Natura balzacianã, intrinsec şi neaccidental balzacianã, a romanului poliţist; Féval le urma lui Balzac şi Hugo (iar latura de mistere urbane existã şi la Dumas, în romanele istorice).
Radu P.; Bloy.

Sunt de acord cã Montaigne poate fi citit numai pentru proza lui încântãtoare—la fel ca Pascal, ca Nietzsche, sau chiar ca Schopenhauer sau tânãrul Noica, şi mai sunt desigur şi alţii—aşa e, însã asta nu trebuie sã facã uitat cã vorbim despre un filozof.

Psihologia, corelatã cu înţelepciunea şi filozofia moralã; un scriitor ca Chartier se strãduieşte sã aibã noţiuni psihologice corecte. Iar problematica aceasta, necesitatea de a lua mereu în discuţie aspecte psihologice, natura sufletului, a minţii, nu le urmeazã numai lui Kant, Descartes, Montaigne—ci şi creştinismului, şi pãgânilor.

RIGIDITATEA ŞI ELASTICITATEA. Iisus era mai degrabã elastic în ceea ce priveşte observarea regulilor; stricteţea serveşte numai unei etalonãri exterioare, unei mãsuri extrinseci, irelevante spiritual. Desãvârşirea nu se aflã înafarã.

Catolicul Watson& canadeza& cinefilul meloman englez& Ep. S.& Stahl. Reputaţia ziaristului. Şarja împotriva literaturii la modã, citite. Teachout& evreica& cinefilul filoenglez& celãlalt Myers& Stahl. Triada evreilor.

Stitatul& Sf. Vasile& psihologii creştini& Ey, biografii, ‘Doi cãpitani’, Aristarco, Chastel& HM&

Lovinescu: tenacitatea şi calofilia.

Probabil cã filozofia lui Wittgenstein e, într—un alt sens, foarte rudimentarã. Ca filozof, el e indiscutabil mai rudimentar decât Avenarius sau Mach, şi e relevantã indiferenţa atâtora (Noica, Eliade, Tresmontant) faţã de el. Wittgenstein ar putea sã fie mai degrabã mãrginit, tern, decât enigmatic, şi s—ar putea ca defecte patente sã fie rãstãlmãcite drept calitãţi, închipuite. Nedumeririle metafizice ale unui inginer erau, poate, epatante pentru Russell sau cei obişnuiţi cu nivelul lui Russell—faţã de care, austriacul chiar era în altã ligã; însã semnificaţia pozitivã a atitudinii lui socratice nu trebuie supraestimatã. Unele însemnãri ale lui sunt citate ca oracole, ca un fel de oracole ale unei înţelepciuni fabuloase. Nu e cazul.

Interesantul şi convingãtorul. O filozofie poate sã fie interesantã, însã neconvingãtoare (Weininger, Althusser, Bataille, extravaganţele, filozofiile violente, pirotehnica), de aceea e necesarã testarea unei filozofii, verificarea ei, a afirmaţiilor ei, atunci când acestea mãcar existã; o trãsãturã a filozofiei lui Simmel e aceea de a fi foarte convingãtoare, satisfãcãtoare pentru simţul cunoaşterii.
O filozofie poate fi neconvingãtoare în douã moduri—raţional sau intuitiv.

Existã filozofii care nici mãcar nu oferã afirmaţii, ci numai câteva hiperbole; aşadar, existã filozofii care nu sunt gândiri, n—au atins treapta gândirii, sunt infraraţionale.

Lui Gracq îi displãcea trãsãtura mecanicã şi cazonã. Îi prefera pe bretoni.

Paşii: tabelul (catalogul, poftã), citate& impresia& contrastul; polii& v. II& AP, severitatea& JG, stilul, critica. Ed. ĕ (şi articole)—paşii, vârste.

Cel dintâi bine al unui om e el însuşi, sufletul sãu; creştinismul greşeşte nedecizându—se sã mizeze, rãspicat, pe înţelepciune—în locul unei soteriologii cu rãsplãţi postume. Cel dintâi bine pe care—l aduce creştinismul ar trebui sã fie chiar înţelepciunea, cu beneficiile ei. Creştinismul trebuie sã fie o înţelepciune—nu o soteriologie a fãgãduinţelor, ca şi cum ar şovãi sã mizeze pe dobândirea sapienţialului. Iar dacã, în teorie, creştinii dispreţuiau înţelepciunea pãgânilor, în practicã apelau la ea, recurgeau la ea. Nu se considerau mandataţi s—o dezavueze. Cãci trebuia vãzut ce anume din înţelepciunea pãgânã contravenea Evangheliei. Rezumând: cel dintâi, şi cel mai mare bine, al unui om, e el însuşi—felul cum înţelege sã—şi trãiascã viaţa, iscusinţa în parcurgerea existenţei, iscusinţã în sensul înţelepciunii. Multã vreme am crezut cã ceea ce îi trebuie omului e o febrilitate, o însufleţire—fie ea şi (semiconştient) factice; la aproape 34 de ani, realizez cã ceea ce îi e cel mai necesar omului e nu febrilitatea, ci înţelepciunea—nu îngãimarea confuzã de axiome, de enunţuri apriorice care sã—l sminteascã, ci limpezimea. Nu cred cã e prea devreme. Nu cred cã sunt prea tânãr pentru aşa ceva. Febrilitatea preţuieşte idealul şi iluzoriul, himericul, imaginarul, închipuirea. Reorientarea mea cãtre înţelepciune, şi dezicerea de febrilitate (de etica interbelicã a febrilitãţii) dateazã de la 34 de ani, din pragul vârstei de 34 de ani. Vremea, sezonul, pasul, risipa, 14 cãrţi (5 policieruri+ 3 romane+ 2+ 4 scrieri autohtone).

Ralea, Ibrãileanu, Stere, Iorga, Maiorescu, Rãdulescu.

ME, culegerea, vârsta, 12 ani; elevii, Malraux, Gracq, obiecţia.

Paleologu despre romanele lui Maurois şi Eliade.
Drama lui Maurois.
Paleologu despre Aron, Hegel, Dostoievski, Caragiale, M. Caragiale.
Ş. Cioculescu—‘Concina’, ‘Vlaşinii’, policieruri, Montaigne, poezia\ parnasianul, mãrturia—ed..
Mãrginirea lui Chartier& ceea ce e forţat, cazon, silnic& elevii lui& lista elevilor lui& triada (HB, Ch., GM)& JG despre carenţele gustului literar al lui Ch.& AM, ca autorul ediţiei.

PRIN CE DEZAMĂGEŞTE FILOZOFIA LUI CHARTIER. Eu cred cã impresia defavorabilã pe care o face filozofia lui Chartier provine nu din materialismul ei, ci din aceea cã e solipsistã, închisã, cã e o filozofie a singurãtãţii de nedepãşit—nihilismul şi finitismul ei provin de altundeva decât din materialism—şi anume, din atitudinea, din dispoziţia solipsistã, cu descurajarea evidentã. (Sartre e Chartier, fãrã pornirea cazonã, fãrã stropşirea militãroasã.) Factorul determinant al filozofiei lui Chartier e vidul, absenţa semnificaţiei, vidul chinuitor, pe care autorul se strãduieşte sã—l orneze cu înţelesuri impuse arbitrar, şi pe care le ştie ca atare. Angoasa e în inima acestei filozofii, mult mai mult decât în ale acelora, locvace, numite ‘existenţialiste’. Filozofia lui Chartier e strãbãtutã de viforul absenţei, de lipsa înţelesului. Nihilism atroce, finitism de nedepãşit.
Chartier mãrturiseşte, undeva, cã a început de la deriziunea flaubertianã. De la nihilismul scepticismului aceluia fãrã leac, calcinant. Fapt e cã nu l—a excizat niciodatã, ci a dialogat mereu cu el, a ripostat neîncetat împotriva lui; aceea e rana lui Chartier, rana nevindecabilã a minţii lui Chartier—finitismul implacabil.
Aşa se face cã soluţia, neconvingãtoare, a lui Chartier e un solipsism optimist. Iar solipsismul lui e de o calitate foarte vehementã.

Eşecul trãirii mele religioase, semnificaţia ei intrinsec patologicã, morbidã, traduc tocmai faptul de a nu fi primit credinţa din auzite, predatã, predania.

Ca Lovinescu, al treilea Myers, Gracq& vremea, pasul, risipã, deja …. Accesul regal. Excitant& nearb.. Policieruri—cf. joi—impulsul balzacian.

Nesaţul literar—în primele douã l. ale anului, am citit patru zile (o joi din ian.; o sb., o dum., şi încã o sb. din febr.). Asta, la 33 de ani.

Conştientizarea clişeelor.

Sb., pe drum, mã gândeam, cu frustrare, la piscina socrilor (motiv de mândrie) şi la baştina presupusã (aerul meu provincial, nu arãt, adicã, a ieşean).

‘Morgan’& cusurgiul& H de M, AS, JG, GS. Rezultate—dublinezul.

Purtarea recomandatã de Chartier are ceva maşinal, şi care mizeazã pe maşinalitatea omului—moralã pentru androizi.

Înţelepciune am gãsit şi la evreul argentinian (poezia, poeţii, persanii, arabii)—şi, cum aş fi putut sã uit, la Dna. Y.. Înţelepciune laicã.

O minte criticã şi filozoficã—interesul—filozofia criticã a lui ME de M.

Grãbiţi sã încuviinţeze, înainte chiar de a înţelege.

A critica—însã nu în numele unui pretins simţ mistic, ci al raţionalitãţii; aşa cum, pe de altã parte, nici critica deiştilor, nici critica lui Simmel, nici aceea a baronului englez, nu erau pur negative, ci comportau şi o pozitivitate, o afirmaţie distinctã, netã.
Baronul englez şi semitonurile filozofiilor, antice şi nu numai.
A critica nu înseamnã a şicana.

Credinţa, ca operaţie a minţii, ca lucrare, îi revine unei facultãţi, care e raţiunea; credinţa e lucrarea raţiunii, e o operaţie raţionalã, nu o facultate distinctã—ci lucrarea unei facultãţi preexistente.

Modelul postãrilor scurte—mai ales însemnãrile de jurnal—Rainer, Bloy, Renard, R. Petrescu, ‘Morgan’—de ex., trãiri literare remarcabile, ideea fiind remarcabilul—ca sã merite înregistrat. (Ultimul le prezenta ca paginã, ca întreg diacronic, nu drept câte o postare distinctã.)

Montaigne îşi publica scrierile în ideea cã are nişte rezultate filozofice de comunicat, de împãrtãşit, de oferit—nu nişte toane.

Policierurile, fraţii de Goncourt, H de B. Policierurile—ca o ed. a lui H de B.

Într—un fel sau altul, nici sb. n—am început sã citesc pânã la 7 ½; în ajun începusem înainte de 8 ½. A treia treaptã (ian.—febr.: psihologia, ieri, azi—primul pas; întãrâtarea, pornirea, şicana, ranchiuna, lezarea, tifla). Sb.—de la piaţã am revenit la 4; din cadã am ieşit dupã 6, a urmat a treia cafea.

Nu e vorba despre povestiri care sã merite filmate—ci, dimpotrivã, de filme care sã merite povestite, închipuite—o probeazã şi notele cinefile citite de Horguelin, ca şi cronicile TV scurte din CDC, care mã inspirau atât—nu erau analize tehnice laborioase, ci numai remarci pe scurt—probabil adevãratele şi întâiele inspiratoare ale ‘postãrii scurte’, întâlnite în urmã cu 11 ani, pe când îl citeam pe biograful zolist Lanoux. Un film bine povestit, aşadar imaginat, schiţat, e mai interesant decât unul vãzut.
Pentru mine, cinemaul nu e o artã—ca muzica şi pictura—ci un subiect literar, interesant pentru impresiile şi emoţiile pe care poate sã le suscite.

Dna. T., Dra. B.; americanii.

Bergson, Marcel, Simmel ar fi trebuit sã mã fi învãţat bunul simţ, cumpãtarea, raţionalitatea în discutarea unei chestiuni, sã mã fi dezvãţat de gustul teribilismului şi de pozã. Chiar când nu existã o afirmaţie, ceva de enunţat, existã bunul simţ critic, obiectivitatea. Din pãcate, am preferat mereu interesantul, convingãtorului; de fapt, nu am conştientizat superioritatea convingãtorului, care—l face sã fie mai interesant decât ‘numai interesantul’.

Sb., cartofii au fiert 3 ½ ore (8 ½--12).

Abia comparând, începi sã distingi. Conteazã numai secvenţa, abia prin ea e posibilã cunoaşterea—elementul, ca termen al secvenţei. Cunoşti şi înţelegi numai comparând—lucruri înrudite, nu disparate; cunoaşterea începe abia cu secvenţa—elementul e nul—şi anume, doar pentru cei care nu fac efortul de a suprima diversitatea, felurimea, varietatea—care comparã pentru a distinge, nu pentru a amalgama, a contopi.

E frustrant când uiţi literaturã, când uiţi subiectul unui roman—însã e şi drept, şi firesc—fiindcã asta aratã ceva despre romanul respectiv, nu despre mintea cititorului. E uitat ceea ce nu meritã sã fie memorat.

În liga lui Tavi G., Ichim, Teo B..

Mã trezesc vlãguit, sleit, descurajat, epuizat, tehui—dum., la 2.

Horguelin—cititor de rev.. Horguelin—policieruri, muzicã, rev.. Lovinescu—aprecierea literarã; stilul, merite. Horguelin& Lovinescu—şicul.

Semitonurile, sugestiile şi consecinţele practice, transformatoare, morale, valenţele unei filozofii.

Cei patru trãzniţi.

Înteţirea delirului& posomorârea, italianul, durerea& cauze secundare& binele& înţelepciunea.

Ca modele de cititori, mã gândesc la Lovinescu, al patrulea Myers, Gracq, catolicul Watson, canadezã, evreicã, Horguelin. Existenţã, duratã, plãcere—cititorul lui Wallace.

Prezentul e singurul nostru bine; sau, nu avem alt bine, decât prezentul. Binele nu e niciodatã ceva viitor, ci ceva prezent.

Gândul înviorãrii; aleea, mâncarea, vremea, slinul, copile.

Iisus subliniazã atotputernicia Lui Dumnezeu, ca sã dea o idee suficient de înaltã, ca sã sugereze desãvârşirea, ca sã—L deosebeascã de zeitãţile pãgâne, şi de înţelegerea pãgânã, imperfectã, a dumnezeirii, ca sã arate cã Dumnezeu nu are mãrginirea postulatã de neamuri în zeitãţile lor, cã e deasupra reprezentãrilor stângace, improprii, ale neamurilor.

Sunt trei ani de când chirurgul îmi propunea dogmatica luteranului existenţialist.

O existenţã simbolizatã numai, netrãitã; simbolizarea e expresia unei aspiraţii.

Nesocotinţa. Pasul IV. Urletul. Diferenţa. Dispreţul. Licãrirea, batjocura. Coridorul.

JG, evreica, Sandlin. Grile. Selecţiile ‘Golcondei’, şi listele de cãrţi uitate.
Analize\ postãri scurte—hispanicul, patrologul, Schudt, malaezianul, Ep. Sigrist, catolicul Watson, canadezul, baptistul, jurnale, A., JG, H de M, AS, ansamblul diacronic; adesea, e un text citat, ca o autoritate invocatã, nu comentat. Formatul postãrii scurte ţine şi de rapiditatea redactãrii.

Îmi e destul de neplãcut sã merg la serviciu, acolo unde am fost repartizat cu douã l. în urmã.

O reprezentare falsã şi magicã.

Demnitatea cârpelor, transparenţa parşivilor, cruzimea laşilor. Întrunea toate aceste metehne. Aservirea, şi necurãţia acelei relaţii de serviciu. Aservire, dominare, subjugare.

Preocuparea pentru psihologie a lui Chartier nu e ştiinţificã (ca, de ex., la Simmel, Bergson, Maine), ci de naturã moralã, sapienţialã şi practicã. În înţelegerea lui, filozofia trebuie sã fie o înţelepciune, sã fie utilã, sã transforme, sã schimbe ceva.

Am ajuns ca liberalii nemţi sã mi se parã bigoţi.

Simţul critic, întors asupra propriei case, a modului cum locuiesc, cum învãţ.

Cã viaţa încã meritã trãitã, pentru cele câteva încântãri, pentru prezentul dat. Prezentul acesta e unicul bine, neechivoc. Prezentul, sufletul, eul.

Înţelepciunea, ca opusul acelei perplexitãţi familiale, de imbecili rãutãcioşi şi aerieni, şi pentru a cãrei tratare nu existã remedii magice.

Ca şi acces regal—ca şi excitant, ceva nearb.—ca impuls balzacian—ceva de citit în felul lui Lovinescu.

Rezultatul rugãciunii nu poate fi sã ne aserveascã voinţele altor oameni, sau manipulãri magice, sau robotizarea fiinţelor, teleghidarea lor, privarea lor de libertate—ci o transformare lãuntricã. Rugãciunea nu e magie.

Înţelepciunea înseamnã bunã dispoziţie raţionalã, nu smintitã sau forţatã, cãznitã.

Cititul e o formã de cunoaştere; citind, cunoşti ceva, afli ceva, mintea lucreazã, nu lâncezeşte. Atât direct, cât şi ca înţelegere.

O carte nu e infraliterarã fiindcã e de gen—ci fiindcã e proastã; sunt infraliterare cãrţi de literaturã principalã şi de gen, deopotrivã.

Într—un roman caut—o lume, o acţiune, frumuseţi, curiozitãţi întâmplãtoare, meritele povestirii.
Cititul ca marcare a zilelor—în calitatea lui de operaţie a minţii. Cetitorii la care m—am gândit azi—Lovinescu, al patrulea Myers, JG, e şi prerogativa vârstei—şi necesarul psihic, şi comutarea.

Cu toate cã—n ajun bãusem o singurã cafea, luni m—am trezit la 1 ½, dupã 12 ore în aşternut, tot vlãguit, zdrelit, sfârtecat, jupuit, zdrumicat.

Nu e vorba cã aş echivala limbajul cu gândirea. Însã limbajul verbal mi se pare expresia cea mai adecvatã a ceea ce e gândit. Aşadar, în ierarhia artelor, eu gândesc mai puţin în termeni de creaţie, decât de gândire, de exprimare a gândirii. Am mai mare—ncredere—n ceea ce e gândit, decât în ceea ce e scris, sau spus, verbalizat; însã limbajul e expresia cea mai proprie a gândirii, şi vehicolul cel mai de încredere. Cetitorul de cãrţi, articole, rev., almanahuri.

Am gândit mereu în termeni de magie şi moralã, ceea ce trebuia gândit în termeni de boalã, şi de trepte. O primã conştientizare, exprimatã în postãrile despre dezîmbâcsire, şi în cuvintele despre hal, etc., când P. mi—a rãspuns despre strãdanie. Însã atunci limbajul era tot al magiei şi al moralei—al automoralizãrii.

Vraful vechi—policierul& doi autohtoni& trei cãrţi citite& un v. disparat.

Ceea ce dezamãgeşte la unii filozofi ai absurdului e exaltarea morbidã, dezechilibrul, unilateralitatea, aferarea, lipsa de omenie, absenţa acelui uman cumpãtat la care sã poţi apela, caracterul închis şi monoton al trãirii lor, dezumanizarea accentuatã de aceastã trãire—pânã la urmã, iresponsabilitatea. Sunt mai interesaţi sã proclame—sã proclame, defetist, înfrângerea—decât sã constate şi sã riposteze raţional, echilibrat. Ideea nu ar trebui sã fie de a reitera, dârdâind, un singur lucru.

Vin.—100 pag., sb.—90 de pag., ieri—115 pag..

Într—o existenţã rarefiatã şi diminuatã ca a mea, lucrurile au desigur alt rãsunet afectiv, alt ecou—altã rezoluţie, aş spune—cãci interacţiile asaneazã mintea, la fel ca şi acţiunile coerente.

Naturalismul e un realism romanesc, melodramatic, îngroşat, exagerat, subliniat, abuzând de efecte, de teatralism, şi indiferent la verosimil.

Aceeaşi licãrire de ferocitate, rãutate şi cruzime, de batjocurã sfruntatã, expresia de mãrginire neghioabã a rãutãţii, o mai vãzusem o datã, de mult.

Hiturile le prefer mai ales ca remixuri.

Teologia e lucrarea, operaţia minţii—orice fel de gnoseologie misticã am postula, rolul altor simţuri ale supranaturalului e de a furniza ceva raţiunii; însã gândirea, teologia, îi revine tot raţiunii, ca gândire verbalã, logicã. Teologia nu poate fi fãcutã direct de cãtre vreun (ipotetic) simţ al supranaturalului, de vreo facultate intuitivã. Isihaştii sugereazã cã ar exista o revelare directã, adresatã unei facultãţi superioare raţiunii; chiar aşa fiind, prelucrarea logicã şi expunerea verbalã îi revin tot raţiunii, ca organ al teologiei. Raţiunea e organul teologic. Isihaştii postuleazã o revelaţie interioarã, lãuntricã, evidentã inimii; chiar şi aşa, teologia ca discurs îi revine altei facultãţi umane—raţiunea. Teologia nu se poate dispensa de raţionalitate şi de normele logicii. Teologii sunt gânditori, nu oracole. Inspiraţia directã nu scurtcircuiteazã raţiunea—nici n—ar avea de ce—însã e adevãrat cã, pentru unii dintre aceşti entuziaşti, raţionalitatea e o infirmitate, o scãdere.

Filozofia conteazã ca rezultate—prin rezultatele filozofice. O şcoalã e o desemnare vagã, şi care escamoteazã originalitatea, viul.

În anergia nevroticã, prezentul apare foarte îngustat. Sãrac în opţiuni, vlãguit.

Mi s—a pãrut un pic deplasat sã scriu atât de mult despre un policier—însã şi sã curm prea brusc, de parcã mi—aş fi restricţionat gândirea despre acest roman.

Cititorul lui Wallace discutã teologie pornind de la o scenã de roman—şi fãrã sã o denatureze, fãrã s—o rãstãlmãceascã sau deturneze; e drept cã, în ambele cazuri, el folosea câte un dialog de naturã filozoficã sau eticã, aşadar adecvat unui comentariu sau unei ilustrãri, ori unei analize teologice. De fiecare datã, asociazã şi discutarea unei postãri a altcuiva, şi un principiu general—religios sau etic. Ilustreazã un principiu, cu câte o scenã, un dialog, dintr—un roman.

Catolicul Watson—Verne, Rosmini, Ariosto.
BW, canadeza: ≠--‘Leibowitz’, NS, Lem, Dick. Ep.. ‘Narnia’. Obiecţii.

‘—Mi—a fãcut plãcere.
--Nu atât de multã pe cât se putea!’

Uneori oamenii preferã sã le povesteşti ceva, decât sã le spui direct ce gândeşti; o povestire e mai impersonalã.

Crezul meu muzical rãmâne grunge, post—punk, New Wave, punk.

Gândirea, raţiunea, înţelegerea exactã şi corectã nu sunt ceva de care sã ne putem dispensa, lipsi, sunt necesare—nu—s opţionale, sau superflue. Aiureala, închipuirea au consecinţe.