Fiinţa realã, neabstractã, e aceea a imperfecţiunilor penibile; filozofia considerã neinteresant, sau inutil, sã se preocupe de aceastã laturã empiricã, trãitã, de empiricul fiinţei, ‘interesantul filozofic’ se cantoneazã într—o antropologie axiologizatã, care selecteazã aprioric anumite trãsãturi corespunzãtoare unei reprezentãri flatante a umanului. Însã fiinţa e mai întâi o psihologie, viaţa fiinţei se desfãşoarã în psihologic, ontologia, cã normeazã sau nu, e indisociabilã de psihologie, omul e o fiinţã psihicã, are nu numai caracteristici, ci şi o existenţã psihicã—lucru care, uneori, pare sã îi fie mai evident teologiei. ‘Aspectul psihologic al fiinţei’ e cel pe care se întâmplã sã—l eludeze filozofia (care porneşte de la o reprezentare schematicã, idealizatã şi flatantã a fiinţei), şi pe care—l semnaleazã ascetica creştinã. E un aspect inavuabil, nemenţionat, adesea penibil. Însã fiinţa accidentalã e fiinţa trãitã, coincide cu activitatea fiinţei. Fiinţa realã e fiinţa nevroticã, fiinţa accedicã—fiinţa bolnavã, de o boalã care, înainte sã fie metafizicã, e psihicã. Acest aspect e de regulã trecut sub tãcere de cãtre filozofie, sau escamotat convenabil. Însã e neescamotabil şi proeminent. Existã gânduri, poate cele mai multe, care sunt ale unuia care lâncezeşte la birou, marca lor e inautenticitatea şi facticitatea; foarte puţine, incongruente şi care contrazic tiparul accediei, sunt tresãriri ale fiinţei, sunt sanogene, utile. Acţiunile utile nu pot fi deduse din cursul fantazãrilor celui care lâncezeşte la birou.