vineri, 25 mai 2012






Din punctul de vedere al Lui Dumnezeu, epoca Lui Iisus era împlinirea timpului, vremea cuvenitã, însã e posibil ca asta sã nu se refere atât—sau numai—la nivelul atins de izraeliţi, cât la faptul cã zilele statului evreiesc erau numãrate—statul evreiesc urma sã disparã pentru aproape douã mii de ani, iar Templul—poate pentru totdeauna. Aşa încât, s—ar putea ca Iisus sã nu se fi nãscut la apogeul spiritualitãţii evreieşti, în amiaza evreiascã—ci atât cât încã mai exista statul evreiesc. Iisus Se naşte la timp, cât încã sã mai existe un stat evreiesc. Peste câteva decenii numai, acesta avea sã fi devenit o amintire.
Iisus vorbeşte despre o vreme specialã—însã referindu—Se la calitatea ei apocalipticã, nu istoricã. El vorbeşte de pe pragul Apocalipsei.
Însã din punct de vedere istoric, El Se naşte chiar în ajunul expirãrii statalitãţii evreieşti, în preziua termenului expirãrii statului evreiesc. Asta dã de gândit. În Evanghelii, ivirea Lui Iisus e interpretatã în termeni metafizici—împlinirea profeţiilor şi a timpului, aşadar atingerea treptei necesare. E apogeul metafizic al umanitãţii izraelite. Ceea ce va mai rãmâne, în urma Lui, din Izrael, e numai zgura, pleava, debriurile, ‘anexele fetale’, ceea ce nu mai conteazã. Rãmâne numai Izraelul care n—a mai putut ţine pasul cu Dumnezeu.
Existã, la Iisus, febrilitate apocalipticã, înfrigurare apocalipticã; nu e neîndreptãţit sã o atribuim unei tendinţe reale a minţii Sale, unui apocaliptism real, care prezicea un termen apropiat al Zilei Judecãţii.

Fapt e cã, dupã câteva decenii, n—ar mai fi existat Izraelul în care sã Se nascã Mesia.
‘Condotierul’ apare, în lectura lui Horguelin, ca un exerciţiu de tinereţe, o schiţã, o prefigurare, ceea ce îi asigurã un loc simbolic. Prefigureazã ceea ce va deveni Perec, evoluţia lui viitoare; editarea ‘Condotierului’ îi oferã lui Horguelin ocazia de a scrie despre ceea ce era Perec înainte sã devinã cu adevãrat Perec—şi, deasemeni, despre un Perec pânã acum inedit, un ‘Perec nou’, apreciabilã şansã pentru un cunoscãtor. Perec, Roussel şi Mandiargues sunt autorii tutelari ai blogului lui Horguelin.
‘Condotierul’ e pregãtirea lui Perec pentru ceea ce avea sã urmeze; nu numai un roman de tinereţe, ci unul care chiar prefigureazã viitorul autorului, şi însumeazã preocupãrile lui literare—nu o surprizã, ci atestarea coerenţei unei evoluţii.
Horguelin aminteşte despre trei romane de tinereţe ale lui Perec.
Afirmã despre ‘Condotierul’ cã nu e ‘cu adevãrat convingãtor’ ca roman; cu 51 de ani înainte, Perec scria cã a trecut la redactarea a ceva mai convingãtor, cã reia într—un mod mai convingãtor ceea ce era de interes în ‘Condotierul’.
Însã ‘Condotierul’ nu conteazã ca prim roman mai puţin reuşit al lui Perec, ci ca ceva nepublicat, ca inedit postum; nu exprimã voinţa autorului de a face public rezultatul strãdaniei lui, e ceva ce nu—l reprezintã, nu—l poate reprezenta în întregime—la fel ca şi scrierile din tinereţe ale lui Flaubert, şi atâtea alte inedite postume din vremea uceniciei autorilor, drept care condescendenţa nu—şi are locul, cãci tipãrirea postumã a scrierilor de tinereţe e, pe jumãtate, o indiscreţie—aproape la fel ca şi publicarea jurnalelor. Şi e spre cinstea lui Perec cã a ajuns la merite literare prin strãdanie conştientã, cã a ajuns sã—şi merite reuşita. Mersul creaţiei lui e inteligibil şi logic; a gãsit nu din întâmplare, ci cãutând, testând, încercând.
Eshatologia Noului Testament rãmâne, pentru mine, una echivocã, întrucât afirmaţiile neotestamentare sunt susceptibile de mai multe interpretãri distincte; existã un sens în care eshatologia rãsplãţilor postume trãdeazã eshatologia realizatã, prezentã, iar în NT existã indicii pentru amândouã. De fapt, exegeţii au gãsit indicii pentru trei interpretãri posibile, şi, cred eu, divergente—eshatologia realizatã, eshatologia termenului nedeterminat, şi apocaliptismul, iminenţa apocalipticã (aceasta, atribuitã de cãtre unii Lui Iisus, iar de cãtre Pãrãian, şi Apostolului Pavel). Ce înseamnã Împãrãţia, şi venirea, sau realizarea ei?

Prin eshatologia realizatã, creştinismul ar fi o înţelepciune, o formã de subversivitate şi de emancipare; prin fãgãduinţa rãsplãţilor postume—a despãgubirilor/ retribuţiilor, creştinismul e devalorizarea prezentului şi specularea dezamãgirilor.
Creştinismul ar fi putut sã—şi depãşeascã condiţia de exploatator al dezamãgirilor şi de furnizor de fãgãduinţe cu îndeplinire postumã; eshatologia realizatã, religia eshatonului prezent, ar putea fi o înţelepciune.
Nevroticul, psihopatul, ‘frustratul’, sunt caracterizaţi prin alterarea simţului viului, nu mai simt ca atare viul, organicul, cu exigenţele lor, trãiesc în abstracţiunea principiilor şi a schimelor afectãrii, sunt inflexibili şi principiali, sclerozaţi, nu recunosc viul, le scapã calitatea viului; ei nu mai simt viul, sunt amputaţi, nu au simţire, empatie, intuiesc, însã nu participã, au reprezentãri haotice sau pervertite. De aici, caricaturalul bolilor sufleteşti.

Boala psihicã nu e ceva ce ai, ci, întotdeauna, ceva ce eşti. Ţine de a fi, şi de identitatea—ca—suferinţã. Bolnavul e suferinţa lui, e identic acesteia. E indistinct de ea.
Psihopatul virtuos, psihopatul cu principii, psihopatul strict, e, desigur, cel mai periculos.
Nimic nu e mai sfânt, decât conştiinţa curatã a psihopatului cu principii.
Al doilea playlist din mai are 50 de cântece (adicã, peste 4 ½ ore de muzicã)—patru Bathory, opt Amorphis, treisprezece My Dying Bride, zece Emperor, douã Sunn O))), şase Saturnus, şi câte un Burzum, Death SS, Slayer, Judas Priest, Luzifer Christus, Lonesome Procession, Ceremonial Pat on the Back.
Existã câteva trupe faimoase care au mai ales succes de stimã, şi care sunt mai importante pentru celelalte trupe, ca inspiraţie, ca idei, decât pentru public—Venom, Celtic Frost, Killing Joke—genul de pionieri şi precursori, stimaţi mai ales de ceilalţi muzicieni, care cautã sugestii—‘muzicã numai pentru ceilalţi muzicieni’, precursorii revendicaţi, legendari numai ca precursori; ele nu galvanizeazã publicul, însã se impun profesioniştilor avizaţi—genul de muzicã de care fac caz numai alţi muzicieni, nu şi publicul.
Joi, mai aveam 13 ţigãri din ajun (ieri, fumat: 8 ½--11).

Ca aperitive muzicale.

Vin. cãtre prânz, rãmas fãrã buletin, mi—am inactivat cardul.

Ifosele—afectarea—pierderea dreptului la sublim.

Însemnarea dublinezului despre Nietzsche ca gânditor al naturii virgine—

Perfecţiunea idealã, abstractã, a închipuirii—şi nedesãvârşirea patentã a realitãţii (întârzierea de vin., defazarea, mirosul).

Discipolii prea mimetici displac, dezamãgesc. Tentaţia de a neglija esenţialul.

Nimic pe lumea asta nu îi e fãgãduit cârpãcelii.

Vin.—de la 3, fumat—de la 5 ¾, M. Mouse—igiena auzului.

Ca principiu, stoicismul înseamnã strãdanie—nu eforturi zadarnice.

Insistând, cu oarecare severitate, asupra imperfecţiunilor ‘Condotierului’ (dealtfel, în chiar termenii în care o fãcuse şi Perec), Horguelin aminteşte alte şapte scrieri, exemplare, ale lui Perec (‘Lucrurile’, ‘W’, ’53 de zile’, ‘Dispariţia’, etc.); însã e ocazia lui Horguelin de a vorbi despre romanul de debut al maestrului.

Despre progresişti şi protestanţi—ca ‘Lotar’ despre Alfeiev.

Vreau sã spun cã, uneori, chiar şi evreul canadez merge pe cântece, recomandã (numai) cântece—nu albume.

Mai întâi Horguelin—numai cu jazzul—apoi evreul canadez—cu albume, însã şi cântece.

Vin., de la 9 ¾--al doilea pachet de ţigãri al zilei (IV).

Înafarã de M. Angel, ca evreul canadez—Obituary, Death—cf. şi listei din toamnã.

Se gãseau Bathory, Death, Obituary, Kreator, N. Death, antologia de death (M. Angel, Tiamat), P. Lost, Massacra, şi noile albume Sepultura, Slayer, Tiamat.

Realitatea existenţelor e descurajantã—boalã, persecuţie, restrişte, compromisuri, fricã, trãdãri.

Inautenticul—în ceea ce nu se aflã niciun fel de adevãr uman—zornãitul tinichelei.

Cei pe care se întâmplã sã îi critic (Kojève, Gogarten, Stroup, Ishiguro) sunt dintre cei care mãcar meritã criticaţi.

Tonul acela jalnic, de ratat. Acele porniri rele, tendinţe rele, defetismul şi capitularea, descurajarea.

Haldeman scrie cã ocupaţiile lui sunt cãlãtoriile, cititul, gãtitul, pokerul, astronomia, desenul, chitara, sporturile.

Horguelin gãseşte merite şi interes unui roman care nu i—a plãcut—‘Condotierul’; şi ne gândim la ‘Armance’, la Balzac, Flaubert, chiar Proust—fãcând, însã, distincţia între inedite (Perec, Flaubert) şi lucruri publicate, încercãri publicate prin voinţa autorului, antum.
Judecata de gust existã, e pronunţatã de Horguelin—şi e severã, neconcesivã, tranşantã—‘neconvingãtor’: la fel cum ajunsese sã gândeascã însuşi Perec, dupã o vreme. Însã sugestia e cã literatura e ceva important.

(Una e o artã încã şovãitoare, încã nesigurã ….)

Nu pot nimic împotriva …--faptul artei, datul artei. Arta transcende împrejurãrile, mãrturiseşte o dinamicã intrinsecã.

Colombo, Lamendola, şi chiar … KB—inflexiunea; KB—douã obiecţii (la adresa lui DB, şi a altui neamţ—stilul).

Ca ‘Lotar’—cei patru iezuiţi& progresiştii (dominicanul, italianul, HK)& KB, DB, Brunner, Tillich& Gogarten, Bultmann& Käsemann, ‘curentul hermeneutic’& KW.
Luciditatea criticilor din bibliografia italianã.
Diferenţa dintre surogat şi autenticitate.

Sb.—fumat, pânã la 12.

Ca JV& ca evreul\ ca la catolicul Watson—vols.& ca la Horguelin\ inedite.

Sb.—casã: 12—7 (12—1; 3 ½--4 ¼--7).

M—am lipsit de propria locuinţã, vreme de 1 ½ ani (dec.—mai), şi de propria minte—19 ani—de la 15 ani.

Killers, Valentine, B. Boys, Velvet\ traducerea schiţatã.
Ambele trupe& traducerea\ imaginea& independenţa, emanciparea, grunge; ambivalenţa evreului canadez, revizuirea. Povara. Noise—ul.

Gestul emancipãrii timpurii—grunge. Etosul grunge. Slinul.
Gestul emancipãrii. Etosul grunge.

Dupã 14 ½ l., era mai puţin tãios, caustic, dispreţuitor. Tendinţa era de apreciere.

Horguelin dã o idee despre cum sã scrii despre romane mai puţin reuşite—ale autorilor preferaţi—nu numai despre romane de tinereţe, pânã acum inedite, ale avangardiştilor.

Avangardismul francez nu e, de fapt, mai ponosit, mai neconvingãtor decât al americanilor.

Dum., fumat pânã la 11 ¾ dim. (mai avusesem patru ţigãri din ajun)—ieri, sb., fumat de la 8 ½ seara.

Desãvârşirea eseisticii lui Ralea. Gândul desãvârşirii eseisticii lui Ralea. Mintea& eseiştii autohtoni. ‘Pag.’. Francezul. Francezii. Avangardiştii—francezul& ‘Lotar’. Muzica. Evreul. ‘Halimaua’.

Metalul gotic e sinonim cu metalul simfonic, sunt sinonime, înseamnã acelaşi lucru.

Reproducerea grotescã, şi amplificarea, caricaturalului ambiant. Dezvoltarea psihicului e mimeticã, imitativã.

Grunge—ul evreului canadez. Nesurescitat; care era grunge—ul evreului canadez.

Irosirea timpului e expresia dispreţului de sine.

Munca, înfãţişatã ca degradare, negativitate şi blestem. În antropogenezã, înseamnã umanizarea—trecerea de la cules, la cultivare.

Nu e vorba atât de cerere—cât de comuniune, participare, şi de funcţionarea în comuniune.

Luni—un ultim Dunhill—la 3 l..

DORUL DE MUZICĂ. Muzica nu trebuie ascultatã decât atunci când sfârâie pe sfera încinsã de dor a minţii receptive. Altfel, e numai îndopare, îmbuibare zadarnicã—sastisire.

Urmarea delãsãrii, a dezlânãrii, a apatiei. Deteriorãrile survenite.

Se referea fie la expresia abstrasã, nelumeascã, mahmurã, tehuie, ameţitã, fie la obosealã, la osteneala ochilor, la aerul obosit.

Cine, cât, ce. Negeneralizabil.

Ieri, luni—citit, de la 10 ¼.

Hotãrâsem sã nu particip la dramatismul şi noul existenţei—sub pretextul cã noul acela e, de fapt, monoton şi supraestimat.

Cine nu ştie altceva şi nu are de timpuriu termeni de comparaţie, nu e deprins cu altceva, …. Obişnuirea.

Religia, instituţionalã sau nu, îndoapã oamenii cu neadevãruri, şi îi ghiftuieşte cu iluzii.

În numele unui trecut uman comun, al unei istorii umane.

Omul participã la viaţa harului ca naturã, ca fire creatã, aşa încât e necesar sã existe o predispunere, o conformare naturalã; pe de altã parte, existã coincidenţã, nu juxtapunere. Raţiunea e naturalã; rezultatul ei—credinţa—e o participare la viaţa de har. Harul nu contrazice natura.
Compararea. Absurditãţi.

Efemerul, orgasmul, înviorarea.

Babilonienii, grecii Asiei …. Ultracivilizaţi şi subtili; romanciera americanã, tânãrul Eliade, rockerii suedezi.

Sunt rocker—însã pentru post—punk, industrial, alternativ, indie, etosul grunge.

Berea& peşte& îngheţatã.
Marţi—fumat, de la 10 ¾.
Cititul; dum.& ieri.

TEHNOFILIA INTERBELICĂ—radio, automobile, desigur cinema. Iorga şi Sebastian trãiau în epoca radio—mã gândesc la muzicã; sau, sibianul şi meciurile. Foloseau tehnica comunicaţiilor, ‘presa audio’—ca şi tel., etc.; ba chiar mai şi conferenţiau la radio—majoritatea autorilor interbelici—aveau radio, conferenţiau. Tehnofobia e o stupiditate mai recentã.
Venus postmodernã.

Ambivalenţa—U2, Velvet … şi heroina (subteranul de catifea?—subsolul de catifea?), Eminem, L. Park, pastişa post—punk, Pearl Jam şi versiunea lor a piesei.

Flori, ploaia, pantofii, mâncarea, fumat.

Îndemnul evreului canadez de a asculta albume—de a merge pe albume.
Cele trei albume analizate.
Trecerea la albume.
Femininul.
Ela—azi.
Literaturã& adulta aparte& la 4 z.& Ela& mâncarea.
Evreul canadez—nouã rapperi. Valul& rapperii. Clipul—la aniversare—scala. Evreul canadez preferã rap—ul, metal—ului.
Proto—metal.

Ideea cã heavy—ul nemţesc provine mai degrabã din Judas P., din ‘celãlalt heavy englezesc’, decât din Black S. sau Deep P.; originea e de cãutat mai degrabã la englezii de la Judas P.—decât la ‘ceilalţi englezi’, e o sursã alternativã, cu care nu eram familiar la vârsta adecvatã.
Vocile de heavy—Ozzy, Iommy. Englezii. Kitschul TV.

Grunge—ul. Sinucigaşii. Suicidarii.
Suicidurile.
Beck ….
Impresia falsã—despre relatarea concertului, ‘tableta’ evreului canadez—gazetãrie muzicalã.

Identitatea de rocker—cf. azi.
Deosebirea patentã, empiricã—2 x azi—orã.
Coapsele unei copile blonde, zdravene, impozante.

Evreul canadez, rocker, nu ascultã numai rock, ci şi rap, pop, Schnauss, Beck, Cash, Talk Talk, Visage, etc., şi e mai fascinat, mai interesat, mai preocupat de rap, decât de metal; cu toate cã aşeazã deasupra a orice o formã de proto—metal, cum bine îmi aminteam—sau: proto—metal—ul însuşi.
Porno …, Red Hot Chilli …, Faith …. Înotul, nedescurajarea.
Serile—muzica, ‘Halimaua’, seriale SF vechi.
Ceea ce mã deosebeşte, şi chiar distanţeazã, întrucâtva, de evreul canadez, e New Wave—ul: The Cure, Talking Heads, acolo unde la el existã Pixies, sau, mai ales Pixies; deoarece cred cã el nu a reuşit cu adevãrat sã integreze New Wave—ul. Cãci e vorba despre Eno—şi chiar Bono, mai mult decât despre Mustaine şi armeni. Eno, Amos, Bush, Melua.

Integritatea rock: post—punk, industrial, alternativ, indie, grunge, noise, No Wave, Dark Wave, goth.

Experimentator lucid. Existã ce admira, literar, la Eliade. Dezavantajul apusenilor de a nu—l cunoaşte tocmai pe întâiul Eliade.

Punk—ul dansabil, punk—ul pentru dans.

Mie mi s—a pãrut cã acea iubire iluzorie, cu contururi fantasmatice, justifica totul—când, de fapt, nu justifica nimic—niciunul dintre paşii greşiţi.

Interregnul. Cele trei albume analizate. Îndemnul de a asculta albume—de ‘a merge pe albume’.

Pentru evreul canadez, interregnul dintre anii ’80, muzica anilor ’80, şi ascensiunea din urmã cu un deceniu (dealtfel, evreul canadez îi bagatelizeazã pe neo—zeelandezi şi pe K. Chiefs, şi îi displac nişte australieni) —aşadar, anii ‘90, nu înseamnã un deşert muzical—ci grunge—ul, Radiohead, Nails, Addiction, Daffodils, Preachers, câţiva rapperi—înafarã de proto—Britpop. Adicã, nu e ca şi cum în anii ’90 nu s—ar fi întâmplat nimic interesant în muzicã; dimpotrivã.

Deocamdatã, nevoia de nou.

Am, ca şi evreul canadez—şi spre deosebire de catolicul Watson—înclinaţia albumului, a întregului analizabil ca atare—cu toate cã i se întâmplã şi lui sã discute şi recomande numai cântece (--acelea pentru bãrbaţi singuri, varã—cu pop—ul indie, energizare, sinucigaşi etc.--)—ca şi, uneori, versuri sau expresii sau variaţii.

Albumul analizat e tocmai acela cu titlul bagatelizat. Însã chiar şi atunci îi semnaleazã şi subliniazã farmecul.

Completarea concertului (dublu)—ca o a treia ajustare, azi. Termenii concertului& impresia falsã, greşitã& pop—ul indie& câteva trupe bagatelizate, al cãror stil ar fi fost de aşteptat, sau probabil, sã îi placã—şi chiar mult …. Albumul analizat era chiar acela al cãrui titlu fusese bagatelizat—înainte.

Educarea treptatã a gustului—ceea ce ajunge sã placã numai treptat; pe de altã parte, însã, atât abrutizarea, cât şi neglijenţa, scâlcierea—de unde, nepriceperea a ceea ce e subtil. Gustul bont, calp. Ceea ce cere o dezmorţire, necesitã o înviorare gradualã—o dezîmbâcsire, sau o dezdobitocire; însã asta e bine, înseamnã progres, emancipare.

Muzica, drept metaforã a ceea ce am de oferit, a ospitalitãţii empatice.

Ambivalenţa—ceea ce sunt, la evreul canadez, Andrew W. K., New Radicals, Buzzcocks, Madness, Turtles, Bronski Beat—kitschul.
(Deja de peste un an, evreul canadez nu mai scrisese despre muzicã.)

O idee despre muzica cea mai îmbietoare, care sã calmeze, încânte, învioreze şi mângâie—Pinback, E. Smith, Beck, Beach B., probabil şi Primal Scream, Eels.
B. O. Cult e citat de douã ori.

Intensitatea emoţionalã.

Gingãşia, arta, coerenţa, P.—la aproape 6 l. (mai—nov.), obiceiul.

Avangardismul care e numai cãutare, fãrã rezultat, pe de o parte (C. Voltaire, C. Frost), şi reţeta, kitsch—ul placid, pe de alta. Avangardismul steril, infructuos, nesatisfãcãtor, experimentalismul sterp, mecanic, formalist, lipsit de suflet, obtuz, nu sunt un merit.

Desãvârşirea muzicalã discretã, calmã, autenticã—Pinback, Truly, Zoppo, Lifter.

Trãirea, simţirea, bucuria, empiricul, deplinãtatea gratitudinii, gustarea. Trecerea pragului.

La 2 ¼ ani.
Unul din albume, însã, nici nu e pentru muzicã—ci numai pentru extravaganţa designului. Suprapunerea celor douã liste de recomandãri e numai parţialã. Sunt doar parţial superpozabile.

Empiricul—dupã Nine …, orice altceva mã dezgusta, mã plictisea, sau, cel puţin, mã dezamãgea, şi îmi displãcea. Juxtapunerea.

Existã destul metal simfonic care nu are legãturã cu metalul gotic, nici cu doom—ul—e heavy cu soprane, metal cu soprane.

În aproape orice experienţã, omul poate sã accentueze monotonia, sau, dimpotrivã, noul, originalitatea. E vorba despre trãire, şi asumarea prezentului—cu defetism, sau cu deschidere.

Identitatea muzicalã.

Prototipurile albumelor analizabile (sau numai descrise pe scurt)—Radiohead, K. Joke, Young Gods—Nirvana—cele zece albume recomandate (de fapt, 9+ 4)—cele şapte albume—mai ales metal (cam 5/ 7); a merge, uneori, şi pe cântece.

Despre albume—ca un Eliade care ar fi ascultat indie şi metal.

Întâietatea substratului, substratul valabil, neerodat, nedeteriorabil—accentul.

Ştafeta muzicalã—nemţii, evreul francez (nord—african), evreul american legendar.

Joi—fumat: 5 ¼--11 ¾ (ultimele cinci ţigãri, cu bere); ieri, mi., fumat 32 de ţigãri.
Grunge—ul pe care—l recomandã evreul canadez e: Nirvana, Soundgarden, Weezer, Foo Fighters, The Vines, Truly, Lifter, Mother Love Bone—nu numai pentru ‘Chloe …’.

Dupã evreul canadez, Dna. Wheel ar trebui sã—mi placã, deoarece seamãnã cu Daffodils şi Roses.

Iul. ’04—oct. ’06—a început cu medalioanele, a continuat cu albumele recomandate. E vorba de anii când scria interesant despre muzicã—şi se şi interesa de aspectele metacritice ale scrisului despre muzicã.

Are şi el câteva postãri despre albume—The Young Gods (iun. ’06), Strange Machinists (‘iul. ’05), --şi concerte—Buck 65 (iul. ’05).
Îi plac Kanye West, ‘Tahitian Moon’, The Sound (post—punk britanic din anii ’80), scrie cu dispreţ despre armeni şi Evanescence—şi ambivalent despre Datsuns; impresia (despre concertul gustat) greşitã—şi cântecul încuviinţat.

Nu eram chiar avid, ceva am reţinut, la câte ceva am recurs—mai ales la tabelul muzicii recomandate, am mers direct la pag. urmãtoare. Nu ţineam seama chiar de tot ce—a scris; începusem prin a fi selectiv.

Iarba, soarele, pacea.

Uneori, evreul canadez pare sã ştie despre ce vorbeşte—şi scrie ca un existenţialist de calitate şi un moralist laic—cu optimismul realist şi stoic pe care—l recomandã.
‘Sã treacã norii întunecaţi.’

Azi, marţi—juxtapunerea: Schutt, Tengo, Nails, Ratatat, Crowbar, etc..
Ceea ce mã deosebeşte de evreul canadez—înafarã de New Wave—J. Priest, M. D. Bride, black—ul.
Metal—ul pe care—l ascultã evreul canadez e, alãturi de proto—metal, metal—ul industrial, grunge, Faith No More, Lemmy, B. Sabbath, Helmet, Sepultura, Rammstein, Kyuss, Quicksand (dat drept punk—metal). Iar faimosul lui playlist pentru ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor nu aduce nimic în plus. Nu e axat pe metal.
Blur, Beck, Helmet, Lemmy sunt citaţi de mai multe ori.
Imprecizia deploratã.
Existã şi muzica exclusã—de fapt, autoexclusã—ca anostã, neinspiratã şi nulã emoţional—C. Corpse, Deicide.
Antipodul—opincarul şi acolitul sãu—‘Coldhead’, rapperii, C. Corpse.

Ceea ce face necesarã dezicerea—inautenticul iniţial, falsificarea.
Mai multe trupe de metal gotic se revendicã de la Dead Can Dance—mai întâi, Paradise Lost (cf. Holmes), M. D. Bride (cf. Stainthorpe), The Gathering, Moonspell.
Despre Sisters … s—a vorbit în legãturã cu P. Lost, Tiamat (vocea lui Edlund), Cradle …, iar Moonspell se revendicã de la ei.
Olandezii sunt bine reprezentaţi în metalul gotic—The Gathering, Within Temptation, Epica, After Forever.
(Tristania, Sirenia sunt norvegieni, ca şi Theatre …. HIM sunt finlandezi. Însã scena e mai ales englezã, olandezã şi norvegianã, cu mulţi finladezi banali şi nişte maeştri suedezi, italieni, portughezi.)
Finlandezii Nightwish sunt convertiţi tardiv, recent.

Trebuie deosebit între metal gotic, metal simfonic, metal cu tandem vocal contrastant, şi metal cu soprane.

În legãturã cu Paradise Lost, s—a vorbit despre Dead Can Dance (cf. Holmes), Metallica, Sisters …, C. Frost (cf. Johnsson), D. Mode.
În legãturã cu C. Frost, s—a vorbit despre … Bauhaus şi Siouxsie ….
În legãturã cu M. D. Bride, s—a vorbit despre Dead Can Dance, Swans, Cave & Seeds, C. Frost.
În legãturã cu Anathema, s—a vorbit despre P. Floyd—pentru ‘The Silent …’, al patrulea album, cu Cavanagh.
În legãturã cu Tiamat, s—a vorbit despre Eldritch (vocea) şi Cave & Seeds.
În legãturã cu The Gathering, s—a vorbit despre Dead Can Dance.
În legãturã cu Moonspell, s—a vorbit despre Dead Can Dance, black, Type …, goth, şi cele trei genuri (black şi metal, Darkwave, goth).
În legãturã cu Within Temptation, s—a vorbit despre cele trei trupe Peaceville.
În legãturã cu italienii Lacuna Coil, s—a vorbit despre P. Lost şi Type ….
Despre C. Frost s—a vorbit în legãturã cu P. Lost (valul gotic şi simfonic), M. D. Bride (avangardismul), utilizarea cântãreţelor.

Despre Cadaveria, italienii Theatres …, Xandria, Elis, Midnattsol, The Old Dead Tree, Graveworm, Lullacry, Artrosis, Ava Inferi, Draconian, Drastique, Samsas Traum, Deathstars, Neon Synthesis, se scrie mai puţin.

Ceva din rock—ul gotic—inclusiv acela mai alternativ (ca Mission …, la portughezi)—a fost revendicat de muzicienii metalului gotic.

Marike Groot (şi olandezii), Vibeke Stene, Liv Kristine, Sarah Jezebel Deva, Simone Simons, Anneke van Giersbergen, Tanja Lainio.

În prezent, cel mai mult mã intereseazã metalul industrial gotic—cele trei trupe.

Imageria goticã reciclatã de Cradle … e numai una dintre cele patru forme ale tendinţei gotice a trupei (--celelalte fiind claviaturile, sopranele, stilul interpretãrii--). Existã, la ei, mai multe similitudini, sau laturi comune, cu metalul gotic şi simfonic.

Însã Amorphis şi Cathedral sunt trupe în legãturã cu care nu se vorbeşte despre metalul gotic —sunt ‘doom fãrã gotic’—spre deosebire de cele trei trupe de la Peaceville, Tiamat şi Type … (singurii americani într—adevãr calificaţi). (Ca stiluri de doom, mã intereseazã acelea ‘epic’, psihedelic, sludge, death/ doom, metalul gotic, metalul simfonic.)

miercuri, 16 mai 2012








Glen Benton cântã death, nu black (care e un fenomen aproape exclusiv scandinav), şi e un reprezentant al deathului din Florida; a scos zece albume (avea douã atunci când am auzit eu despre el), şi nu are pauze mai mari de trei ani între albume succesive. Trupa lui a fost redenumitã la cererea afaceriştilor; nu se numea aşa. Benton nu foloseşte termenul de ‘death’ pentru muzica lui; era îndeajuns de faimos ca, pe când citeam presã rock, sã îi ştiu numele—care îmi şi plãcea (pe al altora nu—l ştiam, însã numele lui îl cunoşteam). Nu foloseşte machiaj, are înclinaţii macho (motociclete, arme).
Benton a atribuit incidentul suedez blackerilor norvegieni, fiind conştient de antipatia acestora faţã de muzica lui; ştiam de dispreţul lui Euronymous faţã de trupa lui Benton.
Are în comun cu Euronymous atât dispreţul pentru instituţia lui LaVey, cât şi interesul faţã de aceleaşi trupe—mai ales europene—precursoare ale black—ului. King Diamond e un satanist de—al lui LaVey—şi unul dintre aceia paradoxali, pacifişti, ca Araya, care blameazã religia pentru … violenţã şi rãzboaie.
Acum douã decenii, în ’90, pretindea cã e posedat.
I s—a interzis sã cânte în Chile.
În urmã cu douã decenii, a participat la înregistrãri C. Corpse şi N. Death.
‘Eticizarea politicii, susţinutã prin apel la Troeltsch şi aripa stângã a Reformei (în opoziţie cu poziţia Celor douã Împãrãţii şi separaţia iluministã a religiei şi politicii), e o chestiune extrem de ambiguã. Nu vãd niciun motiv pentru a presupune cã eticizarea politicii prin injectarea în ea a religiei poate garanta protecţie împotriva fanatismului, intoleranţei şi persecuţiei.’ (Stroup, 1987)

În privinţa politicii, Troeltsch apare ca un protestant, însã un anti—luteran; Stroup se referã la ‘critica bizuirii amorale pe forţa neîmblânzitã, în doctrina lui Luther a Celor douã stãpâniri’. Exigenţa eticã ajunge sã gireze o politicã la fel de necuratã ca şi aceea amoralã, brutã; Germania nazistã şi Iranul sunt douã cazuri. Rezultatele politice ale exigenţei etice pot fi la fel de reprobabile ca şi acelea ale pragmatismului amoral. Eticizarea politicii nu s—a dovedit a fi soluţia superioarã, ci a dus la sãlbãticii comparabile cu acelea rezultate din separaţia politicii de religie. Politica eticizatã n—a fost mai umanã decât aceea amoralã, nemodelatã religios. Intenţia eticã gireazã mezalianţe detestabile.

Însã Stroup se rezumã la o generalitate. Nazismul nu era o opţiune eticã. Ce eticizare a politicii întreprindeau creştinii hitlerişti? Alegerea eticii de impus politicului nu e indiferentã. Când politica e eticizatã, aşa cum vroiau reformatorii de stânga şi Troeltsch, ce eticã e aleasã? Putem numi ‘eticã’ orice ideologie? Putem numi eticã tot ceea ce se autointituleazã astfel? De când, şi pentru cine, era nazismul o eticã? (Însã Noica îşi numea temporara afiliere legionarã drept ‘eticã’, un gest etic. Aşadar, extremismul politic putea apãrea drept echivalent eticii.)
Nu cred cã suntem în voia relativismului etic. Nu cred cã hitleriştii creştini acţionau în numele eticii adecvate.
Nu cred cã Troeltsch dorea eticizarea politicii în numele oricãrei etici, indiferent de etica despre care ar fi fost vorba. Nu cred cã lui Troeltsch îi era indiferent care e etica în numele cãreia e modelatã politica. Altfel, amoralismul blamat e şi el o eticã. Troeltsch se gândea la etica determinabilã nearbitrar.

Pentru Noica, legionarismul era eticul; nu numai pentru tânãrul Noica. Pentru mine, nu.







Puterea mesianicã, descoperã Iisus, sesizând semnificaţia figuratã a profeţiilor veterotestamentare, sunt principiile, normele. Iisus dezvãluie raţionalitatea adâncã, superioritatea credinţei raţionale, faţã de aceea magicã. Într—un fel, s—ar putea spune cã, în deşert, Iisus refuzã întrecerea cu vrãjitorii faraonului—sau cu profeţii lui Baal. Iisus predicã raţionalitatea, nu succesul magiei, nu realizarea prin magie.
Pâinea, orgoliul identitãţii, şi puterea lumeascã, sunt cele trei straturi ale poftei diencefalice. Iisus e ispitit, pe rând, de dorinţa dupã acestea trei—mâncarea, puterea magicã şi indestructibilitatea fizicã, şi puterea lumeascã; de fiecare datã, refuzã sã se poarte ca un vrãjitor. (Iar mai târziu, nici nu îi va scoate pe evrei din robia romanã, nu îi va izbãvi politic.)
Credinţa magicã şi superstiţioasã e o credinţã trupeascã, un surogat, credinţã dupã trup, o rãtãcire, o înşelare—cu termenul rusesc. E cantonarea în magie şi lumesc, în trupescul ignorant. Ea nu duce nicãieri fiindcã nici nu porneşte, de fapt, de la nimic. E o rãtãcire.
Iar Iisus e tentat, însã nu se lasã învins de aceastã lume moralã vrãjitoreascã, nesãnãtoasã. În deşert, Iisus se descoperã înfometat, vulnerabil fizic, lipsit de putere lumeascã; face experienţa directã şi moralã a absenţei atributelor mesianice—nu pogoarã nici manã pentru el, nu existã nici garanţii ale indestructibilitãţii fizice. Nici promisiunea succesului lumesc, a investirii cu puterea lumeascã. Mesianismul adevãrat e înafara acestora—şi n—are nevoie de ele, e deasupra lor. Iisus Se descoperã liber lãuntric de cele care Îl pot tenta.

Atitudinea protestantã e greşitã în mãsura în care înseamnã moralism, kantism, tirania imperativului categoric, investirea religioasã a ‘supunerii’—în mãsura în care face din supunere şi conformare motorul religiei, aşadar investeşte într—o transcendenţã pervertitã, a voluntarismului occamist, a iraţionalismului primatului edictului divin—‘supunerea’ ca motor al religiei, nu cultivarea şi eliberarea persoanei, ci formalismul occamist şi kantian al edictului, iraţionalitatea despoticã a edictului, dinaintea cãreia omul e fãrã apãrare şi fãrã apel.
Playlistul din mai are 153 de cântece (adicã, 10 ½ ore de muzicã)—patru Talking Heads, cincisprezece Eminem, opt Jurassic 5, şaisprezece A Perfect Circle, trei Catherine Wheel, cinci God Machine, douã The Smiths, patru Green Jelly, zece Katie Melua, douã Otis Redding, patrusprezece Smashing Pumpkins, şase Saccharine Trust, trei King Diamond, trei Mercyful Fate, douãzeci Satyricon, şase Nachtmystium, douã Carpathian Forest, şase Marduk, patru Gorgoroth, trei Abruptum, patru Deicide, trei Massemord, şi câte un Meshuggah, Hills of Sefiroth, Behexen, Demonic Christ, Therion, Elffor, Opeth, Suicide Commando, Fu Manchu, Piano Magic.
Sb. spre dum., de la 2, fumat; o searã de sb. dionisiacã.

Îndemnul la comportamente magice şi superstiţii zadarnice—gesturi neluate ca simboluri, ci ca operaţiuni magice.

Neoortodocşii apeleazã la o circularitate adãpostitã de empiric, netestabilã.

Emacierea, pãlirea, etiolarea Scripturii sub atingerea reacţionarilor.

Greşeala mea a fost nu cunoaşterea umanã inferioarã—ci, dimpotrivã, neîncrederea în cunoaşterea mea superioarã, ca şi în intuiţia şi impresia mea. Am crezut mai mult în mintea altora. Le—am cedat altora controlul asupra percepţiilor mele morale, asupra intuiţiei mele. Eu îi întrecusem, şi am zis ca ei, am crezut ca ei.

Oricare douã rânduri pe care le scrie evreul canadez despre muzicã—despre orice: Sepultura, Eminem—sunt preferabile întregului site al lui Pringle.

Iisus a arãtat cã trebuie mereu preferat inteligibilul, magicului.

Deconspirarea jocului, dezvãluirea—comparaţia cu hitul.

Curval, acum un an, despre vechiul cinema de gen—Ulmer, ‘Donovan’, un Price, etc..

De la cele ‘şase micronuvele’.

Existã mai degrabã ‘ordinea Lui Dumnezeu’, un fãgaş.
‘Planul Lui Dumnezeu’ nu se referã la nişte evenimente prestabilite, la istoria scrisã dinainte, ci la accesul la fiinţã şi demnitate. ‘Plãnuite’ sunt nu evenimentele, a cãror desfãşurare e liberã şi întâmplãtoare, ci normele fiinţei, ruajele.
Noţiunile—iar cele teologice nu fac excepţie—sunt folositoare numai întrucât sunt utilizabile logic, raţional, au o semnificaţie raţionalã. Cât au un înţeles determinat, şi determinabil.

Proza lui Stroup, discuţie raţionalã; însã ceea ce lui v. Hügel îi apãruse ca o biruinţã, ca având semnificaţia şi însemnãtatea unei victorii, lui Stroup îi apare ca un eşec, un faliment.
Stroup spune cã Hirsch e nedepãşit ca istoric al teologiei protestante moderne.

Sunt curios de muzica nouã.

Klein despre colajele avangardiştilor—Ernst, Carelman.
Librãria ‘Atomul’.

Binele nu e niciodatã un om—ci o idee, un principiu.

Creştinismul poate fi interesant prin apelul la raţiune şi înţelepciune, nemijlocit, nu la retribuţie. Iar de vreme ce are o eshatologie ambiguã, creştinismul nu poate miza tocmai pe ea.

EFECTUL DE HOLOGRAMĂ. Am cãutat sã formulez mai bine ceea ce dezamãgeşte la catolicul Watson—fadoarea, stilul ponosit, alura neinteresantã, cenuşie şi mohorâtã, ternul; însã încerc degeaba sã—mi amintesc ce rock scandinav îi plãcea Ep. Sigrist. Cât de departe mergea.
Revenind la catolicul Watson—stilul tern, lipsa de scânteiere, de vioiciune, apatia temperamentalã. Pare mãrginit, obstinat, tenace şi apatic. E o treaptã holograficã—sugestia surclasãrii.
Stilul anost şi tern, banalitatea catolicului Watson.

Dum.—fumat pânã la 12 (40 de ţigãri în 22 ore).

Întãrâtarea jivinelor—Iisus spune cã nu trebuie aruncate mãrgãritare porcilor—fiindcã sacrul aţâţã turbarea jivinelor, le face şi mai rele, le înrãieşte, le coboarã şi mai mult. Arhid. Ştefan a fost ucis pentru filantropie şi purtarea de grijã, pentru caritate—aceasta displãcea la el—ceea ce le pune jivinelor o oglindã dinainte. Pornirea de a arunca noroi în ceea ce nu pot sã aibã.
Aşa se face cã nu trebuie sã li se arunce mãrgãritare porcilor nu fiindcã nu le—ar aprecia—ci fiindcã i—ar întãrâta, ar scoate la ivealã hãul rãului din ei. Nu e vorba de neapreciere, ci de întãrâtare. Porcii ar fi întãrâtaţi.

Ca formã muzicalã, black—ul e mult mai deschis, mai experimental, mai elastic.

Noua selecţie—ieri (dum.): 5—25, apoi asortarea (59\ 60, 62\ 63, 84, 80\ 81, 85, 87, 88, 91, 92, 94\ 95, 103, 100, 104—110, 115, 119, 120, 122).

Radicalismul lui Frye, neconcesivitatea; cârdãşia cu balastul.

Îmi plac atât jurnalele—pentru lapidaritatea lor—cât şi articolele (Stroup, Green), întrucât aratã cã firescul cere rãgaz.

Cred cã existã termeni pentru reprezentarea sexualitãţii la N. Baker, nu suntem reduşi la aproximaţiile lui Greene—clinicã, sau placidã, sau neutrã.

Ieşind din aşternut la 5 ½ dim., am 2 ½ ore pentru cinema, muzicã, citit, cafea.

Totul poate şi trebuie sã fie gândit în termeni imanenţi, netranscendenţi.

Nu îi propui lui Hegel o catedrã la Stãnileşti. Chiar şi dacã deocamdatã nu predã nicãieri.

Sânii copilei de 21 de ani (n. iul. ’90), cu ascitã—Roxana E..

Ca Verne—mai întâi Anderson, Brunner, Spinrad, Zelazny.

Francezii—Verne, Rosny, Renard, Maurois, Barjavel, Merle& Brussolo, Curval, Klein, Werber, Jeury, Andrevon. Pastişe. Aventuri& originalitatea.

Francezii şi italienii.

IH—Verne, Wells, Doyle, Rosny, Renard, americanii timpurii, Villiers.

‘Blob’—ziariştii catolici, Teachout, etc.. Cum am ajuns sã …. Reticenţa iniţialã, bagatelizarea. Ca ‘fenomen emo’, ceva infracultural. Ca toanã de liceeni, kitsch.

‘Eldritch’, Simon, rev., ‘Marte’ (trilogia)& Niven.

Factorii de falsificare. Exdecanul. Remarca despre urâţenia lui—şi necredinţa soţiei—izbânda, urmatã de amar. Nevastã mai frumoasã—însã necredincioasã. Tomul francez, bucoavna.

Pot fi vizate aventura (standardul)—sau originalitatea, priceperea superioarã.

Simpatie sau dezgust. Determinismul actelor umane, caracterul lor strict determinat, pot inspira simpatie sau repulsie. Caracterul aprecierii reflectã satisfacţia fiinţei care apreciazã. Fiinţele umane sunt ansamble biochimice, agregate biochimice, cãlãuzite de determinãri neurologice, în virtutea cãrora acţioneazã; cine cautã la ele indiciile spiritualului, le va gãsi—însã cine cautã realizarea spiritualului, sau spiritualul ca atare, va fi dezamãgit.

Foarte dezinvolt, şi foarte emotiv—ceea ce e de înţeles, fiindcã societatea cere sã fii nu firesc, ci dimpotrivã. Dezinvoltura mea, câtã e, e aceea a inteligenţei, nu a tupeului—a francheţei inteligente, nu a tupeului de borfaş. Inhibiţia provine din contrarierea continuã a naturaleţii nepervertite.

Nevroza ca formã de orbire—chiar fãrã somatizare.

În deşert, Iisus a spus, a avut ocazia sã spunã ce crede despre Imperiile creştine—despre stãpânirile creştine—papalã, bizantinã, pravoslavnicã, austriacã, etc.. Nu existã o consacrare dumnezeiascã specialã a puterii politice. Aici, în aceastã privinţã, Iisus o rupe decis cu providenţialismul veterotestamentar, care proclama consacrarea politicii, ungerea. Ceea ce e al Împãratului, nu e şi al Lui Dumnezeu—Cezarul reuşeşte performanţa de a rãmâne pe dinafara celor ale Lui Dumnezeu.
De aceea, cred în acţiunea eticã, moralã, nu în aceea politicã.

Iisus spune, în deşert, cã puterea lumeascã—şi care L—a ispitit!—e de la diavol, de la duşman, se aflã în puterea, sub stãpânirea vrãjmaşului. Iisus condamnã politicul—irevocabil; va schimba douã vorbe cu funcţionarul imperial, satrap asiatic—Ponţiu, însã nu—l va învrednici pe Irod cu niciun rãspuns.

Abia demitologizat, Iisus Îşi dezvãluie mãreţia intrinsecã, lãuntricã, suveranitatea, slava.

Dumnezeu al Evangheliilor e Cel care subverteşte—nu consfinţeşte—ordinea politicã.

Mi., în zori, decizia, ezitantã, de a mai fuma încã patru pachete de ţigãri.

Mâncarea—1+ 1,3 mil.; facturi—(3+ 2)+ 2 mil., ziarele …--2+ 1 mil..

Empiricul—şi primatul empiricului, al realizãrii—pragul realizãrii, şi poticnirea nevroticã.

Condiţia iniţialã e mereu ignoranţa, puţinãtatea, se pleacã de la reprezentãri false. Cunoaşterea e o formã de activitate, şi de emancipare. Chiar dacã existã o intuiţie, de aceasta beneficiazã numai ‘vârful duhului’, şi tot restul trebuie acordat la intuiţia respectivã—şi aceasta însãşi, remaniatã, reînţeleasã—nu existã scurtãturi, oracole. Aprecierea civilizaţiei cere efortul, strãdania, competenţa unui Toynbee. Condiţia fireascã a minţii e necunoaşterea sub formã pozitivã—adicã greşeala, ignoranţa care afirmã, nu lipsa, ci prezenţa—însã a erorii.

Gândul cã scriu mai bine—şi mai interesant—decât catolicul Watson, care pare sã nu citeascã deloc cãrţi. (În orice caz, blogul lui nu e, ca atâtea altele, de cititor, nu însoţeşte cititul.)

Galvanizat de vederea coapselor unei tinere şatene îndopate şi nurlii—mi. (dim.) şi a sânilor unei copile de 21 de ani (n. iul. ’90)—ieri. Plus inspiraţia de ieri dim.—coapse, cuplul, a împãrţi.

Celibatul—laic, sau nu—nu e o vocaţie, cum ar putea sã fie, ci absenţa unei vocaţii—şi, deasemeni, absenţa unei nevoi presante; poate sã fie, însã, vorba despre alte vocaţii—în cazul meu, vocaţia cognitivã—literarã şi filozoficã, nevoia de a cunoaşte şi raţiona.

Fantomaticul, spectralul, traduc morbiditatea, lugubrul fantasmaticului meu, estomparea aceea funestã.

Ispita nu e ceva ce auzi, ci ceva ce simţi, ce suferi—e ceva care rezoneazã, care trezeşte interesul, care intereseazã fiinţa, nu rãmâne înafara ei, ca un interlocutor ocazional. Iisus a fost tentat, a simţit ispita, a fost încercat de ispitã. Interpelarea verbalã nu e o ispitã, ci o ocazie de pãcat; trebuie distins între ispitã, şi ocazie. Ispita pune pe gânduri, îmbie, suscitã o ezitare, o apreciere. E ceva simţit. E o întrebare—cãreia i se poate rãspunde.

Îmi e cu neputinţã sã gãsesc interesant pe cineva, sã mã interesez de cineva.

Nu sublimitatea, ci numai mizeria aspiraţiilor umane neîmplinite.

Gestionarea muzicii.

Schopenhauer nu numai a încercat, ci a reuşit sã fie un Voltaire al kantismului, un Voltaire metafizic (butada lui Calvino despre Chesterton—ca Voltaire al catolicismului, mi s—a pãrut mereu cât se poate de inadecvatã, de forţatã, o asociere arbitrarã); nu numai rânjetul, scepticismul, tifla, blazarea.

Mi.—fumat pânã la 4 ½.

duminică, 13 mai 2012







Nesatisfãcãtor ca ucronie, neconvingãtor ca roman analitic al psihologiei feminine adolescentine, neconcludent ca poezie a destrãmãrii şi a iminenţei morţii, ‘Sã nu mã pãrãseşti’ ajunge sã suscite ocazional însufleţire şi înviorare. Kazuo Ishiguro pare sã nu fi fost interesat de posibilitãţile subiectului sãu.
Ishiguro e un romancier apatic, şi care lasã cam totul neexplicat. Tocmai aceastã apatie nu spune nimic încântãtor despre mintea lui; Ishiguro pare o alta din minţile apatice ale generaţiilor postbelice, inşi congenital lipsiţi de vioiciune spiritualã, şi neajutaţi de cãtre o educaţie ponositã şi insuficientã. Stilul inexpresiv şi monoton ar putea avea ca albi calitatea mintalã sãracã a naratoarei; însã profesia romancierului ar trebui sã îl abiliteze sã gãseascã altceva decât alibiuri. Indiferent de condiţia culturalã, tot ar trebui gãsit farmecul narativ al protagonistului.

Clonarea indezirabililor societãţii e o metodã ingenioasã pentru cultivarea de organe de schimb, piese pentru transplanturi, care vor fi detaşate treptat din organismele clonelor. Cum îţi trãieşti viaţa, când orizontul ei e condamnarea la moarte, cu iminenţa execuţiei? Şi cum trãiesc şi se poartã cei care sunt pãrtaşi la aşa ceva?
Ce simte şi face un om, ştiind, din copilãrie, cã e condamnat la moarte? La o moarte prin consumarea treptatã, prin tranşarea treptatã, prin smulgerea gradualã de bucãţi, de ‘componente’—organe transplantabile?
Cum e societatea care a fãcut posibil şi încuviinţeazã aşa ceva?
Aceste fiinţe sunt nişte agregate ambulante de piese de schimb. Certitudinile lor sunt sterilitatea şi moartea. Fiinţe destinate dezasamblãrii chirurgicale.
La Ishiguro nu e vorba despre o conjecturã satiricã, ci despre o axiomã surrealistã.

De aceea, aş ezita sã numesc ‘Sã nu mã pãrãseşti’ o ucronie, gen pe care Ishiguro nu pare interesat sã—l stãpâneascã. Societatea în care clonãrile şi dezmembrarea clonelor sunt posibile e vagã şi nedeterminatã. Dimensiunea socialã, conjectura socialã nu l—au interesat pe Ishiguro. Însã nici personajele nu cred cã şi le simte.
(Din ignoranţã gazetãreascã crasã, unii numesc ecranizarea, ‘distopie’; nici vorbã de aşa ceva, genul proxim e ucronia.)

Personajele rãtãcesc în oroarea acestei condamnãri, a acestei sentinţe implacabile.
Nu ştiu dacã intenţia romancierului a fost de a scrie despre psihologiile anormale rezultate dintr—un experiment pedagogic; poate cã da, însã atunci trebuiau prezentate şi precizate condiţiile socio—pedagogice, pentru a vedea dacã psihologiile acestea deliberat mutilate concordã cu coordonatele societãţii şi cu mijloacele experimentului.

Cum pot evalua dacã psihologiile sunt just deduse, dacã nu ştiu ce instrumente şi condiţii le—au produs? Romanul ajunge sã conteze numai ca document fictiv al unor psihologii poate arbitrare.

Revin la scena dansului cu pãpuşa, pe muzica ce dã numele romanului, şi la cazul fãcut de naratoare de reacţia vizitatoarei care s—a întâmplat s—o surprindã. Nici ca adultã itinerantã nu înţelege reacţia acelei vizitatoare?
Romanul e despre psihologii, mai ales feminine, adolescente, oglindite de psihologia unei adulte, care se presupune cã realizeazã ceea ce copiii numai ştiau.
Se întâmplã ca Ishiguro sã facã ceva caz de idealul sãu cehovian de artã; însã Cehov era naturalist, un observator realist, realismul sãu e fundamental, şi putea fi satiric.

Şi ce frumoasã putea sã fi fost scena vizitei la vasul pescãresc eşuat în mlaştinã! E primul şi singurul lucru care—în ultimii doi ani—m—a fãcut sã vreau sã cãlãtoresc, sã vãd alte locuri, mi—a redat gustul turismului (termen girat de Beyle!).





Nu cred cã ceea ce vrea sã spunã Gogarten despre autoritatea Bibliei e, aşa cum pretinde Myers (care citeazã cãrticica despre demitologizare), cã avem încredere în Biblie fiindcã am fi fost deja convertiţi (ficţiunea protestantã a ‘renaşterii’, a convertirii, etc.), ci cã recunoaştem intuitiv şi în mod obiectiv adevãrul vestirii; nu existã o încredere voitã, voluntarã, distinctã de cunoaştere. Pur şi simplu, recunoaştem adevãrul celor vestite, procesul e unul de elucidare, de limpezire, de desluşire, ceva cognitiv.
Temeiul autoritãţii Bibliei e conţinutul ei. Acesta autorizeazã Biblia. Credinţa în ceea ce e vestit trebuie sã preceadã încrederea în mãrturia Bibliei. Însã Gogarten nu spune cum se ajunge la aceastã credinţã, nici de ce fel e aceasta; cel puţin ca apoftegme citate de Myers, afirmaţiile lui nu pot fi explicate decât în felul oracolelor. Gogarten nu spune, aici, cum ajunge omul sã creadã ceea ce e vestit; oricum, exegetul sãu îi înneacã afirmaţiile într—o efuzivitate protestantã despre convertire, introducând emoţionalismul cel mai pãgubos într—o discuţie despre cunoaştere şi natura credinţei.
Deasemeni, dacã principiul e interesant, confruntarea lui cu realitatea ar putea sã suscite unele nedumeriri. Cât, şi ce anume din Biblie, e autorizat de credinţa în care conţinut al ei. Nici din punctul de vedere al credinţei, Biblia nu e un monolit. Ea înfãţişeazã minţii multe semnificaţii, uneori discordante. Autoritate are, în Biblie, numai ceea ce corespunde celor crezute din vestire. Aşadar, principiul e de o simplitate care poate sã înşele. Nimic nu are autoritate fiindcã e în Biblie; Biblia are autoritate întrucât corespunde credinţei. Axioma pare destul de vagã, şi mai degrabã retoricã; nu ştiu ce anume e gândit astfel, nu ştiu ce vroia sã spunã Gogarten astfel, fiindcã exprimarea e destul de elasticã şi vagã încât sã poatã însemna orice. Dacã nu, ea cere recursul la experienţa deschisã, nefalsificatã de niciun apriorism, de niciun postulat, de niciun cerc vicios, de niciun imperativ, de niciun asentiment pios şi ipocrit, de niciun ‘trebuie sã …’ (ca în cazul exegezei alegorizante, care postuleazã sfinţenia canonului, pentru a—l justifica apoi prin prestidigitaţii şi acrobaţii ingenioase).
Confruntarea principiului acestuia gogartian cu experienţa şi cu istoria e şi interesantã, şi necesarã. De ex., întotdeauna s—a fãcut simţitã nedumerirea faţã de versete sau cãrţi biblice deconcertante (cã e vorba de mãcelurile veterotestamentare, de vreo Epistolã, sau de ‘Apocalipsã’). A fost adesea necesar ca autoritatea sã fie ‘crezutã’, sau impusã, ca derivatã din aceea a Bibliei. Autoritatea e a canonului, iar canonul a fost elucidat comunitar, eclezial; chestiunea autoritãţii celor scrise în Biblie se referã şi la modalitatea de asamblare a canonului, la revizuirile lui, etc.—la istoria canonului scriptural. Nu ştiu dacã Gogarten schiţeazã, sau propune, o retragere în aprioric şi în anistoric. Aşa cum nu ştiu nici în ce mãsurã principiul lui, care, în crâmpeiul citat, pare vag, reprezintã realitatea, ceea ce are loc, ceea ce se întâmplã.
Dacã asta ar fi tot ceea ce Gogarten de spus, atunci avem de—a face cu o lozincã. Interesul ei e de naturã retoricã. E, însã, posibil şi sã fie o afirmaţie raţionalã şi responsabilã, în stilul revizionismului neoliberalilor, caracteristic luteranilor taxaţi ca neoortodocşi. Poate cã Gogarten avea în vedere o revizuire a canonului (conform ideii cã Biblia trebuie testatã de ceea ce e crezut; vestirea convinge, înţelegerea are prioritate, Evanghelia nu e calul troian care sã justifice apioric ceea ce, în Biblie, îi contravine), o ajustare empiricã.
Existã, în Biblie, lucruri care contravin Evangheliei?
Bisericile apostolice, şi nu numai, au decis cã trebuie sã presupunem cã nu. Fapt e cã, probabil, canonul a fost alãcuit având un criteriu de autoritate biblicã altul decât acesta prezentat de luteran.
Echivalenţa, sau chiar identitatea Bibliei cu Hristos, e un postulat patristic. Nu ştiu dacã Gogarten se intereseazã de aşa ceva, dacã îl intereseazã fie chestiunea canonului, fie aceea a istoriei canonului. Myers pare mulţumit cu o lozincã, însã teologia nu se face cu sloganuri—cu toate cã acestea sunt un obicei protestant, încã din vremea Reformei.







La vârsta mea, Kojève scrisese lucrãrile despre ateism, din ’31, şi fizicã, din ‘32 (plus teza despre Soloviov), iar de trei ani ţinea seminarul despre ‘Fenomenologie’. (Lucrãrile despre ateism şi fizicã sunt, din câte înţeleg, colaborãri—cu Bibard şi Auffret).
Aceste câteva cãrţi timpurii nu au avut impact fiindcã nu au fost publicate la vremea lor—ci cu o întârziere de 60 de ani.
Nu ştiu ca teza din anii ’20 sã fi fost tradusã în francezã—sau, mãcar, republicatã.
Alãturi de cartea despre Hegel şi acelea despre fenomenologia dreptului, noţiunea de autoritate, mã intereseazã scrierile despre ateism, fizicã, filozofia pãgânã, Kant, Bayle, concept şi timp, plus studiile despre Queneau, Kandinsky, Soloviov, Împ. Iulian, tiranie.
Îl interesau filozofia anticã greacã, Hegel, lumea fizicii moderne.
E interesant de comparat cu Heidegger; Kojève ştia mai multe, şi a lãsat o filozofie a ateismului, una a fizicii, una a autoritãţii, una a dreptului, şi o istorie a filozofiei greceşti.

Ceea ce se numeşte ‘filozofie politicã’ e, la Kojève, filozofia istoriei şi filozofia dreptului, interpretarea filozoficã a istoriei civilizaţiei europene şi a dreptului, plus filozofia culturii, în accepţie alta decât aceea neokantianã.
Ceea ce se numeşte ‘ateism’ sunt sugestiile imanentiste, sau imanentismul implicit, ale hegelianismului—de unde, hegelianismul zis ‘de stânga’, sau ateu.
Remarcabil pentru originalitate şi vioiciunea minţii şi a curiozitãţii, Kojève e un autor de lucrãri fundamentale, de referinţã—oricare a fost subiectul lor.
E filozof prin aceea cã îl caracterizeazã voinţa de a înţelege ceea ce ştie—decizia de a cunoaşte, de a înţelege.
A publicat puţinã filozofie; atâtea din scrierile lui au apãrut abia postum.

Ştiu sã fi tratat un singur subiect literar—Queneau; explicaţia interesului pentru acesta e dublã—legãtura personalã (Queneau îl editase), şi un fel de convergenţã filozoficã (‘sfârşitul istoriei’).

Nu trebuie crezut cã nu e posibilã o exegezã filozoficã obiectivã şi interesantã.

Eu le prefer ‘sistemelor’, lucrãrile filozofice, monografiile. Studiul unei probleme, elucidarea, focalizarea.

Frye despre balastul criticii şi lucrãrile de prisos, inutile.

Efigia lui Kojève





Efigia lui Kojève



Kojève e un personaj deconcertant—seminarul, cariera administrativã posteblicã, erudiţia (limbi orientale, neoplatonism), prieteniile (Strauss, Schmitt, Fessard), teribilismul şi succesul ca om de stat, stalinismul. Îi erau încredinţate misiuni de stat unui om care se declara stalinist, un zeu viu, etc.. Vreau sã spun cã teribilismul nu l—a deservit.
Kojève a învãţat limbi orientale, a discutat politicã, istorie, fizicã, filozofie anticã, s—a declarat stalinist şi un zeu în viaţã (expresia provine din aceea biblicã şi creştinã: ‘Dumnezeu Cel Viu’), a lucrat pentru guvernul francez.
Probabil cã în administraţie a fost, totuşi, mai degrabã un pion, un funcţionar docil, decât un decident de anvergurã.

Nu ştiu de ce i se pãrea lui Kojève cã un sistem economic se va putea globaliza cu rezultate identice, sau cã va putea sã aducã ‘sfârşitul istoriei’, câtã vreme, înafara sãrãciei, rãmân atâtea alte surse de dramatism în existenţele umane. Lichidarea ipoteticã a sãrãciei, imposibilã la nivel global, sau oricum înafara orizontului, nu va elimina şi celelalte surse de nefericire. Amiaza economicã prezisã de Kojève nu se referã decât la unul din aspectele nevoilor umane.
Ipoteza socialã a lui Kojève e de un reducţionism descurajant, de un utopism sumar, şi nu rezistã celei mai elementare examinãri.
Lecţia discreţiei austere, tenacitatea şi erudiţii care nu se plâng (Dumézil, Frazer, etc.)—Kojève avusese timp pentru limbi clasice şi orientale principale, fizicã, strategii economice, etc.. Erudiţii care nu se lamenteazã şi eroizeazã.
A şti mai multe nu înseamnã a şi gândi mai bine; erudiţie, nu titanism. Erudiţia, irosirea şi risipa.
Decizia de a cunoaşte, de a înţelege. Trebuie sã decizi sã cunoşti, sã conştientizezi.





Iisus a mers în deşert, pentru a ajunge la o înţelegere mai adâncã. În deşert, atunci când postea, Iisus a realizat ce reprezintã chemarea şi condiţia Lui de Messia; a testat şi semnificaţia profeţiilor mesianice, adicã de ce s—a proorocit despre Cel uns ceea ce s—a proorocit. Prima ispitã Îi e sugeratã de foame. Iisus înţelege cã nu e Messia prin aceea cã se poate alimenta miraculos. Vocaţia mesianicã nu se referã la schimbarea pietrelor în pâine. Apoi, a conştientizat cã nu e vorba nici despre indestructibilitatea fizicã; rãspunsurile pe care le dã ispitelor acestora, Şi le dã Sieşti, gândurilor sale. Apoi, e tentat de putere; accesul la aceasta vine prin închinarea la duhul care deja guverneazã societatea. Accesul la putere implicã apostazia. Iisus nu va avea altã slavã lumeascã, decât trãdarea, batjocorirea, biciuirea, condamnarea şi crucificarea.
Astfel de ispite si rãspunsuri, cu conştientizarea treptatã, trebuie sã fi survenit şi în vieţile ucenicilor sãi, care şi ei s—au retras în locuri pustii. Ocupaţia lor, acolo, nu era, cred, rostirea de vorbe. În pustietate, Iisus înţelege, nu doar citeazã Scriptura. Se confruntã cu nişte tentaţii. E ispitit în câteva feluri. Biblia îi e de ajutor.
În pustiu, Iisus nu e un supererou impasibil, care îi citeazã altuia Scriptura, lãsându—l fãrã replicã; ci e un om ispitit, care ajunge sã—Şi dea nişte rãspunsuri folositoare.
Iisus ispitit nu e reductibil la şablonul monofizit, ci e un om care luptã cu gândurile. Nu e vorba despre o suveranitate pedantã şi placidã. Nu citatele biblice conteazã—ci înţelesul lor, priceput şi dezvãluit. Iisus Îşi vorbeşte, atunci, Sieşi. E ispitit, şi înfrânge ispita; ceea ce înfrânge El e ispita ca atare, nu un interlocutor imaginar. Ispitele, El le biruie cu nişte adevãruri, care sunt mai tari, şi mai convingãtoare decât pot fi ispitele. E biruinţa inteligenţei şi a înţelegerii.
În cheie monofizitã, ca duel verbal, episodul e lipsit de înţeles. Iisus ‘aude’ ispitele în Sine, pe dinãuntru. Sunt ‘gândurile’. De vreme ce sunt ispite, înseamnã cã sunt cât pe ce sã—L descumpãneascã. Iisus e tentat, însã biruitor. Înfruntarea ispitei e o luptã. Iisus nu foloseşte nişte formule magice. Versetele citate sunt adevãruri, nu talismane. Iisus învinge ispitele prin adevãr, nu prin sunetul cuvintelor.
Burroughs, Merritt, Van Vogt, Herbert, scrierile timpurii antologate de Asimov (‘Înaintea vârstei de aur’—’74: povestirile cu Tumithak din ’32 şi ’33, Wandrei, etc.) înfãţişeazã aceeaşi caracteristicã: forţa şi originalitatea imaginaţiei, expresivitatea imaginaţiei, independent de scãderile literare; or, aceasta e însãşi condiţia basmului. Originalitatea imaginaţiei e apreciabilã independent de calitatea literarã, care poate sã fie deficitarã.
Eşecul literaturii populare, atunci când survine, e eşecul imaginaţiei—clişeizarea, şablonizarea, recurgerea la clişee. Literatura popularã se pierde prin impasul imaginaţiei, prin neputinţa imaginaţiei. Literatura popularã decade prin degradarea imaginaţiei, nu a stilului. Imaginaţia se afirmã ca ceva autonom.
Nu ştiu în ce fel protestanţii neagã existenţa minunilor, însã poruncesc rugãciunea de cerere, cu altã funcţie decât simbolicã (exprimarea şi conştientizarea dependenţei ontologice)—de la protestanţii clasici (cu ideile lor despre încetarea minunilor dupã epoca apostolicã a Bisericii), pânã la autorii ca Myers, cãci acest fel de credinţã e tot magicã şi superstiţioasã; acesta e postulatul miraculosului minimal, psihologic, moral, nevãzut—în fond, miraculosul nerecunoscut ca atare, escamotat, gândit ca şi comunicare personalã, proeictat în planul moral, cãci rugãciunea de cerere face apel tot la credinţa în posibilitatea minunilor, nu e cu nimic mai puţin superstiţioasã. V. Hügel era coerent, nerecomandând rugãciunea de cerere, tocmai fiindcã nu credea în întreruperea reţelei cauzelor naturale. Probabil cã negând existenţa minunilor, protestanţii se referã numai la miraculosul extern.
Pentru v. Hügel, rugãciunea e posibilã numai ca adoraţie, conştientizare, nu ca ‘cerere urmatã de rãspuns’. La v. Hügel, creştinismul fãrã minuni e şi un creştinism fãrã petiţie, fãrã rugãciuni care sã cearã. Protestanţii care adreseazã petiţii vor ca Dumnezeu sã intervinã fãrã a contrazice aparent ordinea fizicã, cer un miraculos escamotat, camuflat, echivoc; un miraculos ascuns, care poate sã nu parã ca atare, ocult, cu respectarea aparenţelor. Incoerenţa, şi chiar ipocrizia filozoficã, a poziţiei lor, e evidentã—duplicitate interesatã, sau strategicã. Cine se roagã sperând sã influenţeze decizia şi acţiunea libere ale unei fiinţe conştiente crede, implicit, în minuni (întreruperi ale ordinii naturale, discontinuitãţi). Atitudinea lor e superstiţioasã. Ordinea naturalã nu e numai ordinea fizicã vizibilã. Ei îi cer Lui Dumnezeu sã trişeze—sã acţioneze ca şi cum n—ar acţiona, salvând aparenţele integritãţii ordinii naturale.
Însã pentru atâţia oameni, esenţa religiei e petiţia.
V. Hügel recomanda ca fiinţa sã se roage adorând, nu cerând; sã se roage fãrã sã cearã.

Iisus a recomandat o rugãciune de cerere—însã a şi proscris excesele rugãciunii verbale.
Supranaturalul nu trebuie înţeles ca un strat magic al realitãţii, a cãrei semnificaţie e. Experienţa nu e univocã; nu autorizeazã enunţarea unor legitãţi empirice. Sensibilul îşi are legile lui, strict imanente. Ideea e dacã întregul, nu faptul izolat, susţine sau confirmã nişte interpretãri de felul acelora tradiţionale. Nu existã confirmãri istorice ale imaginii veterotestamentare despre intervenţia, modoficarea cursului istoriei de cãtre factori extrinseci. Vechiul Testament a livrat nişte tipare. Virtutea e invariabil recompensatã, iar rãul e pedepsit sensibil; biruinţa vizibilã e confirmarea dreptãţii, şi criteriul ei, iar cãderea e semnul eşecului moral şi al pedepsei. Istoria ştiutã a creştinismului nu e aceea a unor triumfuri veterotestamentare; virtutea nu a fost invariabil recompensatã sensibil, nici rãul—pedepsit. A biruit creştinismul—au biruit şi alte religii. A biruit ortodoxia creştinã—au biruit şi alte ortodoxii (budistã, islamicã), adicã interpretãri majoritare. Ticãloşia nu a fost detronatã—iar în mormânt au sfârşit atât virtutea, cât şi rãul. Acestea sunt faptele. Ficţiunile pioase nu fac decât sã nãclãiascã raţiunea.
Descãtuşarea.
Scolastica, teologia apuseanã preconciliarã, teologia zisã de catedrã, sunt un lucru bun, fiindcã simbolizeazã eficient caracterul specializat şi exigent al acestei cunoaşteri, şi taie cheful veleitarilor, descurajeazã neaveniţii; orice simbol funcţioneazã numai imperfect, existã un deficit, însã important e cã funcţioneazã. Viziunile, experienţele mistice individuale nu sunt recunoscute de Bisericã decât numai dacã ‘mesajul’ lor e redundant, nu enunţã nimic în plus faţã de ceea ce se cunoştea deja, fiindcã nu existã scurtãturi teologice pararaţionale. Nimic nu dispenseazã de raţionalitate, de strãdania minţii, de normele intelectului. Cunoaşterea de Dumnezeu nu poate sã aibã ca provenienţã viziunile, experienţele particulare. Scolastica e numai un simbol—simbolizeazã caracterul exigent al strãdaniei teologice. Reducerea aproximativã a investigaţiei teologice la mediile profesionale, specializate, educate, e un criteriu, nu mai rãu decât altele. E o direcţie, un principiu. Nu se poate obiecta împotriva unui principiu, care s—a arãtat valabil, în numele câtorva excepţii (dealtfel, nu trebuie uitat cã filozofii laici apuseni au fost, câteodatã, mai ascultaţi, în Bisericã, decât majoritatea teologilor de catedrã—de la Maritain, laic şi filozof, şi Vaticanul II, la Hegel ca inspirator al cristologiei Pãr. Küng, ca sã nu mai amintim de Pãr. Fessard, de hegelianul Léonard, sau de eseul teologic al lui Montaigne).
Dacã e vorba de protocronisme, laicii apuseni au fãcut teologie înaintea rãsãritenilor—Dante, nu mai puţin decât Sf. Nicolae—iar în cazul bizantinilor, e vorba de cazul foarte special, necaracteristic, al unei elite, al unei clase foarte educate, pe când la apuseni ne referim la accesul la preoţie şi la importanţa acordatã preoţiei, ceea ce fãcea ca oamenii interesaţi de teologie sã prefere sã fie preoţi, decât funcţionari imperiali. În orice caz, discuţia teologicã nu le—a fost niciodatã, ca principiu, interzisã laicilor, exemplele o probeazã—iar din punctul de vedere al dihotomiei, mulţi autori rãsãriteni erau, pentru apuseni, laici, fiindcã erau ‘numai cãlugãri’, laicitatea având alt înţeles în Vest, şi altã circumferinţã bisericeascã. Însã nimeni nu i—a oprit vreodatã pe laicii apuseni sã discute teologie; a existat o strãdanie mai însemnatã, la vestici, pentru intrarea în cler a celor interesaţi de discutarea celor sfinte, urmare a importanţei şi excelenţei atribuite preoţiei, mai degrabã decât cãlugãriei.
Scolastica, specializarea şi profesionalizarea sunt simboluri ale caracterului exigent al cunoaşterii teologice, care cere nu mai puţinã avizare decât studiul lingvisticii indoeuropene sau al naturii memoriei. Poate cã, simbolizând, au şi restrâns, însã au fortificat şi au înzdrãvenit.
Am pornit de la faptul cã, în Apus, recunoaşterea bisericeascã a viziunilor, a ‘apariţiilor’, e condiţionatã de redundanţa lor teologicã—sunt autentice, cu condiţia sã nu facã decât sã enunţe ceea ce se ştia deja. În planul doctrinei, se cere redundanţã absolutã. Niciun eveniment miraculos întâmplat cuiva nu poate suplimenta predania. Trebuie sã lase neatins—nediminuat şi nesuplimentat—consensul existent.

Realitãţile simbolizate de religie sunt nu numai nevãzute, ci şi intelectuale, inteligibile. A spune numai cã sunt nevãzute înseamnã a lãsa cale liberã înţelegerii magice. Însã domeniul religiei e inteligibilul, nu nevãzutul. Religia lucreazã cu simboluri, şi simbolizeazã întotdeauna; ba chiar, abstracţiunile ei nu—s mai puţin simbolice, ţin tot de funcţia religiei de a simboliza, de a vorbi într—un chip simbolic, figurat. Nu existã enunţuri religioase literale, interpretabile literal. În acest sens, religia e ‘arhaicã’, şi o fazã a civilizaţiei. Interesul enunţurilor ei poate sã fie permanent, însã modalitatea enunţãrii e aceea arhaicã, figuratã, prefilozoficã.




Atunci când postea în deşert, Iisus a fost ispitit de foame, de îndoiala de sine, şi de dorinţa de mãrire, de succes lumesc; de întâile douã ori, Iisus e ispitit sã facã ceva, însã sensul e acela cã e ispitit de îndoiala de sine—dacã eşti cu adevãrat Unsul Lui Dumnezeu, de ce suferi de foame, de ce nu poţi sari nevãtãmat de pe Templu? Aceste prime ispite sunt forme ale îndoielii de sine. Iisus e ispitit de gândul cã, dacã ar fi cu adevãrat Mesia, ar putea sã prefacã pietrele în pâine, etc.. Nu poate, aşa cum nu poate nici supravieţui aruncãrii de pe Templu—atunci, ce fel de Uns e? Cum se mai îndeplinesc în El profeţiile despre Hristos? Ce fel de Mesia e acesta? E ispitit de gândul cã nu corespunde profeţiilor despre Cel aşteptat.
Odatã ce le depãşeşte, şi ajunge la convingerea cã e Mesia, apare ispita de a reuşi în lume—atunci, închinã—te stãpânitorului acestei lumi—mai exact, al lumii succesului, al lumii reuşitei lumeşti. Fii tu însuţi un stãpânitor; condiţia pentru a stãpâni în lume e sã nu I Te mai închini Lui Dumnezeu. La a treia ispitire, Iisus nu mai e chinuit de gândul de a—Şi proba rangul—ci de a lua calea succesului lumesc. Poţi ajunge mai departe decât oricine, dacã Te vei închina cui trebuie, dacã vei urma regulile mai—marelui acestei lumi.
Trebuie înţeles cã acestea sunt ispite, nu dialoguri; noi înşine se întâmplã sã povestim cuiva o ispitã, o tendinţã, un gând, o şovãialã, o indecizie, o incertitudine, sub formã de dialog, ca şi cum altcineva ne—ar vorbi, ne—ar şopti, deşi nu asta vrem sã spunem, şi nici nu a fost acesta fenomenul psihic.
Iisus greşea şi dacã Se îndoia de Sine, şi dacã se îndoia de calea de urmat—cele douã fiind distincte. Atunci când postea în deşert, Iisus a şovãit, a ezitat. Cine sunt? Ce sã fac, ce cale sã urmez? E o realizare, o înţelegere, o conştientizare treptatã. Dinamica interioarã e povestitã, pusã în scenã sub formã de controversã teologicã. E exteriorizatã, dramatizatã. Iisus S—a întrebat dacã e cu adevãrat Cel uns; dacã e, de ce nu poate face minunile profeţite—aşadar, ce înţeles pot sã aibã profeţiile? Iisus le dã o semnificaţie figuratã. Spune cã nu se vor îndeplini literal—cã nu trebuie interpretate literal.
A se îndoi, a fi asaltat de îndoialã, nu e o greşealã, nu e ceva imputabil, fiindcã Iisus e fãrã pãcat. E ceva ce survine, ceva ce se întâmplã; decizia, însã, e partea omului.

Lui Iisus Îi era foame, şi S—a gândit cã, dacã ar fi cu adevãrat Mesia, ar putea sã facã o minune, procurându—Şi, astfel, de mâncare. Totodatã, ispita e şi de a nu mai posti. Însã Iisus decide sã continue postul.

Iisus e, câteodatã, la nevoie, aspru; însã nu e niciodatã rãutãcios.





Se întâmplã, dragã Menoiceus, ca oamenii sã calomnieze nu din necunoaşterea binelui, ci din recunoaşterea lui perversã (prin cogniţia invidiei, a pizmei, a ranchiunei, a frustrãrii)—clarviziunea perversã despre care scria Tresmontant. Nu ignorarea binelui îi împinge sã calomnieze—ci, dimpotrivã, recunoaşterea lui, însã una perversã şi chinuitoare, lezantã—care îi arde.
E vorba despre clarviziunea de care e capabilã necurãţia. Existã calomnia josnicã, vinovatã—care e din necurãţie, din pizmã neputincioasã, din puţinãtate şi frustrare, din exasperarea ranchiunei—nu din neştiinţã.
Dincolo de o treaptã a degradãrii, binele arde, chinuie, exaspereazã şi deznãdãjduieşte; eshatologia recapitulatã şi rezumatã, cândva, de Alfeiev, e conţinutã, ca principiu, în întâmplãrile evanghelice ale certãrii Lui Iisus de cãtre demonizaţi—acolo e arãtat ce se întâmplã când o anume treaptã a degradãrii întâlneşte binele, se gãseşte în faţa binelui—trãieşte întâlnirea drept chin, ranchiunã şi ameninţare. Clarviziune inversatã, perversã.
E ceva ce pot demonii, enunţã limbajul figurat al NT; adicã, e ceva ce poate necurãţia, josnicia, denaturarea.
Rãul e fãrã dorirea binelui; e cu urârea binelui, cu detestarea lui furioasã. Rãutatea e înfuriatã de bine. Asta înseamnã cã sufletul respectiv a ajuns deja sã fie omologat rãului. Denaturarea lui e ireversibilã. Binele nu—l descumpãneşte, ci—l întãrâtã. Refuzul lui nu provine din judecatã clarã, ci din aceea cã e supãrat, chinuit, ars de cãtre bine. Binele nu mai acţioneazã asupra lui în sensul afirmãrii fiinţei; de fapt, tocmai asta face—şi pericliteazã nefiinţa, moartea lãuntricã.

Pãcãtoşii (penitenta din casa lui Simon, vameşul, cananeanca de la fântânã, rãstignitul milostiv) încã mai pot dori binele; dar posedaţii, nu. De aceea, cred cã întâlnirile Lui Iisus cu posedaţii trebuie citite în cheie moralã, nu psihiatricã. Criteriul rãului e comportamentul în prezenţa binelui—şi e prerogativa Lui Messia de a fi recunoscut, cu precizie, de cãtre posedaţi.
Când Iisus e arestat, vorbeşte despre ‘puterea întunericului’, aşadar despre demonizaţi—acum va fi dat pe mâna rãului nereformabil, a fiinţelor degradate ireversibil. Iisus spune cã e dat pe mâna posedaţilor. Pe aceştia, prezenţa Lui îi supãrã, nu face decât sã îi supere, sã îi întãrâte, sã scoatã la ivealã Iadul din ei, nu îi poate reforma. Binele e în douã feluri neputincios—neputincios în faţa brutalitãţii cãlãilor care Îl lovesc—şi neputincios în faţa împietriţilor, a celor morţi lãuntric, posedaţii pe care prezenţa Lui nu îi mai poate învia, ci numai exaspera şi chinui. Ei îşi trãiesc Iadul acolo, în chiar prezenţa binelui, care nu poate sã îi transforme, ci numai sã îi chinuie, sã îi ardã; transformarea s—a produs: a oamenilor, în posedaţi.
Rãutatea e îndrãcire.

sâmbătă, 12 mai 2012

Dna. Herzfeld scrie despre digresiunile lui Stephenson cã sunt de nedispreţuit, la fel ca şi ale lui Banks; e o apreciere a digresivitãţii stephensoniene diferitã de acelea ale catolicului Watson şi evreului Stross.
De la Herzfeld, Curval şi Domel se poate învãţa cum se discutã un roman de gen—nu cârpãceala americanilor, la care cel mai bun lucru sunt adnotãrile.
Mai sunt şi rezumatele (dublinezul& Horguelin).

Dna. Herzfeld analizeazã şi nuvele (Baxter, Reynolds), şi romane scurte (Gribbin).
Moorcock a publicat, împreunã cu Cawthorn, o lucrare despre cele mai bune o sutã de cãrţi fantastice, în ’88, deci cam în vremea în care şi Pringle le publica pe ale lui; acolo, Moorcock a selectat douã din scrierile lui Merritt. E lãudat ca Burroughs, Van Vogt şi Lindsay (patriarhul fanteziei filozofice).

E lipsit de sens sã mimezi reacţiile literare ale altuia, percepţiile şi impresiile; nu aşa se face.

Termenul iluziei.
Dacã regret ceva, e cã nu am ucenicit între ’92—’97, şi

Impresiile caracteristice (autorii de literaturã popularã timpurie& zeelandeza şi japonezul—nuvele).

CONSUMATORUL ŞI PRODUSUL. Consumatorul de slovã aşteaptã sã fie servit, şi e bosumflat dacã nu e servit la standardele comoditãţii şi ale strãdaniei minime. E învãţat sã cearã, sã pretindã.
(Asta e valabil şi pentru reacţionarii patenţi, de felul lui Kurp.)

Arhiepiscopul albanez are dreptate—e vorba de caritate şi fapte, cãrora le corespunde mila.

Existã oameni care nãdãjduiesc cu josnicie, nãdãjduiesc în mod josnic.

‘Jocheii roboţilor’.

Anticipaţia francezã a fost datã peste cap de literatura gernsbackianã şi campbellianã, şi n—a mai gãsit resursele de a continua direcţiile lui Verne, Rosny, Renard, Maurois, Barjavel, Merle—Rosny şi wellsianul Renard neaparţinând liniei lui Verne, genealogiei lui Verne. A se vedea anexa neconvingãtoare a lui Sadoul despre anticipaţia francezã.
Aceastã logicã internã, multiplã, a anticipaţiei franceze a fost destructuratã.

Simbolicul în religie. Mitul, la Jeter, Wojtyla şi Platon.

În religie, trebuie ţinut seama atât de simboluri, de expresia simbolicã, indirectã, cât şi de gradare, de adaptarea la diferitele niveluri de subtilitate. Sunt adresate concomitent grupuri diferite, cu mijloace diferite.

Luni/ marţi—fumat: 2—6 ¾.

Din pierzania, rãtãcirea, singurãtatea şi ratarea mea, mã gândesc adesea la rabinul izraelit.

În oameni gãseşti neputinţã şi puţinãtate. Vremelnicie şi

Shaviro despre Lewis& anostul Myers& Gerke despre Gass& Curval despre ‘Fata automatã’.

Dublul paradox: protestanţii sunt monergişti şi fatalişti—moralişti, dinamici şi întreprinzãtori —neanxioşi; pot fi mohorâţi, însã nu stressaţi, anxioşi, au fost despovãraţi de rãspunderea faptelor, în dublul nume al predestinãrii şi al monergismului, al neimportanţei faptelor. Pe scurt: protestanţii sunt monergişti, moralişti şi neanxioşi (onoare care le revine catolicilor).

Bisericile apostolice au ales sã aibã dreptate în teorie, iar cele protestante—în fapt; cele douã fiind în mod necesar disjunse. Bisericile apostolice au teoria de partea lor—iar cele protestante, realitatea—şi istoria.

‘Iar ca sentiment, o hazna …’ (Treimea ca principiu explicativ universal—minunea patrafirului—lipsa de umor a Lui Iisus—primirea Sf. Spirit, patristica).

Omul e aşa cum aratã, iar cine nu vrea un fizic, nu vrea ceea ce exprimã acel fizic.

Oamenii nu recunosc valoarea, decât pentru a o urâ; lumea normalã e anormalã. Cred cã ‘soluţia’ e nu numai neconfesionalã—ci şi nereligioasã. Religia înseamnã simboluri, şi un lexic simbolic.

Mã intereseazã esenţa artei literare, de aceea sunt neîncrezãtor în încercãrile, ca a lui Gerke, de a discuta esenţa ‘artei în general’, de parcã aşa ceva ar fi posibil; nu e.
Nu cred în monismul estetic, pe care—l întâlnesc şi la Proust, Scruton. Discuţia se pierde în vag şi nediferenţiat.

Heschel, Hopkins, Gillingham despre Psalmi, Buechner, Culpepper despre ‘Marcu’.

Luni—fumat: 8—1 ¼, 1 ¾--4.
Apoi, de la 4 la 5, în aşternut—cu gândul chinului (vârsta posomorâtã), al senzaţiei de clivaj şi de dezacord (impresia fantasmei& disonanţa resimţitã, dezacordul)—neautotr., şi al nerepetãrii. Cei pe care am dreptul sã nu îi mai salut. 4 ½ l. de epurare—de la Crãciun.
Gândul plãcerii. Autodistructivitatea. Paróhul la piaţã. Amintiri despre cele trei cântece. ‘Tristan …’. Defazarea, nepriceperea de la cafenea, înţelegerea defazatã.

Acţiunea e gândire—gândirea nu e numai aceea a omului inactiv.

Îndemnurile de a gãti peşte congelat—sordidul haznalei.

Post e cel care m—a pus atât pe urmele antologiei lui Asimov (pe care o citeazã), cât şi pe urmele lui ‘Tumithak’. Însã interesant scrie mai ales despre cinema, acela de acum un deceniu, cam pe când şi—a întrerupt redactarea ghiveciului.
Eroarea—scrierea greşitã a numelui, greşirea numelui.

De la Post am aflat atât despre antologia lui Asimov (publicatã acum aproape 40 de ani, despre o literaturã care pe atunci avea 35—40 de ani …), cât şi despre Tumithak, personajul al cãrui nume nu l—am greşit luni.

Vitralii în bisericile baptiste.

Gândul binelui.

Binele nu încântã, ci supãrã.

Iar dacã frumuseţea e ceea ce e dorit—de ce simţeam teroare—şi numai teroare, şi strâmtorare, şi discomfort, şi crispare—în prezenţa ei? Unde era frumuseţea, dacã ceea ce simţeam eu era teroare?

Fiinţa nu trebuie gânditã nici ca ceva exterior (consumul), nici ca ceva lãuntric, nici chiar ca ceva relaţional—ci ca ceva dinamic şi organic (virtuţile). Trebuie gânditã ca o funcţionare, în planul funcţional. Fiinţa nu e nici exteriorul, nici numai lãuntrul, ci dinamicul. Omul nu e nici exteriorul, nici lãuntricul, nici relaţionalul—acestea nu sunt decât nişte laturi; omul e dinamica, planul funcţiei, funcţionarea. De aceea, idealul anahoretic e cu totul opus Noului Testament, şi nu—şi are locul în teologia neotestamentarã. Un creştinism demonahizat—aşa cum e protestantismul.

Eu îi citesc pe creştini, ca H de M pe stoici, pe pãgânii antici.

Vitralii în bisericile baptiste—înseamnã asumarea curajoasã a adevãrului, testarea raţionalã, dreptate gândirii. Înseamnã integritatea care pricepe esenţialul. Înseamnã raţiunea conştientã (minoritatea, şi deasemeni asumarea ei, fiind simbolul raţionalitãţii, expresia ei figuratã, şi în acest fel realul şi empiricul sunt figurate, sunt simbolice).

Întotdeauna se înfruntã raţionalitatea şi pornirea, limpezimea şi încrâncenarea, libertatea şi tirania a ceva nerecunoscut, neasumat, neconştientizat—sau incomplet.

Rãul cunoaşte binele, altruismul, virtutea, generozitatea—pentru a simţi numai urã, numai sãlbãticire, numai indignare şi venin. Rãul cunoaşte binele—şi îl urãşte. Îl cunoaşte tocmai pentru a—l urâ.

Binele nu e atât pacea unui lãuntru—cât e pacea unei dinamici, autenticitatea şi pacea unei funcţionãri. De aceea, binele nu e acela al quietismului. Nu e pacea pasivitãţii; o scrie şi Chesterton, când comparã sfinţenia asiaticã şi aceea creştinã. E pacea unei dinamici, o pace a robusteţii. Quietiştii —şi quietismul sub orice formã—vorbesc prea mult despre lãuntru, cautã prea mult interioritatea, într—un mod dezechilibrat şi, cumva, cu toatã moliciunea insidioasã, fanatic. O altfel de pace a venit sã aducã Hristos. Pacea lui e aceea a ‘dezbinãrii asumate’.
Creştinismul nu trebuie prefãcut într—o sectã de contemplativi asiatici. Cãtre asta trage quietismul, cu fãgãduinţele lui, înşelãtoare.
Fiinţa e mai mult decât lãuntrul, nu e circumscrisã de acesta.

De aceea, fug de quietism ca raţionaliştii (deopotrivã atei şi catolici) de Pascal, sau MT de barrèsieni.

Dacã frumuseţea e ceea ce e dorit—atunci de ce nu simţeam decât teroare în prezenţa ei? Amintirea experienţelor rãului şi durerii.

Omul nu e, în întregime, libertate—ci numai o parte din el mai e, o vreme, liber.

Nu existã confirmãri empirice magice, ci numai confirmãri empirice naturale, legitãţi.

‘Mai bine’. Numai prefãcãtorie, numai viclenie, numai ipocrizie. Robia existenţelor fãţarnice.

Mi.—fumat: 5—pânã dupã 8 ¾.

Despre bucuria de a tãcea. Pe Golgota, şi Dumnezeu a învãţat lecţia discreţiei.

Contrastul dintre anomia resimţitã, încercatã, şi Providenţa proclamatã, absurditatea resimţitã a enunţãrii.

Curajul, afirmativitatea, tonusul, şi bucuria care vine din ele, nu au nimic de a face cu previziunile, pesimiste sau optimiste, cu prezicerile; se situeazã în alt plan. Ţin de ceea ce eu numesc funcţionare, sau virtute, bunul mers al fiinţei. Nu e vorba despre asigurarea aprioricã. Nu e vorba despre încurajarea iluzorie, provenitã din asigurare, din certitudinea de vreun fel.

Mi.—11—3 ½--4 ½: în aşternut; de la 5 ½--fumat.

Somatã sã—şi bage minţile în cap.

Am aflat prea târziu cã ar fi putut sã fie bine.

Realitatea chiar e cenuşie, ternã, şi nu prea îmbucurãtoare, pentru cei care nu vor sã se mintã.

Pentru cã am ales sã mã mint, sã fantazez, sã fabulez.

Francezii discutã voga romanelor de gen labirintice, alambicate, cu intrigã complexã—tapiserii; ‘Morgan’ analiza, şi el, un roman al lui Pynchon. Romane—junglã, tropicale, nu gazon, nu temperate. Sunt, de fapt, douã elemente—digresiunile şi labirinticul intrigii.

Nemţenii—2 x Clarke, Smith, Jeury, Moorcock, ‘Prizzi’, ‘Djinn’.
Burroughs, antologii.
Curval, Rosny.

Mi., fumat pânã la 11 (32 de ţigãri—12, pânã la 9 dim.; 20, pânã la 11).

Rãutatea şi cruzimea arãtate sunt mãsura josniciei, a cãderii, şi a conştiinţei decãderii. Omul e pe atât de crud, pe cât e de josnic şi decãzut—calomnia, etc..

Ortega (evreul argentinian vs. CN, evreul canadez, EMC)& Berdiaev (ortodoxul Hart vs. GM, CN)& SK (CN, ’97).

A nu lua toanele drept intuiţii.

Evreul argentinian şi nemţii (Schopenhauer, schopenhauerienii, Mauthner, Meinong)—originalitatea.
Standardul filozofic al evreului argentinian.
Evreul argentinian—despre Ortega, Schopenhauer, Mauthner, însã şi Hume şi Berkeley, alţi englezi. Anglofilia.
Lucrãri—Kojève, Bachelard, Boutang.
Francezii. Ed..

Interpretarea filozoficã obiectivã nu e de cãutat la Kojève, Heidegger, Noica—aceea e ‘filozofie în dialog’, propunerea unei alte filozofii.

K. Bush, Byrne, Eno, Amos, Chopin, evreul canadez, vecinul alertat.

Cognitiv, antipatia, aversiunea nu sunt la fel de valabile ca simpatia—închid, blocheazã, nu deschid.

Heidegger nu îl aprecia pe Simmel; însã îi aprecia, oare, pe Bergson, Blondel, Teilhard, sau pe modernişti? Probabil, cu atât mai puţin.

Joi—fumat pânã dupã 1 ¼. (17 ţigãri: 8 ¾--dupã 1 ¼).
Am fumat vreme de doi ani—cheltuind o avere. Mi—am fumat tinereţea.

‘Abia schiţat, numai sugerat’.
Era referitor la tehnica literarã folositã, nu la vreun eşec—aluzia, ceva abia schiţat, numai sugerat. Aceasta e arta literarã, mãiestria autorului ‘Instrumentalitãţii’. Era vorba nu de vreun neajuns—ci de recurgerea la semiton, la gradarea savantã. Vroia sã spunã cã sunt abia schiţate, nu abstracte.

Sb. dim., citit: 5 ¼--7.

La cinci zile (în a patra zi)& nici mãcar o zi.

Delãsarea. Dim. de joi—cola. Dim. de ieri—ouã şi pâine.

luni, 7 mai 2012





‘Loc pietros …’. Iisus se preocupa de teren, adicã de cauzele endogene ale bolii spirituale. Existã mai multe moduri în care oamenii se pot rata. Existã mai multe terenuri morale. Iisus a schiţat, prin aceastã parabolã, o tipologie spiritualã; şi se ştie cât de semnificativã e, la El, imaginea germinaţiei, a dezvoltãrii organice, a grâului ca simbol al creşterii umane. Iisus vorbeşte despre copii, e adevãrat—însã şi despre creştere, despre nevoia de a creşte, de a depãşi o mãsurã. Parabola terenurilor e una din cele mai puternice imagini din NT; aici se poate vorbi despre ‘terenuri’ în dublu sens—atât la figurat (la fel cum se vorbeşte în medicinã despre teren—şi ‘medicina terenului’), cât şi la propriu. E interesantã grija Lui Iisus de a deosebi şi clasa cauzele endogene ale ratãrii umane, ale eşecului spiritual; nu existã numai douã clase—cei care primesc cuvântul, şi cei care—l refuzã.

Ticãloşia îi dezvãluie pe oameni mai ales penibili în rãutatea lor. Strãdania ticãloşiei e penibilã.

Am întâlnit ranchiuna, ciuda neputinţei, a laşitãţii, a josniciei, puţinãtãţii, slugãrniciei, invidiei sterpe; calomnia provenitã din furia neputinţei care se intuieşte pe sine, ciuda şi exasperarea puţinãtãţii conştientizate. Filmul acela al lui Mihalkov chiar era profetic, chiar era înţelegerea fãrã iluzii a condiţiei neputinţei, cu toatã ironia ‘puţinului care îi trebuie unui om …’ (în cartea romancierei americane, preotului chiar îi trebuia puţin—‘Romanii’ …). Oamenii calomniazã din neputinţã şi puţinãtate, pentru a se rãzbuna pe ceea ce le pune înainte o oglindã necruţãtoare, prea limpede—e strigãtul furios al demonizatului, pe care prezenţa Lui Iisus îl chinuie. Dincolo de o treaptã a degradãrii, binele, nevinovãţia, curãţia, generozitatea, iertarea nu alinã, ci chinuie; fiindcã prin acestea, cu acestea chinuia Iisus. Iisus chinuia nu ca judecãtor neînduplecat—ci, dimpotrivã, ca acela care iartã şi absolvã. Nu asprimea, ci bunãtatea prea desãvârşitã, generozitatea Lui Iisus le ura demonizatul, acestea îl chinuiau. Oamenii ajung sã urascã din, şi prin neputinţa care e în ei.
Creştinismul îl îndeamnã pe ucenic sã se încreadã în virtuţi, mai mult decât în psihisme. Psihismele oamenilor sunt fluctuante şi coruptibile. Virtuţile trebuie preferate comuniunii; sau, comuniunea nu trebuie sã fie un pretext pentru delãsare, pentru neglijarea virtuţilor. Oamenii trãdeazã—şi, mai întâi, trãdeazã binele, viaţa, şi pe ei înşişi; aleg cedarea, complacerea.
Demonizatul refuzã nu sã fie condamnat—ci sã fie iertat. Generozitatea îl supãrã, mai degrabã decât severitatea. E chinuit de bunãtate, nu de neînduplecare.

Însã virtuţile nu trebuie practicate cu nãdejdi de retribuire magicã; luate în termeni istorici, retribuirile supranaturale din VT sunt absurde, de o facturã absurdã (avere, fiinţe substituibile, nesocotirea timpului irosit, etc.), sunt numai imagini pentru altceva. Retribuirea virtuţilor e înfierea, hristoformarea, transformarea, meritarea Împãrãţiei, eshatonul lãuntric.

Pornirea furibundã de a profana nu e ceva prometeic. Nevoia furioasã de a pângãri binele e nevoia de a nu se oglindi neconvenabil. De a distruge oglinda care te aratã. E o formã de mãrginire. Nu vorbesc aici despre gestul de a nega reprezentãri convenţionale. Mã refer la detestarea binelui. Impulsul sacrileg al oamenilor nu e prometeic, ci reflectã aceeaşi furie a neputinţei, a josniciei, la fel cum gregaritatea celor rãi derivã din nevoia de a da realitate neantului, de a se confirma unii pe alţii.

Kazuo Ishiguro, ‘Sã nu mã pãrãseşti’

Kazuo Ishiguro, ‘Sã nu mã pãrãseşti’






Ishiguro aparţine unei literaturi care îşi supraliciteazã, deliberat, efectele, şi nu crede în subtilitate. Gestionarea aceasta a efectelor e caracteristicã unei întregi literaturi contemporane, şi ţine de deficitul gustului.
Însã natura labirinticã a memoriei e bine redatã. Precizia neverosimilã şi maniacalã poate sã fie, sau nu, ceva intenţionat; în schimb, labirintul naraţiunii e o replicã convingãtoare a labirintului minţii înclinate cãtre rememorare.
Cu acest roman mai puţin inspirat şi reuşit, Ishiguro şi—a pãrãsit factura—pentru o conjecturã swiftianã de psihologii ipotetice, şi esenţa feminitãţii adolescente; pentru întâia, îi lipseşte verva satiricã, iar pentru a doua, observaţia şi perspicacitatea. Pentru ambele, imaginativitatea rezonabilã. Introspectiv, aşa cum o ştie, Ishiguro nu are nici temperamentul pentru literaturã de gen, nici pãtrunderea psihologiei alteritãţii. Roman al unui bãrbat despre un grup de femei adolescente, nubile, ‘Sã nu mã pãrãseşti’ nu încântã şi nu surprinde. Carte monologatã, îşi face protagonista sã parã o cvasioligofrenã insipidã. Propune o apreciere sexualã (o naraţiune conjecturalã despre adolescenţa femininã)—şi nu o îndeplineşte. Cel mai pe scurt: personajele romanului nici nu plac, nici nu conving. Conştiinţa lor pare disjunsã de ceea ce li se întâmplã—adicã, abstractã, sau convenţionalã. Ştacheta era dublã—psihologii ipotetice într—un trecut alternativ, şi climatul feminitãţii adolescente.
Nu existã adevãratã empatie, nici umor, ci numai efecte melodramatice supralicitate.
Kazuo Ishiguro e, cel puţin, un autor cu intenţii literare limpezi; e rãspicat, temele sunt enunţate, însã îi lipseşte temperamentul pentru ceea ce şi—a propus—‘psihologii ipotetice într—un trecut alternativ’, ceea ce ar fi cerut verva satiricã a unui swiftian, iar psihologia adolescenţei feminine nu i s—a impus acestui introspectiv prin nimic, aşa încât reprezentarea e poate nu atât vagã, cât schematicã şi banalã, aceea a unui intelectual educat şi banal, nu foarte empatic, cãci registrul feminitãţii adolescentine nu—l covârşeşte, nu—l ia în stãpânire: aşadar, nici nu ajunge sã aibã ce stãpâni. Am început citirea lui Ishiguro cu ‘Sã nu mã pãrãseşti’, citit în 6 z. (joi, luni, luni—mi., joi), roman al iubirii, identitãţii, suferinţei şi memoriei—poate cã temele literare cele mai generice. Fiind romanul întâmplãrilor rememorate, un roman al rememorãrii (fictive, netranzitive, cãci naraţiunea lui Ishiguro nu e autobiograficã), asumate cu toatã imprecizia şi vicisitudinile ei, ‘Sã nu mã pãrãseşti’ apeleazã la reprezentare şi la topografie, la localizarea amintirilor, ca gir al autenticitãţii lor; memoria e tematizatã şi pusã în abis prin menţionarea joncţiunii memoriilor—când amintirile naratoarei ajung sã devinã acelea ale unui pacient. Desemnând ca protagonistã o adolescentã, Ishiguro dubleazã sarcina—şi eşecul.
Cartea e de un subliniat, şi deliberat, neverosimil psihologic, prin acurateţea neobişnuitã a amintirilor şi precizia maniacalã a analizei de care sunt capabili copiii.
Naraţiunea demareazã lent, ezitant, şi continuã digresiv, fãrã cursivitate, cu precizia neverosimilã despre care am amintit.
Ipoteza e swiftianã—un trecut alternativ, în care clonele scursurilor societãţii sunt destinate transplanturilor. Aşadar, o ipotezã socialã, sau socio—politicã. Însã execuţia mai lasã de dorit—dramatismul scenelor e supralicitat, pregãtit, subliniat maniacal, livrat fãrã subtilitate, ceea ce degradeazã emoţia (v. scena de efect a dansului cu perna). Ishiguro investigheazã nişte chinuite psihologii ipotetice, ale clonelor destinate transplantului, bizar şeptel itinerant, într—un ‘trecut alternativ’ apropiat de zilele noastre. Însã investigaţia e destul de neinspiratã, în sensul cã rezultatele sunt cam banale, şi lasã de dorit. Cred cã subiectul cerea o execuţie swiftianã sau huxleyanã, vioaie şi satiricã. În schimb, romanul lui Ishiguro e frapant de neimaginativ, ideea nu e dusã pânã la capãt—ba, nici nu e cu adevãrat întrebuinţatã, ci numai schiţatã vag.
Pare un roman populat de roboţi—într—atât sunt de puţin umane personajele, în bine şi în rãu, şi de lineare; psihologicul e neconvingãtor şi anost, cãznit şi schematic. Ishiguro îşi propune sã scrie un roman conjectural despre psihologii ipotetice şi adolescenţa femininã—pentru a descoperi cã n—are mai nimic de spus despre niciuna. Încât ajunge sã parã cartea cuiva care nici nu citeşte, nici nu observã. Cartea unui apatic.
Autorul propune un trecut alternativ, şi un grup feminin, pentru a descoperi cã n—are mare lucru de spus despre niciuna.

Şi mai e ceva: naratoarea lui Ishiguro n—are farmec, nici identitate, nu e un personaj ataşant, o tovarãşã a singurãtãţii cititorului, ci numai minuţiozitate maniacalã. Nu sunt împotriva ‘memoriilor false’; de la Moll, genul e utilizat de prozatori. Însã naraţiunea la I sg., sau fals autobiograficã, trebuie sã ofere interes literar, sã fie justificatã literar. Cum? Prin creionarea unui narator interesant şi simpatic, sau detestabil în mod interesant. Mã gândesc adesea la ‘Engleby’.

Romanul a fost ecranizat. Subiectul ecranizãrii îmi fusese povestit de o colegã, în ultima joi a lui ian., într—o gardã, cu 2 ½ l. înainte de a începe citirea romanului.

Într—o emisiune BBC 4 de acum un deceniu, Ishiguro povestea cã întâiul lucru pe care l—a scris a fost o piesã radio (despre un cuplu de saşii). Îi place Chopin (‘suprafaţã introspectivã liniştitã, cu emoţii foarte puternice dedesubt’), ca şi Cehov şi Ozu—ca ideal de artã: profunzimea; însã Dylan e artistul care l—a înrâurit cel mai mult.
Despre literatura proprie, Ishiguro spunea, cu zece ani în urmã, cã sursa ei e introspecţia. Lumea lui de marginali, de pânã la acea datã, provenea din extrapolarea unor trãsãturi gãsite de Ishiguro în adâncul eului sãu.

Ishiguro are 57 de ani, ‘Sã nu mã pãrãseşti’ e al şaselea lui roman, a fost urmat, dupã patru ani, de o culegere.