vineri, 24 ianuarie 2014


Există stângăcii, derapaje, şi există economia unui stil (de ex., Lean). Ceea ce fac unii e să îi reproşeze lui Lean stilul, să îi obiecteze formatul; dar asta înseamnă inapetenţă pentru arta lui Lean, nu o obiecţie reală.
O operă poate să nu fie ratată, chiar dacă experienţa ei e; probitatea criticului înseamnă să îşi dea seama de ambele, să nu îi atribuie operei nerealizarea mizanscenei. Nu orice e pentru fiecare. Stevenson nu e interesant când îl persiflează pe Trollope.
Unitatea de stil a epocii, pretinsă de universalitatea criticului, nu a existat niciodată: nici la romani, nici la barocii spanioli, nici la francezii sc. XVII, nici la neoclasicii sc. XVIII, nici la realiştii sc. XIX. Există mereu o diversitate de opera. A îi obiecta lui Lean că nu e Newell înseamnă a nu fi interesat de Lean.
Plasa ticăloşiei materne, şi cheia anomaliei.

Autorii de literatură populară nu prezintă, în general, interesul uman al unui Scott, sau chiar Dumas şi Féval; ei sunt mai degrabă ca Sue, Ponson sau Cooper. Corolarul e acela că nu trebuie căutaţi în interviuri, etc.; sunt interesanţi numai în naraţiunile lor, nu şi ca oameni.
Verne putea fi interesant; May sau Baum, mai puţin. E necesară o triere. Autorul popular există numai în povestirile lui, ca povestitor. Niciunul din ei nu e Flaubert, ca să ne intereseze şi omul. Simenon e reprezentativ ca ‘sculptor’.

Raţionalitatea, în viaţă, o creezi, nu o primeşti, nu vine de la alţii, nu e un ‘ordin primit’, ci o creezi împotriva velorlalţi; celelalte fiinţe sunt nu neutre, ci ostile. Se poate conta nu pe indiferenţa, ci pe ostilitatea celorlalţi.

Unele naraţiuni ale lui Koontz sunt despre depăşirea coşmarului.

Efectul de noutate al posibilităţilor istorice nerealizate, şi inedite (existase posibilitatea reală ca istoria să fi arătat altfel, cursul evenimentelor să fi fost altul).

Ralentiul psihozei, efectul de ralenti al psihozei asupra percepţiei.

Eliot e un poet interesant, suscită interesul, fără a merita superlative, şi fără a îi egala pe mulţi dintre cei despre care a scris.
Poetica lui datează.

Despre cuvinte


Versetul Sf. Luca. Cuvintele sunt pentru literatură. Cuvintele din viaţă sunt unealtă, nu scop, sunt mijloace ale ipocriziei, voalării, ascunderii, inducerii în eroare. Cui îi plac cuvintele, să le afle în literatură, acela e locul lor. Nu irosi cuvintele pe raporturi cotidiene, nu e locul lor. Cuvântul sincer îşi are locul în scris. Nu fă din viaţă surogatul literaturii.
Viaţa nu e o scenă, ci un camp de onoare. Arta cuvântului nu aparţine vieţii, unde e utilă o altă iscusinţă, inferioară dar necesară în mod stringent. Cui îi plac cuvintele, să nu le irosească.
Umorul stupid, prostesc, forţat, mecanic, pasiunea absurdă pentru câini, sedentarismul sunt semne de disperare, de defensivitate. Dar e şi o imagine gestionată; cred că Koontz e un om secret, şi abil.

Žižek nu e un integrist, sau un taliban; ceea ce spune el e că trebuie recuperată atitudinea lui Lenin, dinamismul lui Lenin, abordarea.
Neînţelegerea curentă decurge din faptul că pe Lenin îl ştim ca revoluţionar, ni—l reprezentăm ca revoluţionar, nu ca analist; dinamismul lui s—a ilustrat în politică şi, în special, în guvernare, ceea ce nu e la îndemâna lacanienilor maoişti cărora li se adresează Žižek, şi care nu au la dispoziţie pârghii ale puterii, state de guvernat. Pentru ceea ce are în vedere Žižek, alţi comunişti sunt la fel de reprezentativi.
Altfel, liderilor comunişti de azi nu le lipsesc duritatea, dârzenia pe care Žižek le găseşte aşa de remarcabile la Lenin. De aceea, tapajul lui e un pic inutil. Cei cărora li se adresează, nu conduc; comuniştii care guvernează au, însă, deja ceea ce el recomandă.
Žižek vrea să conteze ca proponentul atitudinii leniniste. Dar nu există indicii că liderii comunişti actuali s—ar purta prea cu mănuşi.

Latura convivială a lui Johnson, şi mai mult decât convivială, fiindcă aceasta există şi la principalul lui biograf, dar natura veselă, amuzantă, hazlie, parte a veacului său.
Despre ‘superstiţiile papistăşeşti’, evlavia şi pocăinţa lui, se spune că surveneau în pusee, ciclic. Johnson nu era ca Eliot, după cum nu era nici ca şi cei doi neoclasici majori, catolicii Dryden şi Pope. Mai degrabă un sangvin fantezist, ca Dickens.
Însă i—a lipsit robusteţea coerentă a acestuia,; era dezlânat şi delăsător, cum singur o spune.
Dickens a făcut tot cât îi era în putinţă, iar Johnson nu; îi lipsea tenacitatea.
(Dar cei care fac caz de convingerile lui teologice îl transformă într—o caricatură a lui Pascal, îl falsifică.)

Despre misterul demenţei lui Nietzsche pot fi citite articolul lui Khazaee, acela destul de cunoscut al lui Sax.
Ryan, recenzând un studiu al lui Kohler, menţionează urâţenia soţiei lui Wagner. Demenţa lui Nietzsche putuse fi ereditate paternă (‘şubrezirea’ minţii pastorului).

Bennett a scris de câteva ori despre ‘Ecce Homo’, admira piesele lui Becque; sunt nişte pagini risipite de gazetărie literară.

Nici eseurile lui Lucas, nici povestirile victoriene—căsătorii, etc..

Lang are eseuri despre bibliofilie—şi se referă, în general, la bibliofilie (într—o culegere din 1889).

joi, 23 ianuarie 2014

Marginile delirului


Povestiri. A lista. Ungurul.
Postări.
Cetitorii ….
Suta aruncată, azi. Sarmale, ieri. Ziar.
Biografia. Cetitorii …. H.. Ungurul. Ziar.
Emblema.
Armenii. Americanii. Ungurul. Cetitorii …. Biografia. H.. Scuar.
Ocări. Scuar. Haosul.

Pe Zeca o confundam cu Eugenia Vodă.
Citind numele primeia, eu mă gândeam la a doua.
Câţiva dintre autorii lui Schmidt: Joyce, Poe, Bulwer—Lytton, Fouqué, Cooper, May.

Fouqué era de—o vârstă cu Brentano şi Hoffmann, iar Chamisso era ceva mai tânăr, de—o vârstă cu Arnim.
Fouqué s—a recăsătorit la 56 de ani. Era a treia lui soţie.
A fost un stahanovist al romantismului. A predat literatură şi poezie.

Mai pe scurt, delirul a durat două săpt.—din ‘joia franţuzului’(cu fumat, etc.), până în joia de azi, a sutei azvârlite în holul clinicii de chirurgie. Au fost două săpt. de delir istovitor—după tracasările de marţi (atacurile), penuria, frica, apatia resimţită, nepăsarea.
Licărul de subtilitate şi de subţirime sardonică e mereu reflexul subconştientului.
Şi aşa a început—‘franţuzul’, duhoarea, vecinii, etc., hainele.
În aceste două săpt. am recurs la versete, etc..

Catolicul Watson vehiculează un poem al lui Whewell, de un ridicol imens (ceva foarte şcolăresc, ocazionat de moartea primei soţii)—expresia e una foarte convenită, şi banală. Sunt numai clişee—preaiubita şi—a dat duhul, etc..

Nu ştiu de ce se vorbeşte despre ‘istorie imediată’ şi ‘istoria prezentului’, când se poate vorbi de ‘istorie contemporană’ (termen familiar şi romancierilor, istoricilor literari, de artă sau ai filozofiei, etc.).

Aprecierile literare ale catolicului Watson sunt, adesea, deconcertant de peremptorii, de discutabile—scriind despre ‘Gaudentio di Lucca’, apreciază că acesta e ‘mult mai subtil’ decât ‘Gulliver’, iar umorul primei opere ‘merge de la subtil la acela subliniat sarcastic’. E probabil că înţelege, prin subtilitate, discreţia—umor subtil, etc.. (Dar remarc şi că Watson l—a menţionat foarte rar pe ‘Gulliver’, n—a scris despre el niciodată, cu toate că scurtă vreme a scris un blog intitulat după un termen swiftian).

Joia delirului


Sarmale, ieri. Fumat.
Regimul. Suta aruncată. Sângele rece.
La amiază, cădere psihotică, în clinica de chirurgie—arunc o bancnotă, etc..
Aceste exprienţe psihotice, când mă simt încolţit. Dar azi e prima oară când am aruncat bani—suta primită. Sarmale, ieri& ziarul& suta. Cină. Seara, pui şi mâncare de cartofi, compot, icetea, cafea.
Reuniunea ratată.
Seara, văd familiile a doi colegi de gimnaziu.
Circumstanţe. Regim. Emisarul& termen, ajunsul& blonda& . Aleea. Tâmpită. Sila. Armenii& Cooper, la BW …& americanii& poezia. Umorul.
Subţirimea pierdută.
Americanii. Unanimismul. Poemul. Umorul. Povestiri.
Delir intens, joi, cu aruncat bani; ieri, mi., fumat şi, drept cină, sarmale (câteva).
Rezonanţele, sonorităţile acelea ale delirului, ale demenţei, ecourile neaşeptate, clocotul delirului.
Azi, joi, scuturat de delir foarte intens—am aruncat banii în holul clinicii, la ieşire.

Horguelin se referă, mai nou, la romanul din ‚48 al lui Laurent—acesta, unul dintre husari (împreună cu Déon şi Nimier, şi se numeau aşa după un roman din ‚50), a fost regalist, apoi anarhist de dreapta.
Husarii aceştia francezi erau un grup calofil—ca, să zicem, cerchiştii noştri.
Haedens era născut în 1913—Laurent era de—o vârstă cu Déon, Nimier şi Blondin erau ceva mai tineri.
Laurent are şi un eseu despre Beyle. A fost autor popular şi istoric.
Horguelin mai scrie şi despre Schmidt—care îl traducea pe Cooper când avea 61 de ani; era un joycean. A fost şi biograful lui La Motte—Fouqué.

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Restul e altfel de rest, şi explicarea e altfel de explicare.
Antinomiile arată că lucrurile nu sunt bine gândite, nu sunt gândite cum trebuie, până la capăt.

Maşinismul în viaţă, scientismul în gândire.
Maşinalitatea.
Cutume, etc..

Marxiştii melancolici, sau deprimaţi (discret: Adorno, sau pronunţat: Benjamin, schopenhauerianul Horkheimer)--însă nu resemnaţi; aceia sangvini (Marcuse, Engels), sau colerici (Marx însuşi, Lukács).
Orgoliu şi ipocrizie (creştinii antici). Dramul de sfruntare.

Sue: cinismul personal, şi idealismul care e fals, zornăitor, fiindcă e născocit şi demagogic. Idealism fictiv.
Sue nu era Müntzer.
Sue, ca Hugo de mâna a doua.
Idealismul demagogic al burghezilor libertini.
Deceniul cambodgian, anii '70. Decimarea unui sfert din populaţie.

Percepţia (scottiană) a lui Stevenson. Vracul. E mai firească enumerarea de momente, imagini, a frapantului.

Ontologia trebuie scrisă ţinând seama de Holodomor, de Gulag, de cotidianul românesc, de câmpiile morţii, etc., adică de limitele inferioare ale existentului.
Metafizicienii descriu ceea ce văd; eventual pot ghici, dar nu pot cunoaşte ceea ce nu au văzut.

Neoclasicismele europene care au precedat romantismul însemnau arta versurilor; romantismul a redescoperit poezia (aşa cum existase, cândva, la Homer şi alţi greci, Vergiliu, Horaţiu, Dante, Ariosto, Tasso, Shakespeare, Racine, La Fontaine).
Neoclasicismul consacrase meşteşugul versurilor.
Inspiraţia revendicată înseamnă nu improvizaţie, sau cârpăceală, ci altitudine.

Naraţiunea oricărei bibliofilii autentice e aceea a unui metabolism şi a utilizării, nu a unei stocări, a acumulării, a aluviunilor.
Koontz& Steiner (cr.).
Derrida.
Absenţa tocmai a remarcilor de ordin critic în conversaţiile lui Koontz (nu se referă nicăieri la scrieri admirate, etc.).

Cele 50 de subiecte istorice, la îndemână.
Genericul visului.
Brumaru. Jindul.
Eseul fundamental, scris de un nescoţian.

Scott şi visul meu (12 ani), recapitularea dibace din eseul ilustru, pe care şi Stevenson trebuie să îl fi cunoscut.
Beyle, umoristul Dumas, realistul Scott, şi idealiştii demagogi (Sue şi Hugo).

Nietzsche a recomandat competiţia, nu invidia; sau: invidia competitivă, nu aceea posacă şi încrâncenată. Nietzsche e eticianul competiţiei, al unei virtuţi, nu al pizmei, al invidiei dizolvante, sterpe.
Nietzsche a recomandat competiţia, dar nu pare s—o fi recunoscut în istoria economică a timpului său, ca motor al capitalismului. Identifica competiţia hăt—departe, la greci, dar nu o recunoştea în amploarea ascensiunii capitalismului.

Marx a fost filozoful formelor alienării, nu al cauzelor ei; la el există istoria, însă metafizicul e sumar, schematic, unilateral. Contrastul cu Schopenhauer e instructiv, la acesta primează interesul pentru cauzele alienării, iar formele ei sunt studiate numai empiric, şi cumva disparat. Teoria alienării a ambilor e incompletă: sortarea şi explicarea formelor, la primul, accentul pe cauză, studiul fundamentului metafizic, anistoric, la al doilea.
Comunismul politic, etatist, nu are legătură cu utopia, ci cu revanşa, e politica vindicativităţii, a revanşei; baza tendenţială, 'îndreptăţirea socială', i—a lipsit întotdeauna.
La Lukács, e o situaţie de neasumarea experienţei.

Despre Scott s—a scris bine nu ca analize, analizele sunt fără importanţă, ci ca recapitulări de imagini, sugerând înrudirea literaturii lui cu 'Halimaua'.
Aşa îl citea Beyle, iar acesta era un admirator al realismului englezilor, ca şi Thackeray, care îl denumea umor.
Stevenson merge prea departe, analizându—i romanele ca şi cum ar fi fost ale lui Dickens (adică, cu fizionomii net independente literar).
Impactul realismului lui Scott, la un critic format de umoriştii realişti englezi. Dimensiunea picarescă, de care Scott nu era străin.
Koontz vorbeşte despre Corman, de parcă el însuşi ar fi Buzzati.
Koontz despre răul mizantropiei, 'răul mimetic'; semnficaţia diversiunii 'paterne'.

Koontz e Corman al literaturii; Corman nu e Fellini, aşa cum nici Koontz nu e Calvino—sau Buzzati.
Nu ştim cum să articulăm, cum să asamblăm latura veselă, ludică, etc., a lui Johnson (la picioarele statuii căruia m—am fotografiat, în Londra), cu latura posomorâtă şi pioasă. Decât să le asamblăm stângaci, artificial, verbal, mai bine să le gândim separat, ca distincte, fără alte însăilări sau alinieri forţate, zadarnice.
Nu ştim cum, sau de ce, era în ambele moduri.
Laura. Religia& 'neamul'. Mâna. Pas. 'Charny'. Delăsarea.
Obrocul, nevinovăţia, căţeaua ordinară, târâtura degenerată—şi pietatea.
Dreptatea.
Liceul, îngrădirea, şi aniversarea—veninul, ieşirea, ceea ce 'nu ştiam'.

Americanii au publicat lista anuală, recapitularea.
Brumley aminteşte hitul lui Lee, 'Utopia' lui Morus, 'Manalive', şi presară o imbecilitate necuvenită despre povestirile lui Bradbury.
A. Clark are o remarcă interesantă despre 'Gatsby': vârsta necesară.
Coren a citit McEwan and O'Brian.
Esolen vorbeşte despre Bacchelli (la a cărui capodoperă mă gândisem chiar azi).
Meconi reciteşte anual un vol. al Eleonorei Stump.
Morrissey aminteşte ceva interesant de Ashley (despre psihoterapie).
White recomandă romanul lui Franzen.

E nevoie de credulitate, superstiţie şi trăsături psihotice pentru a scrie literatură gotică (Stoker, Lovecraft, Koontz), şi de ateism implacabil pentru a o gusta.
Steiner despre 'Potter' (limbajul romanelor), girul.
Idealismul demagogic (Sue, Hugo, Dna. de Ségur), şi cinismul subiacent, necruţător, şi perceptibil (reculul experienţei).
'Rinul' (hugolian).
Marais, ecranizările, şi rocambolescul. Trăsătura sinistră a lui Marais, la locul ei în acranizarea 'Misterelor …'.

Un paragraf al Ilariei Ramelli, dat ca adnotare la un răspuns atribuit Sf. Anastasie al Sinaiului, îmi semnalează ceva din interesul filozofic al patristicii (Învierea ca restaurare, ca revenire, dar şi ezoterismul origeniştilor).

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

E medicină, unde ai de—a face cu toate scursurile ….

Româneşte vă spun ...


Popoarele îşi recunosc defectele; românii sunt singurii care se recunosc ca târâturi, otrepe, mehenghi, coţcari. Românii sunt o clică bolnavă de bârfă, invidie, ipocrizie. O haită, o adunătură de hiene, gloata otrepelor, scursura istoriei.
Remarcile lui Hasdeu despre 'religia neamului' erau bun simţ elementar.
Numai că la mine nu e patriotism exasperat, dezamăgit, răsfrânt (ca la Nietzsche sau Patapievici), ci luptă pe viaţă şi pe moarte.
Românii sunt o specie care nu a atins pragul conştiinţei (care e o determinare culturală, nu biologică), rebuturi ale istoriei; asta e ceea ce spune şi Ţuţea, cu toate că într—o formă mai francă.
Corelativ, românii înţeleg numai limbajul insultei şi tracasării, ascultă numai de gârbaci.
România e această anomalie, o republică a firilor de sclavi, o cloacă de degeneraţi care nu au atins pragul umanizării, al conştiinţei. Nu e vorba de criterii legale, ci de răul transcendent, de miasma care învăluie neamul, de animalitatea invidiei şi vicleniei (nehegeliene, ci a lui moş Nechifor, e dialectica lui moş Nechifor).
Românii sunt numai invidie şi ipocrizie clocite, oligofrenism răscopt, un capitol de teratologie etnică, reversul malign al istoriei. Doar în asemenea cotloane de beznă se putea furişa anomalia bolşevismului, numai aici exista terenul pentru nelegiuirea capitală.
Românii sunt hârdăul Europei, de mână cu albanezii şi alte stârpituri sin Balcani.
Harta ticăloşiei e chiar harta totalitarismului politic şi a scelerării: România, Albania, Bulgaria, Sfânta Rusie. E, totodată, gheara ortodoxiei, şi imperiul înşelării.
Esenţa neamului e moş Nichifor al lui Creangă, mehenghiul cel şugubăţ, otreapa jovială, pusă pe şotii.
Această haită de degeneraţi va recunoaşte cu promptitudine umanul şi—l va persecuta până la exterminare. Rostul românesc e exterminarea umanului (Eminescu, Iorga); Brâncuşi, Eliade s—au salvat plecând.
Scopul românilor e suprimarea a ceea ce nu e ticăloşie ternă, neam de zombi, de cadavre.
România însăşi e o anomalie, ceva ce nu ar trebui să existe, o ticăloşie prin ea însăşi, prin existenţa ei ca atare.
Românescul înseamnă coşmarul morţilor vii.

vineri, 10 ianuarie 2014


Proust cunoştea sentimentele atribuite lui Bergotte (ratarea, 'bucata de zid galben') nu fiindcă erau ale lui France, ci deoarece le încercase el însuşi, erau chiar ale lui.

Inegalităţile sociale sunt proiecţia răului din fiecare om (precedenţa diencefalului), sunt numai forme, nu substrat; ceea ce nu a putut să observe Marx e că amoralismul burghez e nu avangarda emancipării, şi semnul nerăbdării revoluţionare, ci scindarea cea mai absurdă a fiinţei. Nu morala e apanajul epocii burgheze, ci amoralismul (sfruntat, cinic, teribilist, blazat—sau cârpăceala precritică a aiuriţilor), negarea întâietăţii acelei dimensiuni interpersonale pe care Feuerbach, încă alimentat de teologie, de religie, o sublinia şi o recomanda.
Aşa—zisa etică a comuniştilor e numai morala instrumentalizată, aservită, manipulată, mânuită, stâlcită, deontologică, deoarece comunistul e dispus la orice eroism, numai să nu i se menţioneze morala, numai să o scurtcircuiteze; există, la comunişti, ca şi la nazişti, o fobie a interpersonalului, excesul contrar al moralismului şi miopiei ipocriziei burgheze; în numele ripostei date ipocriziei, talibanii propun amoralismul, inclusiv sub înfăţişarea eticii.
Iar în vieţile lor, la Lukács ca şi la Heidegger, numai dezmăţul şi josnicia unor sceleraţi şi psihotici.

Amuzamentul copios, socialmente acceptabil, i—l oferă societăţii de monştri, de zombi, nu imbecilul, ci geniul, a cărui masacrare e mult mai desfătătoare.

În studiul despre Nietzsche, scris postbelic, filozofia lui Lukács se axează pe dialectica naturii, în formularea lui Engels din 'Dühring': cheia ontologică a postulării unităţii realului (aproximată de filozofii), 'material' însemnând ceea ce nu e element al conştienţei, ci independent de ea (remediul solipsismului).
În studiul postbelic despre Nietzsche, Lukács se pronunţă în numele dialecticii naturii, ca principiu explicativ fundamental.

Această critică culturală esenţial nedialectică, mecanicistă, unilaterală, tendenţioasă, neinteresată de ambivalenţa şi polisemia realului.

Critica culturală a lui Lukács e una foarte nedialectică, indiferentă la ambivalenţa şi misterul existentului. E o gândire mecanicistă, bornată (deversând, de la o vreme, în retorica mohorâtă a clănţăului stalinist).
Dar însăşi critica culturală a lui Lukács e mecanicistă, nedialectică, sumară, recurgând mereu la şabloane anoste.
Elitismul lui Nietzsche rămâne tot unul social, de clasă, sau castă, e tot ceva exterior.

duminică, 5 ianuarie 2014



Discutând 'Tezele' lui Marx, Bloch se referă la Feuerbach, Hess, Predica de pe Munte. Se pare că, pentru Marx, revendicarea drepturilor avea întâietate asupra reformării morale, Bloch nu aminteşte deloc complementaritatea celor două. Condiţiile economice corectate ar antrena schimbarea morală? Cred că Feuerbach vorbea despre altceva decât Marx (care, dezinteresându—se de religie, ca şi de umanitatea dinafara oraşelor occidentale, se dezinteresa şi de morală, de aspectul inefabil al acesteia): existenţa omului e trăită în planul interpersonalului. Poate fi condiţionată de social, cum şi e; dar e trăită ca relaţionare directă.
Există, în nerăbdarea arătată moralei feuerbachiene, teribilism şi epatare, un nărav al lui Marx.
Se poate întreba şi: până la trecerea la socialism, de ce să neglijăm resursele transformării personale? Se poate ca Hess să fi avut dreptate, şi să nu fi meritat condescendenţa lui Bloch. E detectabilă, la Marx, o indiferenţă convenţională faţă de moralitate. Mie mi se pare că determinările antropologice feuerbachiene sunt nu completate, ci neglijate şi bagatelizate. Există un fel de amoralism expeditiv, o amoralitate a desconsiderării valorilor propuse de Feuerbach. Cred că nu tot ceea ce a spus Marx despre Feuerbach e concludent (în sensul intenţionat); există o surditate a lui Marx, care i—a 'corectat cursul' (după interesul pasager, de circumstanţă, contingent, arătat unui autor la modă). Relaţia gândirilor lor nu era organică.
Marx părea să creadă că Predica se referă la revendicarea drepturilor, şi că potenţialul ei revoluţionar lasă de dorit.
Stilul contondent al lui Bloch, şi inventivitatea lexicală, în vols. din '38--'47, nu m—au încântat.

Polonezul a scris despre 'Principiu …' în 'Curente principale …', v. III.
Un eseu al lui Kellner poate fi citit aici.

joi, 2 ianuarie 2014

Viaţa lui Steiner



Am citit ‘Errata’ într—o traducere de natură să desfigureze şi dezonoreze originalul, traducere ineptă la care m—am referit separat.
Acest evreu cu simţul viului s—a interesat cu precădere de doi poeţi catolici (Dante şi Racine), cărora li—l adaugă pe un al treilea (Claudel), şi de epopeile greceşti, şi a urmat, ca student la Chicago, cursuri de gnoseologie tomistă.
Steiner subliniază corelarea înclinaţiilor lui cu împrejurări biografice (heraldica, epopeile greceşti, ‘Bérénice’) şi educaţionale (formaţia franceză).
Proba faptului că o viaţă merită relatată se află nu în viaţa însăşi, ale cărei evenimente, oricât de dragi i—ar fi celui care le—a trăit, rămân de semnificaţia strict personală, ci în relatarea însăşi; relatarea ca atare motivează interesul, nu viaţa care îi serveşte ca subiect.
Farmecul de găsit îi revine, întreg, relatării, unghiului experienţei.
Aşa se face că nu e nevoie să fi trăit viaţa lui Rousseau sau Ghica; e deajuns aceea a lui Creangă, însă bine narată.
Învăţămintele care l—au marcat precoce pe Steiner sunt despre moarte (‘Iliada’), despărţire (‘Bérénice’), abisul multitudinii (heraldica); tonul e senin, vioi şi amar. Sadismului patren îi corespunde, filial, masochismul sublinierii câtorva momente de revelaţie amară: absurditatea şi neîndurarea morţii, inevitabilul şi fatalitatea despărţirii, etc.. Voioşia stilului nu trebuie să înşele. Învăţămintele recapitulate de Steiner ţin de registrul terifiantului, al traumei. Dar ceva le—a preschimbat în seninătatea înţelepciunii. E cartea unei izbânzi.
În eseul despre heraldică, Steiner vorbeşte despre două lucruri, absolute distinct: uncitatea şi pluralitatea. Obiectele ar putea fi incomensurabil de unice, chiar fără a fi şi incomensurabil de multe.
Steiner e preocupat mai degrabă de pluralitatea individualităţilor distincte; de inifinitul enciclopedic.

Când Lev Bronstein e comparat cu Isaia, când Iisus trece în patrimoniul iudaic (iar evreii sunt prigoniţi fiindcă Iisus era evreu), când evreii înseamnă pribegii (nu bancherii, finanţiştii, etc.), când creştinismul înseamnă Inchiziţia (nu monahii, etc.), când Bronstein e citat cu evlavie, iar Părinţii Deşertului niic nu sunt amintiţi, când evreii devin o rasă de profeţi, se omite soarta proorocilor în chiar mâna poporului ales, se omit pogromurile anticreştine, istoria de trădări, etc., înseamnă că avem de—a face cu o pledoarie.
Cu alte cuvinte, ideea iudeo—creştină a reprezentat—o numai Iisus (niciun Avvă nu e citat, aşa cum e citat Bronstein), iar ideea socialistă, mai ales evreii; concluzia acestei revendicări duble e un rasism net, evreii ca elită morală a omenirii.

Tonalitatea desuetă şi anacronică a pledoariei pedagogice trimite la un întreg socio—educaţional dispărut, abolit; Steiner nu are blazarea adusă la modă încă de intelectualii interbelici, iar absenţa ei e atât spontană, căt şi decisă, un pic convenită.
Opţiunea de a fi de modă veche, desuetudinea asumată, şartul, demodarea au, la nivelul lui Steiner, o anume afectare. Steiner nici nu e singurul comparatist ori istoric literar care să se pronunţe împotriva semioticienilor, a valului de scientism mimetic, etc.. Ne amintim, de la noi, de atât de lipsitul de farmec Marino (ale cărui lipsuri umane le menţionase, undeva, Ciocârlie).
(Dar, dacă tot am adus vorba, şi Steiner ar conta, pentru clujean, drept un eseist.)

E interesant că majoritatea celor amintiţi cu generozitate de Steiner nu sunt oameni ai dialogului, ci mai degrabă ai monologului tăios, contondent, şi ai controversei (temperamentalii: Scholem, scoţianul MacKinnon, Boutang, Philonenko). E vorba mai degrabă de a asculta nişte monologuri, rostite adesea peste capul celuilalt.
Dintre cei menţionaţi, Steiner se recunoaşte tributar faţă de doi—MacKinnon şi Boutang.

Savoarea steineriană există, distinctă, netă.

Steiner revine asupra carenţelor scientismului, o relativizare binevenită a paradigmei umaniste principale—mai mult decât atât, o punere în cauză.

Cele unsprezece eseuri ale concluziilor unei vieţi sunt despre heraldică, epopeile greceşti, ‘Bérénice’, studenţia la Chicago, evreitatea, destinul evreiesc şi dăinuirea antisemitismului (explicată de Steiner prin recurs la ipoteza suprimării proorocilor, neconvenabili), muzică, limbaj, omuciderile în masă ale sc. XX, filologie şi oameni întâlniţi în universităţi (Tate, posacul House, Blackmur, voltairianul Scholem, kierkegaardianul MacKinnon, Boutang, Philonenko, apoi cei patru studenţi care îşi puteau întrece maestrul), locuri iubite (localitatea franceză, apoi Gerona din Catalonia, strada West 47th. din N. York, hoteluri şi ape curgătoare: Rinul la Basel, Arno la Florenţa, Limmat la Zürich, Weimarul), dispersarea puterilor şi pionieratul.
Steiner schiţează chipul nobil al lui Tate.

Nu putem privi scrierile comuniştilor ca şi cum ar fi intacte filozofic, neatinse de molii, atemporale. Istoria a invalidat mult, a falsificat mult, şi nu se poate vorbi despre ele ca şi cum timpul nu a lăsat urme.
Dar scrierile acestea au suferit eroziunea, infirmarea măcar parţială, au urme de molii. Rămân sugestii, direcţii, idei, nu şi inventarul lor complet.
Iar la nişte materialişti sunt deconcertante ipoteza, orgoliul şi pretenţia imuabilului, a aprioricului, a asigurării apriorice, axioma corectitudinii apriorice, a valabilităţii imuabile, în dispreţul modestiei epistemologice teoretizate; însă Korsch, Marcuse nu gândeau astfel, nu greşeau în acest mod, şi au recurs la revizuiri,a la recapitulări concludente.
Reazemul în aprioric, în imuabil, e o tendinţă psihică, dar una impotriva căreia tocmai materialismul ca atare ar fi trebuit să imunizeze, nu la care să predispună.
Nu e vorba numai de stalinism. Urmele de molii datează încă de la începutul Revoluţiei bolşevice, al primei înfăptuiri. La aceasta se mai adaugă şi evidenta lipsă de perspicacitate politică şi de simţ al realităţilor, remarcate la atâţia autori comunişti, de o stângăcie politică neverosimilă.
Se vorbeşte cu complezenţă şi uşurătate despre naivitatea practică a câtorva autori comunişti (Korsch, Bloch, dar şi Gide), ca şi cum ar fi tipologic nişte zăpăciţi, uşor de dus, aerieni, zevzeci, dar tocmai despre asta e vorba, fiindcă în acest caz rămânem la retorica bunelor intenţii, a aspiraţiilor egalitare, nu la imperativul leninist al analizelor concrete.

Cele câteva subiecte: Dna. Y., ‘Şega’, dezîmbâcsirea, filozofia.

Există şi o înţelegere de împrumut, mimetică, aşa cum era aceea a lui Eliade pentru avangardă; Gide menţionează faptul (acestui tip de pricepere falsă, nesinceră), în jurnalul său.
Eliade ilustrează, ca autor, şi paradoxul unor romane joyceene scrise la repezeală, şi amorfe. Adică, ia de la Joyce tocmai contrariul artei acestuia, aparenţa, spoiala. Scrierile respective ale lui eliade sunt joyceene nu prin adevărul lui Joyce, ci, dimpotrivă, prin aparenţa lui ‘Ulise’.
Eliade reprezintă oximoronul unui joyceanism anticalofil şi cârpăcit, aluvionar şi haotic, răstălmăcit, ratat, dealtfel repudiat.

Pare un lucru elementar şi care ar trebui să fie evident, dar Žižek reprezintă trecerea la eroicomic; unele afirmaţii ale lui nu rezistă criticii, în acelaşi fel ca acelea ale lui Bloy, ele ţin de pamflet şi de geniul rabelaisian; slovenul diferă de Lenin, ed ex., aşa cum Bloy diferea de vizionarele care îl inspirau. Aici, duhul transcende limbajul. A îl taxa de şnapan filozofic arată o neînţelegere fundamentală.
Indignarea naivă a criticilor lui ratează dimensiunea inefabilă, rabelaisiană, a lui Žižek; acest admirator al lui Beckett trebuie să fi identificat tocmai dimensiunea joyceană a lui Lacan.
Dincolo de strategiile mediatice, care îi reţin pe morocănoşi, în Žižek avem geniul rabelaisian, pamfletar şi ludic, ca al lui Bloy, atestat şi de preferinţa pentru autori ca Lacan şi Beckett (autori de calambururi metafizice), aşadar nu formă fără conţinut, cum li se pare neavizaţilor, ci inefabilul rezultat din conţinut şi formă, dezinvoltura celui care îşi permite, ca G. Călinescu, să ofere o intelectualitate din cele mai desăvârşite, ca treibilism ironic, ludic şi epatant, şi umor inefabil.
Rabelais, Sterne, Bloy, Joyce, Beckett, Lacan sunt câteva din reperele majore ale acestui simţ intelectual excepţional şi neîngrădit, care pretinde forme literare de o elasticitate totală, iar marxismul e cum nu se poate mai apt să ofere elemente filozofice satisfăcătoare.

Iconoclasmul cultural, când nu e teribilism insolent, înseamnă emanciparea de o autoritate resimţită ca povară, dezvăluie o inferioritate resimţită.

Dacă Stalin ar fi fost mai puţin elementar, să zicem, ar fi fost Troţki; ambii aparţin tipologiei satrapilor, sunt figuri politice fasciste. Troţki e dublul politic al lui Stalin.
Or, ceva în natura Teoriei critice a făcut posibilă dominaţia politică a acestor satrapi.


Dar neasumarea politică e o greşeală. Ca istorie a partidelor comuniste, istoria materialismului modern trebuie să răspundă la întrebarea referitoare la cauzele şi resorturile falimentului organizaţiilor. Preetutindeni, organizaţia a fost, în linii mari, inferioară nu numai învăţăturii, teoriei, ci şi contextului existent. Intervenţia pozitivă a partidelor, guvernarea, a însemnat numai ruină şi totalitarism. De ce? Partidul corespunde unei utopia nerecunoscute ca atare, unei înţelegeri utopice gata de orice subterfugii şi cedări, rabaturi.
Cu cât mai revoluţionar în cuvinte, în lozinci, partidul a fost cu atât mai iresponsabil; lozincile nu sunt gândire, ci negarea ei, mantre. Răspunsul nu poate fi neasumarea politicului, marxismul apolitic e o himeră, iar drumul trece printre Scylla apolitică şi Charybda partidului.

Teoria critică trebuie să fie o analiză, nu o diatribă, un rechizitoriu; indignarea nu e un ghid de încredere, iar rechizitoriul furibund implică un rabat de la intelectualitate, o încredinţare în puterea retoricii goale, a vehemenţei.
Nu e surprinzător ca leninistul Žižek să fie bagatelizat şi ironizat de către ornitorincii stalinişti de azi, organisme intelectuale fosile, ale căror anacronism şi caducitate sunt explicaţia suficientă pentru obtuzitatea militantă, şi demoralizantă; sunt aceiaşi care îi bagatelizează pe comuniştii hegelieni şi autonomi de acum aproape un veac, stirpea lui Zinoviev.

Când se vorbeşte despre stângăciile romanelor cu ‘Potter’, se are în vedere, probabil, că autoarea lor nu e de nivelul lui Tolkien, Collodi, Dahl, Pullman. Dar remarca e futilă, şi nu serveşte la mare lucru.

Pleava impresiilor: blazarea, aroganţa şi neruşinarea criticului de a se pronunţa despre mai tot ceea ce i—a căzut vreodată în mână. Nonşalanţa aprecierilor peremptorii.
Biologia organismelor, şi protestul împotriva mecanicismului inaugurat de anatomia microscopică şi submicroscopică (trecerea la anatomia ţesuturilor, apoi la morfologia celulei). Dar organismele înţelese nu ca ansambluri citologice, ci ca agenţi dinamici unitari, aşadar, nu o sinteză de la celălalt capăt al biologiei moleculare (după străbaterea, parcurgerea ei), ci pornind de la observarea viului.

Mrejele microscopicului.
Mecanicismul virchowian—abia retuşat, dres.

Posibilitatea înfricoşătoare, demoralizantă, ca orice enunţ doctrinar să fie imobilizat, ţintuit, instrumentalizat, răsucit după plac, redus la o sintaxă manipulabilă, răstălmăcit.

La 10 z.. La 3 s.. Carnet …. Blonda. Tainul. Jalon, azi. Pragul. Ieri/ dim., biletele, biletul\ sumarul, etc.. 3 z.. 3 vols..
Laura.
3 vols..
Rachiul.
Adulta aparte. Femeile de marţi. Turistul, cf. azi. Jalon, azi. La 10 z.. La 3 s.. cf. ieri, biletele, sumarele, etc.. 3 vols.. Aer. Cina.
Resurse. 3 vols.. 3 z.. La 3 s.. Jindul, azi. Cafeaua& fructe& chefliii.
Postări. Scrisul. Aer. A lista. Tratatele. Înviorarea. Duhul. Realul. Turistul. Târcoale.
Listate. Tratatele. La 3 s.. Carnetul …. Miros. Fraţii. Blogul …. Vremea. Aer. Resurse.
Vârful …. Vols.. Vârful& degete, etc.. Carnetul …. Carnetul de sb.. La 10 z.. Blonda. Turistul. 2 l.. 15 z.. La 3 s.. Miros. Carnetul …. Listate. Cafeaua de azi.

Listate. Tratate, la 11 z.. Blonda. Discul, ieri (mi.). Prânz. Cafele. Cafeaua, ieri. Fructe& obez& . Formă. Resurse. Tel. de mi.. Carnetul de luni. Tânăra. Jalonul, ieri. Postări. Degete& rândul. Salariu. Miros. 3 vols., cf. ieri. 15 z..
3 vols., cf. ieri.
Biletele& sumarul vol.. Etc..
Blonda. Scheciuri.
Degete& rândul. Salariu. Blogul …. Blogul …, cf. vin.. Tempo. Tel. de mi.. Blonda. Jalon. Resurse. Prânz. Cafea. Rufe. Cafeaua. Fructe. Formă. Depăşirea. Tratatele. Listate.

Rabelaisianul. Muzică. Sumarul ca tabel. La 10 z.. Blonda. Competiţia. Duhoarea. Pucioasa. Miros.
Surdit..
Listate—azi. Tratatele. Carnetul de luni—la 3 ½ s.. Fraţii …. Blogul …. Blogul …, cf. vin.. Jalon, ieri (mi.). Blidul.
Resurse. Gărzi& stagii. Mâncare& cafea. Banii. Fructe& …. Noul. Prânz. Icetea. Vreme. Cafeaua, ieri. Cină. Biletele, etc.. Formă. Fructe. 3 vols., cf. ieri. 3 vols.& glucide. Prânz. Rachiu. 15 z.. 3 z.. 3 vols.. Degete& rândul. Salariu. Cheia. Vârful …. 3 z.—eseuri& excolegul& 3 vols., cf. vin. (la 12 z.)& dum.. Discul uitat. Listate—azi. Sumarul, ca tabel. Competitivitatea. La 9 z.. Blonda. Efecte. Miros. Rufe. Postări. Sb., degete, rândul& joi, H., interv.& dum.& vin.. Bilete.

Asiaticul. Malko. Limpezimea& fumat& baie. Rândul& degete. Salariu. Vârful …. Obrajii. Competitivitatea. Tel. de mi.. Listate—azi. Tratatele. La 10 z.. Blonda. Efecte. 3 vols., cf. ieri.
Competitivitatea. Blonda. Efecte. La 10 z.. 3 vols., cf. ieri. Vremea. Carnetul de luni …. Tânăra. Adulta aparte. Blogul …. Blogul …, cf. vin.. Tel. de mi..
Halatul. Eseuri. Asiaticul. Listate, azi. Tabelul vechi. Sumarul, ca tabel.


Reflecţia politică a lui Jaspers pare pedestră. De bun simţ, moderată, echilibrată, dar pedestră, lipsită de anvergură, mai degrabă raţională, decât raţionată; nu o gândire, ci remarci ale unui patriot şi umanist. Carenţa aceasta cred că poate fi atribuită pe drept nu kantismului, care a susţinut politologii de anvergură, vaste, ci mai degrabă datului personal, direct ineluctabilului individual. Jaspers nu era omul pentru o înţelegere politică reală, lipseşte filozofia necesară. E un defect nu al kantismului, ci al autorului, nefăcut pentru aşa ceva.
Politica e o preocupare specifică tinereţii, în sensul că e o preocupare timpurie, precoce.
Pentru atâţia oameni, a discuta politică înseamnă a discuta guvernarea, ticăloşiile partidelor, ce e mai strident, mai vădit.
Dar eu mă gândesc la gazetăria politică a radicalului Chartier, şi la preocuparea politică pură a atâtor filozofi de seamă.
Şi aici, însă, mişcarea filozofică trebuie să fie aceea centripetă, logică, a ‘despecializării’; aducerea reflecţiei politice la uman, la detreminările esenţiale, nu deversarea în iureşul mascaradei şi al ipocriziei.
De la faptul politic, nemijlocit, trebuie făcută trecerea către uman.

Ceea ce Mann ironiza şi sublinia, destul de necavalereşte, e tocmai talibanismul lui Lukács, ‘avântul’ revoluţionar; Naphta nu e un portret (nici măcar un ‘portret inspirat de …’), ci o caricatură. Gest destul de nedrept faţă de un admirator avizat, cum era Lukács.
Rămâne faptul că tânărul Lukács era o apariţie interesantă şi remarcabilă, un ‘personaj’, cu toate că subînţelegem că impresia făcută romancierului venerat nu era chiar cea mai bună.
Însă suveranitatea ironiei lui Mann arată libertatea acestuia în raport cu admiratorii lui.
Pentru crearea lui Naphta, Mann utilizează nu portretul, ci caricatura lui Lukács, impresia caricaturală, se inspiră din aspectele caricaturale (şi carnavaleşti) ale talibanismului acestuia.
E omul redus la o funcţie—la fanatismul politico—filozofic.
Dar şi lui Lukács i—a rămas la îndemână o formă a suveranităţii: imparţialitatea criticului, exeget senin al lui Mann; în felul acesta, într—adevăr dialectic, Lukács şi—a putut lua revanşa—şi cu brio.


Tot ceea ce există, există ca mizanscenă, ca realizare. Actul interpretării—(filozofice, literare, etc.)—e dependent de nenumărate imponderabile, un act existenţial, deschis şi dinamic, latură a unui întreg deschis, nesurvolabil, dinamic. O teorie a actului critic e de nedisjuns de o teorie a ceea ce e experimentat, a obiectului criticii, care e mizanscena, datul spiritual.
Scopul criticului nu e de a îi domina pe alţii, impunându—le calapoade ale percepţiei, dictând, legiferând. Chiar ca realizare superioară, experienţa artei rămâne individuală, e intrinsec inefabilă.
Caracterul de obiect al operei nu îl presupune pe acela de obiect inerţial, manipulabil, ci de termen al unei relaţii. Funcţia de înţelegere a artei nu e instrumentalizabilă; de fapt, e, însă aceasta arată o răstălmăcire şi o neînţelegere de sine.
Faptul că, în genere, critica e posibilă, nu înseamnă şi că e posibilă în orice formă, oricum, sau că va reuşi mecanic.
Scopul criticului nu e ca, depăşindu—şi sau negându—şi înclinaţiile, să ‘recunoască’, echitabil, merite, ci să ajungă la rezultate a căror valabilitate pentru alţii e mereu condiţionată de înrudire.
Atât scrierea criticii, cât şi utilizarea ei de către alţii, presupun înrudire.
Acolo unde el nu există plenar, actul critic nu funcţionează plenar.
Criticul are drept ţel ca, savurând, să cunoască, ideea comunicării ideilor lui fiind aceea că vor elucida şi gândurile altor câtorva, într—un dialog deschis şi obiectiv.
De unde, artificialitatea şi orgoliul pretenţiei, absurde, de a se pronunţa ‘neutru’ despre tot ce s—a scris sau publicat, în necunoaşterea propriilor limite, etc..
Actul criticii poate încuraja tendinţa de a domina şi maltrata, când nu e vorba despre pornirea francă de a epata, etc. (histrionismul foiletonistului care se pronunţă despre orice îi cade în mână, ca şi cum asta ar interesa, ori acesta ar fi scopul, sau aceasta ar mai fi critică).

Vizând formalul şi aprioricul, imuabilul, prin tipologii de inspiraţie weberiană, Lukács rămâne în cadrul universalului filozofiei germane clasice, al abstracţiunii, gândirea sa nu depăşeşte datul înţelegerii burgheze a realului şi a lumii, deşi o denunţă cu vehemenţă. Tipologiile wewberiene sunt abstracţiuni, istorie kantiană, aşa cum Lukács probabil că o ştia.
Weber e expresia cea mai înaltă a unei ştiinţe sociale kantiene, realul preopinent, iar înaintea tipologiilor sale, Lukács capitulează (cum avea să o facă şi Marcuse). La Weber, marxiştii nu se confruntă cu kantismul derizoriu al epigonilor, ci cu realizarea ştiinţifică supremă; iar acesteia nu mai ştiu să îi vină de hac.
Lukács bagateliza cu abilitate kantismul surogat. E o tactică. Dar în faţa formalismului cu adevărat ştiinţific, într—adevăr raţional, nu poate decât să şi—l însuşească.
Aprioricul, abstractul sunt datul fundamental al filozofiei germane clasice, ‘garantarea’, tipologiile pure, etc.; iar ispita e prea mare, ca marxiştii să nu îi cedeze. E, mai departe, tiparul idealismului nemţesc.
Există o ordine raţională a intelectualităţii; nu e întâmplător că marxiştii austrieci pot fi biruiţi, dar kantismul lui Weber, nu.
Weber înseamnă triumful ştiinţei sociale kantiene, burgheze.
E irelevant că—l învingi pe Bernstein, relevant e că îl accepţi pe Weber.
Teoreticienii comunişti au obţinut victorii uşoare, dar nu şi victoria care contează.

Sunt curios dacă nici cele cinci decenii de bolşevism european (plus alternativele asiatice, etc.), ce au urmat publicării scrierilor lui politice de tinereţe, nu l—au convins pe Lukács de necesitatea şi oportunitatea revizuirilor; tinereţea lui a coincis cu aceea a regimurilor comuniste, a bolşevismului sovietic.

Lukács îi menţiona sau cita cu respect pe Weber, Simmel, Cassirer, Tönnies; îi ridiculiza numai pe epigoni.

Tönnies provenea dintr—o regiune de sub stăpânire daneză—o peninsulă frisiană. Ca licean, era ataşat de Storm; studierea lui Hobbes i—a fost sugerată de Paulsen, şi a început—o la 21 de ani. (Paulsen era elevul lui Fechner.)
Rudolf Heberle vorbeşte despre ‘vena poetică a multora dintre scrierile’ lui Tönnies.
Avea 32 de ani când a murit Bachofen.

Corespondenţa între cuvânt şi lucru e o falsă problemă; cel care desemnează e actul de vorbire, întregul vorbirii, cunoaşterea e un fapt psihologic, trăit, nu semantic. Caracterul trăit al înţelegerii.

Psihologia mai nouă nu doar că a remediat disjungerea kantiană între subiectul cognitiv, abstract (eul fichtean) şi subiectul psihologic, empiric, care a dus la emanciparea nemotivată a teoriei cunoaşterii, prin ‘asigurarea aprioricului’, garantarea transcendentală a autonomiei, dar chiar l—a revendicat, prin Piaget, pe Kant drept precursor al psihologiei cognitive moderne. A readus kantismul în matca antropologiei.

‘Semnificaţia biologică a actelor umane’ devine o expresie care poate nedumeri, de o semantică incertă, numai din perspectiva mecanicismului biologic actual, nu şi pentru o biologie cuprinzătoare, raţională, care înţelege dimensiunile, locul şi valenţele antropologiei. Antropologicul în ansamblu e biologie, fapt de viaţă.
Se poate spune şi: ‘semnificaţia naturală a actelor umane’.
Defetismul filozofico—ştiinţific îngăduie cedarea terenului.
Legătura lui Bachofen cu Giraud—Teulon, genevezul. ‘Originile familiei’, din ’74.
Articolul lui Dörmann.
‘Doctrina nemuririi în teologia orfică’ şi ‘Tanaquil’.

Imaginea lui Simmel, ca şi cea a contelui v. Keyserling, pe care l—a inspirat şi îndemnat, rămâne cea a unui autor care şi—a găsit treptat vocea, identitatea: printr—o transformare, de la tratatele din anii ’90, la eseurile de mai târziu; există, aşadar, un Simmel dinainte de acela celebru, un prim autor, faţă de a cărui direcţia iniţială cursul s—a schimbat. Fenomenul nu e nemaiîntâlnit. Alţii au remarcat o evoluţie în sens contrar la Eliade, Noica, ale căror scrieri de tinereţe îşi au cinstitorii, nemulţumiţi de cursul ulterior al operei autorilor.
Simmel are imaginea unui filozof care a trecut de la scrieri ştiinţifice, sârguincioase, relativ impersonale, la enunţurile fermecătoare de după 40 de ani.

Imaginea lui Simmel, ca şi cea a contelui v. Keyserling, pe care l—a inspirat şi îndemnat, rămâne cea a unui autor care şi—a găsit treptat vocea, identitatea: printr—o transformare, de la tratatele din anii ’90, la eseurile de mai târziu; există, aşadar, un Simmel dinainte de acela celebru, un prim autor, faţă de a cărui direcţia iniţială cursul s—a schimbat. Fenomenul nu e nemaiîntâlnit. Alţii au remarcat o evoluţie în sens contrar la Eliade, Noica, ale căror scrieri de tinereţe îşi au cinstitorii, nemulţumiţi de cursul ulterior al operei autorilor.
Simmel are imaginea unui filozof care a trecut de la scrieri ştiinţifice, sârguincioase, relativ impersonale, la enunţurile fermecătoare de după 40 de ani.

Eseurile lui Lukács au tonul comunicării directe, conversaţionale, libere, nu pe al aceleia didactice. Structura lor didactică, dacă există, nu e subliniată, marcată literar (ca, să zicem, la Jaspers).
Discuţiile sunt logice, raţionale, dar nedidactice, libere, firesc digresive, urmând cursul gândirii libere, asociative, nu pe al expunerii didactice, al restucturării expunerii în scop didactic.

Sunt turnate în prima formă, directă, nu returnate în aceea pedagogică.




Socialismul nu e ceva dinafara societăţii moderne, şi care o neagă, ci o forţâ activă în interiorul ei, care neagă anumite moment, etc., faze ale societăţii. E revoluţionar în raport cu regimuri, se opune unor tendinţe, dar e o formă politică a lumii moderne. Aceasta nu e reductibilă la unele moment (istorice ale ei), chiar dacă depăşirea acestora a cerut luptă, etc..
Negarea întregului existent înseamnă totodată autodesemnarea ca neant. Pârghia arhimedică nu există. Realul pe care se poate baza politica socialistă e, tocmai, deja existent.
Reorganizarea existentului e altceva decât negarea verbală.
Socialismul nu a putut înceta să aparţină existentului, care îi premerge, dar l—a putut reorganiza, etc..
Mai e ceva: efectivitatea conştiinţei imputate depinde nu de condiţia economică, dar de aceea intelectuală. Gândurile unor intelectuali cuprind orizontul demographic al unie clase, dacă acea clasă e una de intelectuali. Revoluţia trebuia realizată de o clasă dată, care s—a dezinteresat, în fapt, de conştiinţa ce îi revenea.
Dar se distinge în tonul unor proponenţi radicali ai teoriei revoluţiei ceva din elitismul farizeilor, oroarea afectată faţă de ‘impur’, lepădarea ipocrită de ceea ce e necurat; or, aceste purtări subminează, de fapt, izbânda oricărui efort de transformare, de înnoire.
(Ca în protestantismul radical, mântuirea e numai imputată din exterior, e o negare exterioară, fără transformare, fără prefacerea existentului—ci simpla negare teoretică, şi suprimare practică, a lui.)
Revoluţia însăşi a fost gândită pe calapodul existentului, ceea ce nu putea decât perpetua nedreptatea, oprimarea. S—a făcut rabat la revoluţie. Uneltele acestei înnoiri au fost tot acelea vechi; asta, în ceea ce priveşte teoria. În istorie, s—a recurs la situaţii dintre cele mai defavorabile, în care democraţia a fost nu negată, ci ocolită, ignorată, dată deoparte, iar dacă se poate invoca o justificare, aceasta e relativă, şi lipsită de orice temei sau legătură cu scopul theoretic al unei astfel de revoluţii. (Revoluţia însăşi a devenit o ‘schimbare în măsura posibilităţilor’, o altoire a noului relativ, pe vechiul detestat, repudiat, dar menţinut ca bază.) A fost o reorganizare în cadrul existentului, a elementelor existente, nu abolirea unei condiţii umane şi înlocuirea ei temerară cu alta. Au fost acte poate justificate, dar lipsite de legătură cu scopul declarat.
A fost ‘revoluţie în măsura în care s—a putut’.
Acestea sunt ‘rabaturile revoluţionare’, strecurarea incongruenţelor între teorie şi real, cosmetizarea lor, darea lor drept altceva. Confruntat cu rezistenţa empiricului, comunistul caută, adesea, să o escamoteze, să o dizolve în simpla explicaţie verbală, sau în lozinci ori mantre.
Angelismul ipotezei extrinseciste pare să vrea să sugereze că socialismul vine dinafara lumii pe care o critică, îşi are originea în alt univers. Asumarea existentului prealabil a servit numai ca formă a justificării propriilor scăderi (‘murdărirea inevitabilă a măinilor’, greşelile celui care munceşte, etc.). Existentul prealabil a fost propus ca explicaţie pentru rele.
Temperamentul lui Marx diferă net de acela al lui Hegel; suprimarea, el o gândeşte şi simte altfel, vede în ea altceva.
Remedierea nedreptăţilor, în cadrul existentului, repararea, compensarea, sunt o ‘reformă sângeroasă’, o reformă violentă, o reformare revoluţionară, dar nu revoluţia aşa cum o preconiza comunismul, ca revoluţie a condiţiei umane, păşirea pe tărâmul supraoamenilor, visat de Troţki.
Rabatul de la revoluţia comunistă a fost dublu: ca utilizare a vechiului (preluarea strategiei revoluţiei burgheze, ‘vechi’), a unei forme de luptă gândite şi inspirate de lucrurile unei lumi vechi—şi ca soluţie practică a unor dileme reale, dar fără legătură imediată cu scopul, rămas la fel de îndepărtat, al revoluţiei comuniste. A rezolvat, poate, problemele cele mai stringente ale unei clase, a reparat nedreptăţi scandaloase: dar asta nu s—a făcut în vederea proiectului communist declarat, nici cu lărgimea cuvenită, ci revanşard şi cu preţul perpetuării inechităţii, al agravării opresiunii, etc..
Practic, au fost amalgamate fronda anti—burgheză a sc. XIX, şi principiile materialismului; dar cele două pot fi şi trebuie disjunse.
Prisosurile retorice ale fulminării anti—burgheze sunt un element al recuzitei cultural a sc. XIX [1]; era la modă ca intelectualii înaintaţi să blesteme burghezia, etc.. Dar acesta e contingentul şi relativul marxismului, partea prin care e tributary modei zilei, istoriei mentalităţilor. Tocmai aceasta a fost reiterată perseverent de intelectualii de stânga ai sc. XX, cărora le trebuia un lexic pentru stigmatizarea a tot ceea ce le displăcea.
Această retorică anti—burgheză, cam convenită, a motivat interesul avangardiştilor pentru lozincile şi gesticulaţia comuniste. Dar a vedea în aşa ceva vitalitatea, ori cel puţin vitalitatea principală a comunismului, înseamnă să ignori istoria.
Burghezia a fost calul de bătaie al intelectualilor sc. XIX; retorica anti—burgheză nu e apanajul marxismului, ci e comună discursurilor, publice sau private, ale intelectualilor. Din întreg arsenalul marxist, tocmai acest element retoric, diatriba anti—burgheză, ţine de generalul sc. XIX, de nespecific, e cel mai necaracteristic.
E de prisos să amintim obârşia burgheză a atâtor teoreticieni comunişti şi revoluţionari.

[Istoric, atâţia autori reprezentativi ai stângii au fost printre beneficiarii lumii sociale moderne, nu printre dezevantajaţii ei.]


NOTE:

[1] În această privinţă, Flaubert, romanticii, artiştii în general nu sunt mai puţin anti—burghezi decât comuniştii, anti—burghezismul lor nu e cu nimic mai prejos. Era unul dintre elementele, nu dintre cele mai inteligente sau justificate, ale frondei sc. XIX.
Gerhard Richter aminteşte relaţia dintre Bloch şi Simmel—chiar în legătură cu ‘Spuren’.
Bloch despre ‘Mahagonny’—‘Etwas fehlt’.
Richter îl citează şi pe Nancy.

[V. ‘Sound Figures …’, ed. de Hermand şi Richter.]
Hilferding era evreu vienez—Bauer era tot evreu vienez, dar pangermanic şi naţionalist, şi a fost o inspiraţie timpurie pentru Noua Stângă, eurocomunism şi socialismul democratic—M. Adler, cercetătorul gândirii lui Stirner, şi era tot evreu vienez, ceva mai tânăr decât Lenin.
Hilferding era puţin mai vârstnic decât Stalin şi Troţki. Era medic, îl audiase pe Mach, era admiratorul lui V. Adler, dintr—o familie evreiască moravă.
Renner era catolic, fiul unor viticultori.

miercuri, 1 ianuarie 2014


În concluzia paginilor despre reificare, Lukács deplora, făcând bilanţul condiţiei economiei, dreptului şi filozofiei burgheze, ‘formalismul care a degenerat într—o stare de fragmentare completă’.
Lukács cerea ‘o metodă filozofică inerent sintetică’.
Ultimele alienate vorbesc despre ‘o existenţă mecanică ostilă vieţii, şi un formalism ştiinţific străin ei’.
Referindu—se la ‘filozofiile iraţionaliste’, care ‘pun în cauză valoarea cunoaşterii formale’, le credea tendinţe episodice şi marginale, ineficiente în dezvăluirea reificării de la baza formalismului, a eesnţei şi substratului formelor, critical or e doar aparentă, ea rămâne cantonată în ‘studiul condiţiilor de posibilitate ale validităţii formelor de manifestare’ (justificându—le, legitimându—le).


În ‘Istorie …’, Lukács discută adesea economie, teorie economică, fiind, în acest sens, ca paletă, legatarul marxismului Rosei Luxemburg (privinţă în care autorii germani ai Teoriei critice nu l—au urmat). Aspectul economic e dat mereu ca şi complement al aceluia politic.

Văd că North are o apologie a lui Troţki, ‘Criza democraţiei americane’, ‘Criza economică şi revenirea istoriei’, şi ‘Marxism, istorie şi conştiinţă socialistă’.


Preţul sau reversul raţionalităţii capitaliste e fragmentarea, divizarea, scindarea. Scopul materialismului istoric nu e în principal să denunţe cutare fenomen, enunţând revendicări etice (sau vehiculând lozinci), ci, arătând originea istorică a tuturor acestor fenomene, să facă conştient subiectul uman de întregul existent, de semnificaţia lui obiectivă, dată (dar la cu totul alt nivel decât cel accesibil analizei pozitiviste, empirismului) şi de posibilităţile raţionale concomitente.
Mai departe, ca gest euristic, termenul de ‘materialism dialectic’ a fost introdus pentru a sublinia necesitatea dialecticii, un mod de gândire revoluţionar, pentru raţionalitatea materialismului istoric.
Sublinierea a fost detreminată tocmai de declinul Kantian al atitudinilor din ştiinţele sociale ale timpului, cu prevalenţa pozitivismului, rezultat îndepărtat al divorţului Kantian dintre subiect şi lumea sa (‘contemplativitatea’, adică situarea exterioară, remarcată în atâtea locuri de Lukács).
Deşi s—a opus ‘dialecticii naturii’ (a lui Engels, Lenin şi, apoi, Lukács însuşi), Marcuse avea să resimtă eroarea instrumentalizării raţionalităţii din ştiinţele naturii, cu toate că n—a ajuns, din câte ştiu, să şi susţină dialectica naturii ca pe o alternativă valabilă la ceea ce îi apărea ca rătăcirea manifestă a liniei aristotelice şi moderne de studiu al naturii [1].
Fără a îşi fi revocat refuzul dialecticii naturii, a resimţit că instrumentalizarea raţionalităţii moderne decurge cu necessitate din chiar natura acesteia.


NOTE:
[1] ‘Aristotelică’ în sens larg, general, al logicii, nu ca cercetare calitativă.
Câteva articole ale lui Rancière. Îi vorbea lui Judith Revel despre dimensiunile politică, muncitorească şi internaţională ale evenimentului ’68.
Partidul sau sindicatul nu deţin monopolul organizării forţelor politice.


Nu citesc numai ceea ce îmi place; asta, fie şi deoarece obişnuiesc să citesc până la capăt cărţile odată începute, şi nu degust înainte să încep.
Dar mă surprinde lipsa altora de interes real faţă de metodologia criticii, de parcă aceasta ar avea de—a face nu cu viaţa spirituală, nu cu mizanscena posibilă, deschisă, ci cu o iscusinţă oarecare, o dexteritate. Mulţi nu au simţul altitudinii oferite de experienţa artei. Instrumentalizează critica fiindcă, mai întâi, au banalizat experienţa la care se referă aceasta.
Aşa, dintr—o strategie spirituală, bucuria de a cunoaşte, ei fac o tactică literară, adesea derizorie, o instrumentalizează, o aservesc vanitâţii de a se pronunţa, de a aplica epitete.
La ei, aprecierea critică nu mai comportă o realizare, o împlinire, ci o rutină.
Inteligenţei, pătrunderii veritabile le ia locul isteţimea, poleiala verbală.
Aplombul enunţării peremptorii nu are nimic de—a face cu realitatea înţelegerii, şi maschează impostura reală.
Critica nerăbdătoare, grăbită, are ca opus elevaţia criticii filologice în adevăratul înţeles, critica ce vizează intensitatea experienţei şi dimensiunile corecte ale gândirii.
De aceea plac scrierile despre artă ale filozofilor mari: fiindcă nu fac rabat, ci urmează cursul firesc al înţelegerii, care e viaţă şi pătrunderea viului.
Am mai spus—o: cine analizează experienţa artei, arta aşa cum îi e dată, analizează o mizanscenă, o interpretare afectivă.
Unii cred că operaţiile raţiunii ştiinţifice moderne înseamnă şi presupun mai mult decât pe ele însele; ele presupun un orizont, un mod de gândire. E poziţia lui Marcuse, Henry, Marion, şi a rechizitoriilor anti—ştiinţifice. Eu cred că operaţiunile ştiinţei, dispozitivul ştiinţific de operaţiuni logice, sunt ceea ce sunt: un set de operaţiuni logice determinate, transparent şi neutru filozofic. Lukács abordează problema în ‘Fenomenul reificării’, văzând în irelevanţa ontologică a discipinelor burgheze reflexia modului burghez de conştientizare a realului socio—uman.
Lukács se referă la ştiinţele sociale, miza controversei despre adecvarea raţionalităţii ştiinţifice fiind validitatea noului mod de cunoaştere propus, dialectica.
În gesturile umane se dezvăluie structuri profunde, determinări esenţiale, şi mult mai mult decât aparenţa faptului brut, imediat, al interpretării neprevenite; structurile gestului sunt structurile fiinţei psihice, de care aceasta, sau alţii, poate să nu fie conştientă—sunt semnificaţiile neconştientizate, neînţelese, ignorate.
Nu suntem în voia imediatului aparent, care e iraţional şi, ca atare, nemodificabil, fals imuabil, adică iluzoriu.
A deveni conştient de un mai mult, sincronic şi diacronic, dinamic, decât aparenţa imediatului brut, fals ireductibil, imobil, ‘pozitivist’ (faptele), deschide două registre, două dimensiuni distincte, nete: dimensiunea datului obiectiv, înţeles abia acum în semnificaţia lui, gândit şi observat complet, şi dimensiunea interacţiei, a posibilităţilor. ‘Faptele’ pozitivismului nu sunt gândire, ci neant; sunt simplificări inconştiente, automate, arbitrare obiectiv, şi necesare în generarea lor subiectivă, condiţionată (aşadar explicabilă).
‘Demascarea’ e întregire, şi nu îi apare ca vicioasă, circulară, mecanică, decât impresiei neangajate şi care devine prizoniera amalgamării mecanice; cu alte cuvinte, ‘demascarea’ e vicioasă, circulară numai la nivelul aparenţei generate mecanic, neraţional, de o amalgamare oţioasă, care trişează.
Tot ceea ce există, există într—o formă dată. Reacţia tânărului Lukács e una, îndreptăţită, împotriva pozitivismului prevalent (şi, de fapt, a mediocrităţii ştiinţifice current, a acestuia ca pavăză a mediocrităţii ştiinţifice); ceea ce a sesizat Lukács e că şi criticismul kantian e neputincios împotriva pozitivismului. Ca ştiinţă socială, kantismul deversează inevitabil în pozitivism, eşuează ca pozitivism. În fond, controversa lui Lukács e aceea împotriva pozitivismului, a ‘modurilor de gândire nedialectice’, care ajunseseră, treptat, în vremea lui, la o sinteză doctrinară cu aparenţa adevărului incontestabil.
Formulările intempestive pot masca semnificaţia acestei riposte salutare.
Fingerhut publică reflecţiile lui Levinas despre filozofia hitlerismului.
‘În castelul lui Barbă—albastră’ poate fi citit aici. Sunt patru conferinţe din ’71.

Iezuitul Samir are nişte remarci critice despre exortaţia ‘Evangelii G
audium’—articolul lui M. reia obiecţiile islamologului.
Samir precizează că, în Islam, e venerată Maria, nu fiul ei.
Pentru cine e interesat de o analiză a ‘Gravităţii’ lui Cuarón; şi articolul despre Gamgee, recomandat de catolicul Watson. Mie mi se par călâi, şi peremptorii.

Celebrări ale eseisticii—stilul, duhul, mişcarea, scânteierea, viociunea—şi voioşia, duhul sprinten.
Mă insoţesc cu vechile culegeri ale lui Birrell, ciupind până şi eseul despre Borrow. Apoi, culegerea de critică a lui Hazlitt (Zeitlin).
Jind& sem. III. Miros. Vlagă, azi& formă& depăşirea. Fructe. 2 x augur. Fructe& cafeaua& chefliii& vrut. Efecte—azi& luni& la 9 z.. Blonda. Batistele, azi. Discul—uitat. Nearb..


Koontz chiar e—dacă nu Verne, atunci Féval al vremii noastre; cine sunt Sue, Wells, Scott, Dumas, etc.?
Dim., cafeaua, vremea, nurii. Fructe& batistele, taşca& fetele, ieri& copila, ieri, oră, străzile. 3 vols.—cf. azi; articole. Afabilitatea, azi. Sărut—vrut& miros. Cafeaua.
Chipul viril.
Piese& Dumas& Marx.
Jindul. Sărut. Nurii.
A lista.
Postări.
Cafeaua.
Hârtia de azi.
Cafeaua& sărut& batistele& fructe, simbolic, fetele de ieri. Miros. 3 vols., cf. azi. Termen. Formă. Chefliii, azi& vremea& aiurit& ameţit& ieri, înceţoşat& azi, nasul, etc., batistă, cazul, ≠. Frică—baie& cinema. Cetitorii …, cf. azi.
Dumas despre ‘Mathilde’ a lui Sue; unii îi judecă cu asprime caracterul.
‘Latréaumont’ e un roman despre un complotist din sc. XVII, republican, conspirator pro—olandez, asociatul cavalerului de Rohan. Romanul, publicat când Sue avea 34 de ani, a apărut însoţit de documente, etc..
O bibliografie enumeră patruezci şi trei de romane—şapte romane ‘exotice şi maritime’, unsprezece de moravuri, zece istorice, cincisprezece sociale, şi două culegeri de nuvele, cărora li se adaugă teatru, scrieri politice, etc.. Marx a scris despre ‘Misterele …’.
‘Mathilde’ e un roman din ’41. Adică precede cu un începerea publicării ‘Misterelor …’.
Ponson începe, la 28 de ani, să scrie ‘Rocambole’, cu gândul tocmai la succesul lui Sue. Există o ecranizare TV, de la mijlocul anilor ’60.
Poate că antiiezuitismul lui Sue (şi propaganda anticatolică) erau deajuns pentru a—l justifica în ochii lui Dostoievski.
Există şi nişte ‘Noi mistere …’, din anii ’50 ai sc. XX, acelea cu Burma, de Malet, troţkistul.
Verga şi Capuana erau de—o vârstă, De Roberto era cu două decenii mai tânăr—‘Viceregii’ vine la peste un deceniu după ‘Malavoglia’.

Barker, Barron, Blatty, Bloch, Bradbury, Braunbeck, Brite, etc.. Autori despre care nu ştiusem sunt Castro, Chizmar, Collins, Datlow, Due, Grant, Guran, Hambly, Hill, Holder, Keene, Kiernan, Koja, ambii Langan, Lebbon, Little, Maberry, McCauley, McCammon, Nutman, Piccirilli, Ryan, Sarrantonio, Shapiro, Skipp şi Spector, Wilson, Winter.

Interesându—mă de titluri ale lui Koontz referitoare la noapte, găsesc numeroase: ‘Frisoane nocturne’ (76), ‘Cheia pentru miezul nopţii’ (’79), ‘Vocea nopţii’, ‘Miezul nopţii’, ‘Ce ştie noaptea ‘, plus ‘Oraş al nopţii’ (roman cu Frankenstein) şi unul din romanele trilogiei Moonlight Bay; altele se referă la întuneric (‘Simfonia sumbră’, ‘Bezna codrilor’, ‘Ochii întunericului’, ‘Lăsarea întunericului’, ‘Râuri întunecate …’, ‘Seara …’), sau la lună.
În interviul acordat lui Lapaque în aprilie 2010, Steiner îl numeşte pe Joyce ‘unul dintre cei mai mari vizuali ai literaturii’, menţionează diferenţa dintre analiză şi creaţie (Reagan şi Orwell!), şi lămureşte nemenţionarea lui Zweig (o remarcasem în ‘Errata’)—Steiner a publicat un articol despre ‘Jucătorul de şah’, dar opera lui Zweig e ‘gazetărie foarte bună’.
În alt interviu, Steiner are, însă, stupiditatea de a—l numi pe Hegel ‘regele anti—stilului’, ceea ce arată o percepţie filozofică foarte precară.
Are ideile lui despre învăţarea pe de rost—‘vei trăi în mine şi voi trăi cu tine’—sentimentul inifinit de mândrie şi de recunoştinţă dat de compania marilor maeştri. Se întâmplă să îl pasioneze compozitori de după Boulez.
Spune că nationalismul statului izraelit e o tragedie, ‘profund contrară geniului evreiesc, care e cosmopolit’.
Mai spune şi că ‘arborii au rădăcini’, însă el are picioare, şi e un progres imens!