivă, exagerată. La TV, Karnoouh a păstrat ce era mai bun pentru ultimele cuvinte.

M-am gândit şi la MT, locuinţa lui, şi la turistul NB.

Vin. seara, la Missă, despre prietenia curată (Ben Sirah, prezenţa şi faptele, credinţa, bunătatea, libertatea).

M-am gândit la v. H., pionierul asimilării, avea un discernământ foarte şubred (i-a susţinut pe subversivii cei mai radicali, pe cei mai întărâtaţi, pe apostaţi, era nedrept cu Biserica post-tridentină, era prea sever), ideea lui despre sfinţenie era una livrescă şi speculativă, căuta spectaculosul ca să-l răstălmăcească.
Prejudecata lui v. H. despre simţul istoric e naivă şi pedantă; metoda critică nu e lipsită nici de prejudecăţi nemotivate, nici de latura speculaţiilor aventuroase, fiind adesea numai un alibi şi un pretext. Cei ca el le atribuiau, global, orientalilor o atitudine hindusă, dezinteresul suveran faţă de fapte, supralicitarea imaginarului. Însă în Scriptură există atâta istoriografie ca a grecilor şi a latinilor. Evreii aveau şi conştienţa, şi gustul faptelor. Li se atribuie în mod inechitabil o predilecţie către fantasmagoric şi imaginar, când ei erau oameni ai faptului. Aveau acribie. Antichitatea nu e un monolit, la un moment dat a emers predilecţia pentru fapte. Nu ştiu dacă v. H. înţelesese cuvântul mentorului său parizian despre inimă, despre cunoaşterea firească; metoda critică nu e neutră, iar elitismul ei implicit, îngâmfarea sunt la fel de pedante ca orice alt formalism, ifosele ei de pretinsă neutralitate exhibă adesea tendenţiozitatea.
Îmi place ideea lui v. H. despre catolicii care nu mai erau medievali şi nu erau încă protestanţi, ca şi cum ar fi existat o întâie reformă, umanismul de sec. XV, a cărei ulterioară exagerare instituţională a fost caricaturală. Afirmă că a întâlnit această atmosferă morală binecuvântată, că mai era prezentă în vremea lui.

Istoria Bisericii e, în linii mari, istoria clerului, a politicii clericale, în loc să fi fost gândită, după modelul biblic, ca istorie globală a lumii creştine, a ansamblului societăţii creştine; dar erudiţii cred că esenţialul istoricii Bisericii e clerul.

Ceea ce era dizgraţios, neghiob, obtuz şi egoist în veselie, brutalitatea.

Scepticismul lui FM, rana lăsată minţii de către modernism, se simţea şi în articolul despre dramaturgul francez, ca descurajare a biografului, ca zădărnicie a discernământului, şi aceasta de la un maestru al psihologiei scriind despre un alt maestru al psihologiei, înrudit.

Gândurile lui MT rămân misterioase: martiriul, pruncucidul; cel care a gândit atât despre martiriu (Sf. Sebastian, Sf. Ioana) şi durere (naziştii) s-a pronunţat cu atâta nesăbuinţă despre martiriu, despre durere. Chiar literatura lui îl dezminte: în ea sunt prezente durerea din istorie, martiriul, psihologia, câteva din romanele lui sunt istorice (magii, Sf. Ioana, nazismul), mult din ceea ce a scris mai bun e despre durerea trecutului, proiectul lui de roman era despre un martir.

Ieri, vin., privind trandafirii pe care îi îmbrăţişa Sf. Thérèse.

Simţul psihologic al lui v. H.: cardinalul englez, bunătatea Sf. Pius al X-lea, moderniştii vanitoşi şi subversivi prin comparaţie cu care R. era un model de cuviinţă şi luciditate, modernişti ale căror blasfemii meschine şi violente îi descalifică uman, pentru că erau unilaterali, meschini şi orgolioşi în emanciparea lor nătângă, puerilă; probabil că a existat o evoluţie: impresia lăsată de cardinal era una timpurie.

Caritatea supranaturală.

M-am gândit la romanele interbelice despre Eminescu, a căror formă literară nu dezminte intenţia biografică, acribia; scrierile biblice a căror formă e de roman succint nu trebuie răstălmăcite ca ficţiuni, nu e un criteriu. M-am gândit şi la ceea ce se publica despre Eminescu la 50 de ani, la 80 de ani şi la 110 ani: involuţia, estomparea. Înţelegerea cea mai pătrunzătoare nu cere depărtare. Era mai bine înţeles după 50 de ani decât la sfârşitul anilor ’60, şi nu mai era înţeles după 110 ani, când un impostor submediocru putea trece, printre veleitari, drept … eminescolog.

Câteva nume simbolice pronunţate de MT: H de B, ÉZ, Gide (căruia i-a fost un urmaş veritabil în această privinţă), Bach, manifestul teoretic al naturalismului; naturaliştii, literatura pentru copii, critica literară pe care a practicat-o.
Predilecţia lui pentru patru naturalişti francezi şi doi realişti, obiecţia faţă de nuvelistul naturalist.
În mod paradoxal, MT nega literatura istorică drept deprimantă, şi situa mai presus de orice tocmai … literatura istorică a lui GF.
Îşi recunoştea cinci maeştri (Bach, H de B, GF, ÉZ, Gide) şi, cu toate că afirma întâietatea filozofiei clasice, predilecţia lui se îndrepta către … Bachelard.

Preotul francez trebuie să îl fi simţit pe v. H. dispus să supraestimeze intelectualitatea laborioasă, speculaţia, să nu se simtă frate cu credincioşii din alte vremuri decât prin mijlocirea metodei critice, să exagereze unicitatea epocii moderne, mândre de criticismul ei.


Motorul eseisticii lui Ion Agârbiceanu e gratitudinea; scopul pedagogic e îndeplinit pentru că intenţiei de a educa îi preexistă această experienţă a gratitudinii, cele mai bune articole ale lui se referă la scriitorii cărora le era recunoscător, pentru că nu disocia meritul artistic de efectul moral, de binele resimţit.
Articolele antologate în ‘Medalioane literare’ sunt didactice, memorialistice sau ocazionale. Tonul lor e cuviincios, şi autorul descoperea unghiuri morale, adică umane.
Ce opere citim aşa cum îi citea Agârbiceanu pe cei câţiva autori predilecţi (Coşbuc, Creangă, Caragiale), sau cum citea Maurois capitolul despre Myriel, sau câteva pagini din ‘Swann’?
Sunt 60 de ani de când, în martie 1957, Ion Agârbiceanu publica un eseu despre Creangă ca umorist; e o mărturisire de cititor, şi forţa i-o dă nu analiza, ci mărturisirea eficienţei estetice. Până în amurg, credea în umor şi îl recomanda.
‘O asemenea trecere repede de la întuneric la senin, eu unul n-am mai cunoscut decât citind «Pastramă trufanda» sau «Kir Ianulea» de Caragiale.’
Afirmă, însă, că arta ambilor e ‘mai ales structural parcă legată de toată fiinţa celor doi scriitori.’ Sunt lucruri pe care numai ei doi le puteau scrie.
‘Nici Creangă, nici Caragiale n-au putut face şcoală.’
Inimitabilul artei lor le exprimă fiinţa, prin ceea ce au inimitabil sunt personali.
În martie 1962 scria despre înrudirea lui Creangă şi Coşbuc. ‘Baladele şi idilele’ ‘răspândesc lumină şi seninătate’.
‘Împăcat, mulţumit, recreat rămâi şi după citirea lui Creangă.’
‘Eu mă solidarizez cu seninătatea lui Creangă şi Coşbuc din scrierile lor.
Şi când se apropie de mine îngrijorarea sau o pornire de pesimism, recitesc pe «Dănilă Prepeleac», «Soacra cu trei nurori», «Nichifor Coţcarul», «Amintirile».’
Îi plăcea ‘punerea «poştelor»’, comicul violent şi macabru, probabil deoarece gustul pentru umor nu era partea cea mai bună a fiinţei lui, însă mai e ceva, dacă ne gândim la ceea ce ştim despre anii respectivi; putem înţelege, după natura acestor remedii literare, cam cum va fi resimţit epoca pe care, vârstnic, o parcurgea, deceniul postbelic, ce durere trebuie să fi resimţit, odată ce avea nevoie de aceste remedii.
Cunoaştem pagini la care să recurgem, să revenim ca Agârbiceanu?
Paginile despre literatura lui Coşbuc alcătuiesc o conferinţă, aparţinând scrierilor didactice; defineşte care a fost natura experienţei rurale a autorului, perspectiva lui, determinată de către o anumită vârstă şi condiţie socială, iar educaţia literară a informat şi ea percepţia.
Scrie despre Coşbuc că îi plăceau poezia greacă şi cea latină, şi că a iubit ‘mai presus de toate viaţa satelor româneşti, aşa cum le-a cunoscut în jurul Năsăudului’, viaţa sătească; ‘în tinereţea sa a cunoscut numai latura de lumină a satului românesc mai înstărit’. În ‘«Subţirica din vecini», «Noaptea de vară», «Ispita» şi toate acele neîntrecute icoane de lumină din viaţa satelor noastre, cuprinse în volumul «Balade şi idile»’ ‘nu a exagerat, nu a arătat frumuseţea şi bucuria vieţii săteşti decât aşa cum a cuprins-o sufletul său’. Coşbuc a întâlnit viaţa sătească numai ‘ca un fiu de preot, care nu cunoaşte din propria experienţă greutatea muncii pământului’; e satul perceput, în aspectele lui sărbătoreşti, de către un om tânăr şi care nu lucra pământul, ci provenea din intelectualitatea rurală. Deasemeni, ‘îmbrăţişează toate poveştile, legendele, miturile în legătură cu viaţa simplă, patriarhală’; iar mai întâi e poezia riturilor. Agârbiceanu avea dreptate să afirme sinceritatea, Iorga semnala artificialitatea formei.
Ion Agârbiceanu avea gândul biblic că munca pământului ‘când nu e istovitoare […] e munca cea mai plăcută, mai puţin obositoare’ (prin sine), adică aceea care corespunde cel mai bine firii umane.
În 1914 se gândea la un ipotetic Eminescu ‘revenit la concepţia optimistă asupra vieţii, pe care o profesase în anii tinereţii’. Chiar în această reflecţie în care transpare gândirea celui preocupat de reformă socială, de ameliorarea societăţii, există şi o apropiere de ‘sfaturile Domnului’, în evocarea unui Eminescu diminuat dramatic de boală, de singurătate şi de filozofie: remediul ar fi putut fi un trai mai simplu, pacea, nealimentarea indignării şi neirosirea în militantismul întărâtat şi vehement; pesimismul, militantismul politic, campaniile sunt o situaţie de necunoaştere de sine, o sugerează chiar Agârbiceanu când afirmă că, pentru trecut şi viitor, s-ar fi cuvenit să lase prezentul, Eminescu avea poezia, basmele, dramaturgia, istoria, folclorul, pe când prezentul politic îl descuraja. Nu geniul, ci conştiinţa geniului, iluzia prerogativelor, înşelarea îl pot rătăci pe om, răstălmăcirea naturii proprii, a eului, irosirea. Însă mai există o perspectivă, lumina eshatologică, faţă de care ce sunt reprezentările noastre biografice? Biografiile acestea finite sunt ‘sfaturile noastre’, departe de sfaturile Domnului, adică sunt numai puţinul priceput din ceea ce se cunoaşte despre existenţa cuiva. Biografia pământească nu e un întreg în sine. Hagiografii au dreptate să completeze, să schiţeze întregirea biografiei sfântului cu binefacerile directe.
Ion Agârbiceanu ştia că şi scrierea, şi evaluarea literaturii sunt altceva decât un exerciţiu formal, convenit. Sănătatea sufletului le e necesară ambelor. Bucuria pe care o dă literatura provine din mai mult decât desăvârşirea formală.

În mai 1960 a publicat articolul despre arta ‘Cuvintelor potrivite’: ‘claritatea uimitoare’, ca sunetul unui ‘clopoţel din cel mai pur argint’, sintaxa versului, ‘duioşia mângâietoare’ a rimelor, ‘scurtimea cuvintelor’, ‘atâtea cuvinte scurte şi totuşi atât de potrivite la locul lor’, ‘claritatea de cristal a cuvintelor’, ‘mai mult creaţia raţiunii decât a simţirii’, ‘jelniţa rece ce se ridică din fiecare [poezie], ce adie aproape peste toate’.
‘Inima vorbeşte, singură, în cele două cântece închinate Miţurei […].’ Arghezi îi părea ‘dârz şi treaz’, neînduioşat de frumuseţe, mânuitor ‘după chibzuiala minţii’ al cuvintelor; deasemeni încrâncenat, indignat, neîngăduitor, batjocoritor, şi se înţelege că Agârbiceanu nu îi invidia izbânzile de polemist, prisosul de ostilitate şi întărâtare.
Poeziile lui ‘nu au nimic din visare şi nu duc la visare’. Dacă subtilitatea intelectuală e netăgăduită (şi e neobişnuit că Agârbiceanu atribuie această subtilitate exclusiv intelectualismului, reflecţiei, nu vreunei stângăcii sau unui neajuns al formei), simţirea lipseşte. Meritele acestea de expresivitate rămân, totuşi, inferioare, pentru că sunt finite, neînaripate, o chestiune de dexteritate, de dibăcie.
Pamfletului îi trebuie ‘şi o nuanţă de voie bună’, ‘un surâs’.
‘Proza cea dulce a lui Arghezi o găseşti în «Cartea cu jucării». Am recitit-o de curând […].’


Mergeam cu mama la cinema, la întoarcerea din vacanţele de vară, în ’87 am fost la Steaua Sudului şi apoi, într-o duminică, la Tarzan; în ’88 am mers la un film cu Sfântul, Simon Templar. Mai devreme, într-o zi obişnuită din timpul anului şcolar, am mers cu mama la Imperiul contraatacă. Ne simţeam aşa de bine împreună, ne era aşa de bine.
Dimineţile, dejunurile, ceaiul, prânzurile, povestirea ….
Erau zile aurii şi senine de toamnă, zile eshatologice. Erau zile de veselie senină. Mi le amintesc drept vremuri de transparenţă eshatologică.

Îmi plăcea grafica revistelor, ca şi cum revistele ar fi nişte cărţi mai frumoase; de la 9 ani, de la începutul iernii lui ’87, îmi plăceau nespus albumele de artă.
Am avut o copilărie fericită; revistele franceze pe care mi le-a adus mama, la începutul lui ’87, cred, au fost o împlinire neasemuită, aşa era de bine. E nevoie de norme, nu de idealuri, dar de regulă.



Articolul lui Bourget despre ‘Colina inspirată’ e o capodoperă de critică; a apărut în martie 1913, care e chiar anul apariţiei romanului, şi avem aici mărturia unui catolic pe care romanul lui Barrès nu îl dezamăgise, şi îi lăsa impresia de progres al ‘elanului adânc şi curajos’, de înaintare a autorului; am fost curios să citesc despre ‘Colina inspirată’, pentru că Massis dezaproba acest roman şi, congruent, afirma inapetenţa generaţiei noi faţă de ceea c ear fi putut admira cineva ca Bourget. E bine ca naraţiunea istorică să nu aibă personaje prea bine cunoscute, însă nu din cauză că astfel ar contrazice ceea ce se ştie (adesea, inexact sau greşit, ori clişee), ci din cauză că cititorul vrea imaginarul, fantezia; de fapt, modelul ideal oferit de Shakespeare nu contrazice ideea lui Bourget, pentru că englezul pornea de la ‘cronici legendare’, personajele istorice din teatrul său nu îi erau cunoscute publicului aşa cum sunt cunoscuţi unii protagonişti moderni ai societăţii, unde nu are dreptate criticul e când pretinde că ducele de Argyle şi Montrose sunt mai verosimili decât personajele inventate, cred că diferenţa nu e intrinsecă, ci o prejudecată care depinde de informaţie, iar raportul ‘Colinei …’ cu tradiţia legendară e de altă natură, nu ar trebui sugerat că personajele ‘Colinei …’ sunt, toate, istorice, ceea ce contează e că esenţialul este, şi că acest esenţial e livrat ca atare, că nu e suplimentat cu situaţii umane imaginate.
Bourget menţionează nouă romane istorice izbutite: patru franceze şi cinci despre războaiele civile din Scoţia (însă pare nehotărât: severitatea lui Taine faţă de autorul scoţian e ba o ‘nedreptate extraordinară’, ba un ‘reproş numai pe jumătate meritat’, aşadar pe jumătate îndreptăţit).
Romanele despre epoci îndepărtate îi păreau artificiale şi arbitrare, pentru că nu provin dintr-o memorie populară vie. Documentele pot să alimenteze verosimilul psihologic numai pentru vremuri apropiate, similare. Însă Bourget admite acţiunea unei ‘modificări imaginative’, altminteri aceeaşi intuiţie a ceea ce e cert şi a ceea ce e probabil poate realiza, poate transpune şi personajele faimoase, motivul disonanţei, al artificialităţii resimţite e numai extrinsec, competiţia reprezentărilor; impedimentul nu e unul de principiu, ci contingent, poate să depindă de experienţa scriitorului, pentru că rareori avem experienţa directă a excepţionalului uman în formele pe care le înregistrează manualele, Napoléon poate fi reprezentat în acelaşi mod ca Montrose sau ca personajele lui Shakespeare, cu condiţia să existe scriitorul căruia să i se cuvină aşa ceva, dacă oamenii Revoluţiei franceze au putut fi înfăţişaţi corespunzător înseamnă că la fel pot fi şi aceia ai Imperiului, defectele ţin de posibilităţile finite ale autorului.
Cheia alchimiei e afinitatea, corespondenţa, simpatia.
Poate că protagoniştii excepţionali sugerează personaje artificiale pentru că ei înşişi sunt artificiali; sau, dimpotrivă, pentru că sunt secreţi, şi numai ni se pare că am cunoaşte foarte multe despre ei. Însă aceste lucruri nu cred că pot fi discutate în termeni atât de generali, sau teoretizate. Nu cred că obiecţiile teoretice sunt valabile. Arta realistă a romanului istoric e mai înaltă; însă nu rezultă de aici că arta romanului istoric de aventuri ar fi inexistentă. Nu cred că e o dihotomie, o opoziţie.
Severitatea criticului francez faţă de literatura de aventuri e atât o chestiune de temperament, cât şi de estetică personală, ea e explicabilă şi poate fi justificată la un virtuoz al analizei.



Barrès şi ‘Orfeu’ al lui Gluck, Maurois şi Requiemul lui Fauré. În 1840 Jouffroy profetiza, adresându-li-se tinerilor, ‘zorii unei vieţi nemuritoare’, împlinirea făgăduinţei. ‘Nu luăm din această lume decât desăvârşirea pe care i-am dat-o sufletului, nu îi lăsăm decât binele pe care l-am făcut.’ Jouffroy scria, în apropierea morţii, că s-a retras din inimă în suflet, din spirit în inteligenţă. Regăsise ceva, iar gheţurile începuseră să se topească. Unii se pot întreba dacă regăsise catolicismul, în situaţia în care recomandările lui ultime ar fi fost numai pedagogice; dar e cert că regăsise religia. Poate că ambiţia lui nu fusese complet înfrântă, şi ezita să mărturisească ceea ce s-ar fi cuvenit.
‘Fericit acela a cărui inimă nu cere decât o inimă’, scria Richter (ale cărui gânduri le-a îngălat Musset, care totuşi avertizează că gândirea umană trecută prin alambic se usucă). Acelaşi Musset scria despre ‘omida afectării’.
Un FJ care s-ar fi adresat romanticilor germani şi englezi; nu ideile lor abstracte şi ca atare contingente şi provizorii, nu teoriile lor, ci ceea ce simţeau.

Rémusat a scris lucruri pătrunzătoare despre raţiune, prin care înţelegea, de fapt, gândirea firească.

Jouffroy, care nu era un om făcut pentru gândirea teoretică, şi care s-a crezut un filozof …. Orgoliul care l-a făcut să nu recunoască asta era dat de surditatea morală şi de nesinceritate. Ca filozof, era un mediocru pompos, iar ateii nu l-au urmat. Perseverenţa lui sinistră poate fi explicată şi prin ideea falsă despre adevăr. Poate că predica vremii nu găsea întotdeauna simplitatea, firescul, ci urma masochismul ideii crude, inumane despre adevăr, necruţarea gnoseologiei moderne.
Există ocazii singulare ale gândirii, ca fântâna vizitată de înger.

vineri, 24 februarie 2017



Aflând abia azi că Tournier a răposat, citesc câteva interviuri: cel în care îi aminteşte pe Curwood, Hoffmann, fraţii Grimm, Perrault, ‘Odiseea’ (de care era subjugat), şi cel de după publicarea ‘Celebrărilor’: cele patru capodopere franceze inspirate de ‘Crusoe’ (sau al căror pretext e), nuvela pe care o teoretizează ca şi cum ar fi povestire, ‘Ocolul lumii …’ drept ‘unul din cele mai mari romane din toate timpurile’, ; mă gândeam la el cu simpatie (deşi foarte dezamăgit, cândva, de răstălmăcirile lui filozofice absurde, de elucubraţiile sale). În interviuri putea fi maliţios.
Are acest cuvânt enigmatic: ‘În epoca lui Defoe, singurătatea nu exista.’
‘Nu există definiţie posibilă a valorii literare sau artistice a unei opere, nu există dovadă posibilă a frumuseţii sau a urâţeniei unui lucru’. Sensibilitatea e neconsensuală.
Valéry îi place ca poet şi îi displace ca teoretician.
Repovestind ‘Pierrot …’, afirmă că Pierrot e ‘pâinea, focul, aerul’, desăvârşirea fiinţei, numai că Spinoza era monist, nu dualist, aşa că în acest mod ar fi răstălmăcit în mod absurd; e curios că tocmai didacticismul acesta apăsat, ostentativ, nu i-a fost obiectat, obiceiul lui Tournier de a reduce naraţiunea la o teză.
Într-un interviu acordat la Choisel (‘De la Kant, Gide şi Simenon la sexualitate şi la vampiri’), rezuma un roman nou al lui Quignard, ‘Terasă la Roma’ şi analiza mersul animalelor.
Explică bine care e cuprinsul extimului: ‘vremea, metamorfozele grădinii mele’ (gândul duce la Rainer).
Bibliografia critică e anostă (W. Redfern, etc., chiar Bevan). Bevan discută scatologicul lipsit de urâţenie, apoi ‘unirea comicului şi cosmicului’, umorul alb, ‘Bourget, Bordeaux, Bazin şi Verne ca maeştri’, genealogie reluată la pag. 50 (IV.1, ‘Preocupările tradiţionale’): ‘Bazin, Bordeaux, Bourget şi Verne’ [1], ‘a le da cuvintelor greutatea, densitatea, opacitatea’. Ca romancier, Tournier s-a simţit un alpinist, nu un balerin (ceea ce nu exclude calofilia, aportul artei aprofundate). ‘Ontologia aruncată în creuzetul romanesc se transformă parţial în scatologie.’
Mathilde Bataillé a scris despre cele trei opere care marchează progresul şi triumful celebrării, prin plăcerile cotidianului: ‘umorul şi celebrarea’ îi păreau ‘esenţiale operei literare’, şi se împotrivea deriziunii; ‘tonalitatea simplităţii’ ce defineşte prozele scurte.
Tournier afirma că i-a avut drept modele pe Zola, J. Renard şi Colette, care înregistrează ‘mirosul oamenilor şi al lucrurilor’. În ’93 se pronunţase despre stilul lui J. Renard, al cărui gust pentru ‘concretul individual’ îi displăcuse lui Sartre.
A prefaţat ‘Scriitură şi boală’. În ’79 a publicat în ‘Caietele Colette’ (unde publicau cândva şi Claude Mauriac, Le Clézio, Françoise Mallet-Joris, Lanoux). Pretindea că-l admiră pe Leroi-Gourhan. Ca opere majore ale lui Simenon alegea ‘Manhattan’ şi ‘Ferchaux’.
‘Admir ‹Salammbô› mai presus de orice.’
Ideile lui religioase sunt foarte dezagreabile, şi nu numai ca formă, ca enunţuri, ci mai ales ca mediocritate arogantă, au ceva brutal, obtuz şi egoist, o deriziune brutală, batjocura maladivă, substratul de obtuzitate şi indiferenţă, exprimat şi în paradoxul de a fi ales trecutul cel mai sinistru, mai descurajant (i se părea un merit faptul de a ajunge să suspectezi mereu batjocura, necinstea).
Avea vanitatea de a dori să epateze, şi se explica sumar şi simplist, fără să convingă, însăilând, cam la nimereală, mă refer la cel din interviuri; nu îi semăna lui Gide câtuşi de puţin.
‘Celebrările’, ‘o culegere de eseuri scurte despre natură, locuri îndrăgite, sfinţi şi anotimpuri’.


NOTE:

[1] Michael Worton, ‘Michel Tournier’, ‘La Condition de Romancier’, 1989: cele două caiete, primul început la unsprezece ani, unde transcria din Ohnet, R. Bazin, Cherbuliez, Duvernois; iar la pag. 48: ‘Boylesve, Bourget şi Bordeaux’, ca generaţia de romancieri discreditată de modernism. Avea nouă ani când a primit o ediţie ‘Holgersson’.
‘O operă de artă e întotdeauna o imitaţie ratată.’

joi, 23 februarie 2017

Ipocritul Heidegger afirma că nu se poate închina … causei sui. (‘Aceasta e cauza primară drept causa sui. […] Omul nu se poate nici ruga, nici oferi jertfă acestui zeu. Dinaintea causei sui omul nu poate nici îngenunchea, nici cânta şi dansa.’) Dar el neagă mult mai mult decât numai nişte teorii greceşti, sau de inspiraţie greacă; există şi înţelegerea Profeţilor, iar de aceasta germanul refuza să ţină seama. Perspectiva lui e într-adevăr atee. Heidegger a proferat şi alte sminteli (‘degradarea fiinţei fiinţelor’, das Seiende des Seienden, ‘valorizarea care subiectivizează’, blasfemia de a cunoaşte …).
Biserica îl îndrumă pe om să se închine sufletului lui Hristos, Preasfintei Inimi a lui Iisus, Inimii Neprihănite a Mariei. Prin acestea, Dumnezeu i se adresează direct inimii umane. Lor le corespunde o gândire biblică, umană.
Heidegger recunoştea că platonismul e filozofia lumii supranaturale [1]. O autoare reaminteşte că gândirea poate fi sfinţită, defetismul e numai nihilism deghizat ca apofatism. Omul nu e redus la acest sumar apofatism al descurajării. Iar Heidegger îşi asumă negarea lumii supranaturale, negând posibilitatea oricărei gândiri despre supranatural şi experienţa lui.
C. Butler îşi amintea că v. Hügel vizita zilnic Sf. Sacrament [2]. Tyrrell era contrariat de pietatea lui v. Hügel: ‘ … cu toate acestea, vizitează zilnic Sf. Sacrament …’. Există multe articole remarcabile despre v. Hügel (Heaney, ‘The Enigma of the Later von Hügel’; McGrath, ‘Fact and Reality: von Hügel’s Response’), unul din ele, al lui Sherry, citează adresa din 1914, când filozoful a definit câteva lucruri necesare religiei: credinţa în transcendenţa imanentă, etc.. Acest om avea bunul simţ de a nu dispreţui (unii dintre prietenii săi nu îl aveau, şi se refereau batjocoritor chiar la pietatea lui elementară) şi discernerea esenţialului.
Avea o minte cuviincioasă. Putea să recunoască bunătatea şi sfinţenia. Baronul îşi amintea de imaginea Sf. Inimi, care îl ajutase în vreme de boală.
Bodley îşi amintea că Manning avea în odaia lui numai un crucifix de malahit.
Newman inclusese în planurile pentru o biserică nouă a Oratoriului un altar închinat Sf. Inimi.
Flannery O’Connor se ruga zilnic Arhanghelului Rafael: ‘Aminteşte-ţi de cei firavi, tu care eşti puternic …’, e o rugăciune de un lirism neasemuit.


NOTE:

[1] Cf. John R. Williams, ‘Martin Heidegger’s Philosophy of Religion’, 1977.
[2] Cf. Frank Tallett, Nicholas Atkin, ‘Catholicism in Britain and France since 1789’, 1996.

luni, 13 februarie 2017

Nu a existat individuaţia, pentru că nu a existat unitatea. Dacă ar fi existat unitatea, fiecare ar fi progresat ca persoană.
Ep. Sigrist scrie despre ‘noutatea veşnică’.
Nu există neutralitate. Există reverenţă sau insolenţă.
‘Experienţa biblică a lui Dumnezeu e aşa de personală încât tot ceea ce ştim despre Dumnezeu şi atributele lui […] poate fi exprimat în cel mai autentic mod în termeni personali.’

Prânzuri & povestiri & albume. Haina. Tort. Aniversarea. Experienţa.
Ateismul e o formă de privare, de ignorare, de unilateralizare.

Gilson scria că la 78 de ani şi-a dat seama pentru întâia dată de absenţa cuvântului cauză în cele trei scrieri despre prima via.
Scrisorile lui Maritain sunt afectate, mediocre şi mai convenţionale. Impresia e nu atât de artificialitate, cât de mediocritate.
Însă într-o scrisoare din 1949 Maritain mărturiseşte că aştepta mult ‘de la Şora, acest român tânăr din Paris care punea în serviciul metafizicii un jargon existenţialist savuros’ [1].
În 1952, Gilson scria: ‘cuvintele nu sunt simboluri abstracte, ci semne, chemări la a pătrunde în grosimea savuroasă a conceptelor’.
Iar în 1953 cita ‘Moartea lui Ivan Ilici’.
‘Cred că metoda augustiniană şi pascaliană a semi-digresiunii e singura convenabilă când se vorbeşte despre transcendentalii.’ Metoda parantezelor esenţiale.
‘Duşmanul cel mai rău al Sf. Toma, chiar în Ordinul dominican, a fost Aristotel, al cărui profet e Cajetan.’
În iunie 1967, Gilson scria: ‘teologia dogmatică e singura ştiinţă riguros exactă care, spre deosebire de matematică, se referă la un conţinut real’, ‘fapt incontestabil’.
Gilson credea că învăţătura despre esse au susţinut-o şi ‘Thomas Sutton la sfârşitul sec. XIII, Bernard d’Auvergne la începutul celui de-al XIV-lea, şi alţii după ei până la Bañez în sec. XVI’ [2].
Gilson a intervenit pentru reabilitarea lui Chenu.
Dintr-o operă se cuvine să alegi ceea ce te înviorează.
Dumnezeu nu înseamnă … abisurile sufletului, deznăjdea, egoismul, oboseala.


NOTE:

[1] Étienne Gilson, Jacques Maritain: ‘Correspondance, 1923-1971’, pag. 174.
[2] Afirmaţia lui Bañez e citată într-o scrisoare din 1952: ‹hoc est quod saepissime D. Thomas clamat, et Thomistae nolunt audire: quod esse est actualitas omnis formae vel naturae, et quod in nulla re invenitur sicut recipiens et perfectibile›, etc..

joi, 9 februarie 2017

Naturii afective lumea îi e inteligibilă sub raport afectiv, strădaniile către teorie şi abstracţiune o şubrezesc. Omenirea nu coincide cu ceea ce îi preocupă pe îmbâcsiţi. Puţini îşi amintesc faptul că progresul material poate fi o modalitate de sedare. Că reuşita sedează, iar unui aspect al lumii i-a fost atribuită o completitudine falsă, iluzorie. Că aventura şi probitatea seculariste sunt convenite, false, ipocrite. Că e cert că binele a fost cândva dat şi cunoscut. Că ceea ce e cel mai înalt nu poate fi legitimat prin ceea ce e inferior. Legăturile mintale şi despovărarea. Poate că nu ne reprezentăm îndeajuns existenţa celuilalt în deschiderea, vastitatea şi necuprinsul ei. Aşa se face că părem dispuşi să le recunoaştem personajelor literare infinit mai multă complexitate, subtilitate, mister, decât oamenilor. Nu pare incredibil? Presupunem că oamenii sunt mai amorfi decât personajele.
Să alegi bunătatea neamăgitoare. Trebuie credinţă ca să vezi steaua.

‘Ierarhiile teoretice’ sunt criticate de S. Damian în ‘Nu toţi copacii …’, care e adesea de un didacticism insipid. Însă sunt apreciate ‘comentariile excelente la ‹Falstaff› şi ‹Crusoe›’ (şi ‘demontarea psihologiei întortocheate’).
Am citit nişte lucruri de bun simţ la Paul Maier, deşi poziţia e tot cea extrinsecistă.

Mama lui Rembrandt era catolică.