vineri, 29 decembrie 2017

Doamnă, mi-au trebuit trei ani ca să cred că înţeleg o ecuaţie; din egoism, din neglijenţă, din lipsă de înţelegere, din durere, deopotrivă din lipsa moralei şi a experienţei, pentru că nu aş fi îndrăznit să nădăjduiesc, pentru că nu credeam în ceea ce vedeam. Adică, o existenţă devorată de fantasme.
În planul ideilor, probabil că ecuaţia e valabilă veşnic. Însă în plan empiric?
După tradiţia modalismului [1], poate că e.
Împreună cu dv., doamnă, aş scrie o carte, şi v-aş povesti, însă mai întâi v-aş întreba, v-aş ruga. Vă iubesc atât de mult.
Fondul fiinţei mele nu e deriziunea, ci nevoia unei interacţii reale, în măsura în care aceste lucruri pot fi exprimate în cuvinte.

Dacă aş fi fost prieten cu adevărul, aş fi fost într-adevăr demn de Platon.
Prin educaţie, eu sunt biolog, nu sunt matematician, însă matematica îmi place foarte mult, cam târziu.
Altminteri, cizelez tipologii.

‘Socrate’ şi dna. Isoscel, fără dirigenţie.
Socrate şi Diotima din Mantinea.
Socrate şi Xantipa (care era mult mai tânără decât el, poate cu decenii, aşa încât ipoteza idilei cu elevul cel mai important nu e implauzibilă), fără cucută.
Platon a fost celibatar.
Aristotel a fost căsătorit cu Pythias (fiica adoptivă a unui despot din Asia Mică), a rămas văduv pe la 60 de ani, Herpyllis a devenit amanta lui.
Platon se numea Aristocles, iar supranumele se referă la carură. Ruby Blondell citează un cuvânt al lui Protagoras din ‘Teetet’), ‘tu însuţi arăţi …’ (cf. ‘Letting Plato …’, în ‘Who Speaks for Plato? Studies in Platonic Anonymity’).
Dealtminteri, Aristotel, acela cu Liceul, era ambiţios (şi s-a afirmat că e invidios), conştient (şi s-a afirmat că e vanitos), elegant, înţelept (şi s-a afirmat că e oportunist), pedant, moderat şi prudent (şi s-a afirmat că e ipocrit), dezinvolt şi întreprinzător (şi s-a afirmat că e trădător): haloul de calomnii. Era preocupat de biologie, de anatomie. Ca intelectual, avea răbdare de elefant.
Platon era acela care ‘umbla ca un cerşetor’.
(Cioran îl detesta pe Aristotel, însă era el însuşi invidios, vanitos, elegant, oportunist, ipocrit, pedant, trădător, şi un intelectual îngrijit.
Eliade îl admira pe Aristotel, şi nu era nici invidios, nici vanitos, nici oportunist, nici ipocrit, nici trădător, nici elegant ca persoană; era foarte robust.
Sf. Toma îl admira pe Aristotel, şi nu era nici invidios, nici vanitos, nici oportunist, nici ipocrit, nici trădător.
Noica era vanitos şi cam ipocrit, însă nu era oportunist.)

Joi seara citesc despre Maalouf, copilăria egipteană, strămoşii … protestanţi, locul Istanbulului, araba ca ‘limbă de lumină’, şi despre comicsurile franceze din anii ‘50.


NOTE:

[1] Modalismul ortodox, pentru care absolutul e unic şi are trei modalităţi de manifestare temporale, simultane şi nu succesive (altfel, ar fi ioachimism), e substratul cel mai adevărat al teologiei romane tradiţionale.
Sabellius: şi condamnat (de Roma), şi adoptat (de ea), şi frumos bărbat. Se crede că era un african din Pentapolis.
Ortodoxia romană: nici patripasianism, nici adopţionism, nici psilantropism.
La fel a fost pentru Aristotel, în Occident şi, mai ales, în Bizanţ (Sf. Grigore al Tesalonicului îi studiase gândirea).
La fel a fost şi pentru Sf. Toma, o vreme în Occident, apoi, tot o vreme, în Bizanţ (au existat antiunionişti tomişti).
La fel a fost şi pentru Sf. Grigore al Tesalonicului, mai întâi în Bizanţ, apoi în Occident.
E valabil pentru toţi patru.

miercuri, 27 decembrie 2017

Ieri, marţi, sărbătoarea Arhidiaconului Ştefan în comuniunea Romei, Missă cu veşmintele admirabile în cinstea martirilor, mijlocirea Sf. Ştefan şi Anton; eu m-am rugat pentru poetul D., pentru episcopul P., pentru bunicul meu.
Ne amintim şi de mâna dreaptă a celuilalt mare Sf. Ştefan, regele ungurilor (canonizat în 1083, după 45 de ani), întemeietorul unei mănăstiri la Ierusalim.
Azi, sărbătoarea Sf. Ev. Ioan (autem ille erat notus pontifici et introivit cum Iesu, ‘ucenicul acela era cunoscut arhiereului şi a intrat împreună cu Iisus’, Ioan 18.15), referitor la care un exeget presupune că era el însuşi cleric.

duminică, 24 decembrie 2017


Citesc versuri pentru Crăciun: ‘Muzică în dimineaţa de Crăciun’ (Anne Brontë) (muzica din zorii Crăciunului, veghe, venerare, bucurie, reiterarea cântecelor ce au răsunat odinioară la Betleem, ‘Dumnezeu al nostru a venit să îşi ceară ceea ce e al său’, adevărul ceresc va răsări din pământ), ‘Crăciun în India’ (Kipling) (‘tinereţea era ieftină’, zori, zi, amiază, amurg, noapte; nu atât sentenţios, cât stoic), ‘Cadoul de Crăciun’ (Goethe) (‘Un lucru …’), lucruri care, zilele acestea, îmi sunt mai conaturale decât teoria teologică.
Donald Hall sesizează bine verosimilul imanent al laturii liturgice a momentului, în ‘Petrecere de Crăciun la biserica din South Danbury’, citirea Bibliei, imnurile, etc..

Ieri seară, la TV, un concert cu Azur, Odeon (cam plebei şi cam mediocri), Generic (care au început cu ‘Treceţi batalioane …’, au cântat un cover Albatros şi ‘Vagabondul …’). Dum., ascult ‘Am venit la nunta ta’, ‘Ineluş cu piatră albastră’, ‘Eu merg singurel pe drum’, ‘Nu am pe nimeni’, ‘Salade de fruits’ (‘… des chansons zouglous, des tubes ivoiriens, quand moi je sortais cette artillerie de "Salade de fruit" qui a fait la difference …’), cântecele cu nume de fete, ‘Daţi-mi măcar o speranţă …’ (o versiune fără geaca de piele, ‘terenul’, fără tactica seducerii), Lidia Buble (‘Casa părintească’, duetul şi coverul), ‘Trenul vieţii’, ‘Când se lasă seara’, ‘Ţigara şi cafeaua’, ‘Aripioare la grătar’, Jane’s Addiction (‘Strays’, ‘Everybody’s …’), ‘Alive’, ‘Hunger Strike’ (Temple …), (ca balade metal din anii ’80, ’90), ‘In Union We Stand’, ‘1000 Days in Sodom’, Slayer & Machine Head, ansamblul Ellas, ‘Portofele, portofele’, ‘Se scuturau toţi trandafirii’, ‘Chihlimbar’, ‘Da, este gelozia’.
Prin natura lui feminină (prin asemănarea cu Sf. Maria), Aramis dorea un fiu hiperinteligent şi neasemuit de frumos, pe care să-l venereze (Athos).
Prin natura lui filială (prin asemănarea cu Iisus), Aramis dorea o mamă (Athos).
Prin natura lui masculină (prin asemănarea cu Sf. Iosif), Aramis dorea o soţie (Athos).
Trilogia lui Dumas e un giuvaier de psihologie.
Dacă vei citi vreodată rândurile acestea, aminteşte-ţi că ne-am întâlnit, o dată, vara, lângă un zid al plângerii, şi eu nu te-am întrebat: unde mergi, Stăpână? Stăpână, tu ştii că te iubesc. Acceptă, te rog, ceva din durerea mea. Dă-mi, te implor, ceva din fericirea ta.
Mă gândesc şi la Luca 15.11-32 (fiul risipitor, et nemo illi dabat, ‘însă nimeni nu-i dădea’), Luca 18.1-8 (judecătorul nedrept, aceasta e religia pură, emancipată de orice frică şi de orice complex, ‘totuşi […] îi voi face dreptate’, tamen […] vindicabo illam), Luca 10.29-37 (samariteanul, vade et tu fac similiter), Matei 7.6-8 (omnis enim qui petit accipit, ‘că oricine cere ia’), Fapte 2.24 (‘dezlegând durerile morţii’, solutis doloribus inferni), Fapte 7.53 (qui accepistis legem in dispositionem angelorum).
Recte respondisti hoc fac et vives (Luca 10.28: ‘drept ai răspuns, fă aceasta …’).
În parabola fiului risipitor: cito proferte stolam primam et induite illum, ‘aduceţi degrabă haina lui cea dintâi’, restaurarea firii adamice. Mântuirea e mai mult decât atât: se adaugă inelul, încălţămintea, viţelul gătit, epulari autem et gaudere oportebat, ‘se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm’.
Sf. Luca şi Ioan sunt aşa cum ar trebui să fie adulţii: pasionali şi altruişti.

Pentru mine, persoanele născute primăvara simbolizează pasiunea, iubirea, veneraţia, ceea ce îmi place cel mai mult (Shakespeare, Doinaş, Gib Mihăescu: luciditatea şi limpezimea, Balzac, Brando, Rainer, Marx, Küng, Rahner, etc.), persoanele născute iarna, mai ales în decembrie, reprezintă prietenia (acordată de bărbaţii vârstnici, bunicul meu, un episcop ortodox american, Schiller, etc.), persoanele născute toamna simbolizează simpatia, ajutorul (episcopul, Rourke, Clift, E. Botta), persoanele născute vara simbolizează atât confruntarea, înverşunarea în termeni interpersonali, cât şi veneraţia în termeni literari, estetici (Rembrandt, Dumas). Ca orice tipologie, e aproximativă şi nu trebuie interpretată literal.

vineri, 22 decembrie 2017

La 9 şi la 10 ani, albumele mele audio predilecte erau ‘Kéraban Încăpăţânatul’ (‘În ziua aceea, 16 august, la ora şase seara, piaţa Top-Hané din Constantinopol, de obicei aşa de însufleţită de du-te-vino-ul …’ [1]’), deasemeni ‘Laleaua neagră’, ‘Ruy Blas’ şi nişte basme.

‘Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit’ nu l-am citit, am văzut o singură dată, demult, la anticariat, ediţia frumoasă, ediţia întâi, nu ştiu de ce am ezitat. Ediţia nouă văd că are un titlu parcă mai vulgar, nedemn de autoare (referitor care tot ceea ce am citit mi s-a părut emoţionant şi foarte suav).
De Haig G. A. nu am citit nimic, de Arşavir A. prea puţin, nişte fragmente de jurnal publicate în anii ’80, într-o revistă. Ambii erau publicaţi, în anii ’90, la Iaşi.
‘Vitejii din Sasun’ mi-a plăcut enorm, stilul traducerii e vioi, coşbucian, însă probabil că o epopee gruzină, ‘Viteazul în piele de tigru’, e superioară.


NOTE:

[1] ‘… Propunerea a fost acceptată. Aceasta l-a costat mult, fără îndoială, însă [domnul Kéraban] a devenit încă şi mai popular, şi acum străinii nu ratează niciodată ocazia de a-l vizita pe Kéraban Încăpăţânatul, ca pe una din cele mai uimitoare curiozităţi ale capitalei Imperiului Otoman.’
Paginile despre Kéraban, depeşă şi Van Mitten ar merita citate integral (‘Un vis! … reluă Van Mitten. Seamănă cu un vis!’. ‘‹Hotărâtă! … nu moartă!› Nu e văduv!’).

miercuri, 20 decembrie 2017

Partenie Ciopron a devenit episcop la aproape 41 de ani (hirotonit în septembrie ’37, investit în octombrie de Carol al II-lea), în timpul primului patriarh român, Miron. A fost episcop 11 ani (în timpul patriarhatelor lui Miron şi Nicodim), din ’41 a condus şi eparhia Hotinului; în august ’48 a fost exclus din armată. În anii ’60 şi ’70 a slujit ca episcop eparhiot.
Se numea Ştefan, a absolvit şcoala de cântăreţi, s-a călugărit la Slatina. În tinereţe a fost arhimandrit, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor.

Complementul, sau mai mult corectivul, în termenii culturii populare, al ‘Dnei. Bovary’ e ‘Prinţişorul meu’, complementul ‘Annei Karenina’ e ‘S-a rupt lanţul de iubire’. Probabil că pe Flaubert ar trebui să-l citesc în modul unei doamne, cu înţelegerea unei doamne, ca să-mi şi placă, nu aş avea nicio încredere într-un bărbat căruia i-ar plăcea (prea mult) Flaubert, artizan meschin şi obtuz, pe când Tolstoi e obligatoriu, aşa cum ‘Lanţul …’ e obligatoriu în versiunea lui Iordăchioae; ‘Educaţia …’ aş citi-o împreună cu cineva, eu am citit prea puţin Flaubert, câteva (zeci de) pagini din ‘Dna. Bovary’, câteva pagini dintr-o nuvelă, în copilărie răsfoiam ‘Dicţionarul …’. Turgheniev era un artist mai nobil decât amândoi.

Poate părea neverosimil, însă lui Modest Morariu îi revine versul:
‘surâsul revederii — un joc de limpezi ape’.
Alteori, tonalitatea e biblică:
‘ca norii se destramă timpul meu’.
Azi poemele lui înseamnă ceva. Acelea eutimice sunt cele mai izbutite. Taxonomiile criticii sunt cu totul superflue. (Eticheta de atitudine deliricizantă nu e numai falsă, e absurdă.)
Alteori încă, tonalitatea e quasiargheziană, pentru himera eleată: ‘şi toate sunt exact cum le-ai lăsat’ (a patra vocabulă e substituibilă), ‘precum a fost dintotdeauna’, ‘tot mucegaiul/ care-a-nflorit pe mine/ se va topi la prima ploaie’ (‘Neobosita aşteptare’), uneori cu muzicalitatea şansonetei.
Îşi avea momentele lui, inegalităţile omeneşti. Unele poeme, acelea mai puţin îngrijite ca formă, mai necalofile, sunt indigeste. Stilul bombastic şi forţat, indignarea prea directă ale ‘Eternului cuplu’, surogatul anost de expresionism scâlciat, exhibă o eclipsă a gustului. ‘Câinii vagabonzi’ e în aceeaşi tonalitate, de un neaoşism etic ostentativ (‘juvăţul’, etc.), cu o ironie şleampătă şi un retorism neconvingător. ‘Izgonirea din Paradis’ are izul rebutului. Mult mai izbutit e un poem din al doilea volum: ‘Eu eram Adam …’.
‘Reconstituire’, din ‘Ovăzul sălbatic’, demarează abia la al cincilea vers (‘acolo, pe cer, era un nor’), însă e un giuvaier: flautul, ochii, ţigara, cerul, timpul, apropierea; gravura cu aborigeni e transpusă în pacea casnică, indienii, aburul, flautul, ţigara, anularea timpului (durata a devenit fără ‘niciun înţeles’), adevărul secret al gravurii de demult era bucuria comuniunii, lectură magistrală a unei litografii (probabil), în care distanţarea spaţială, caracteristică himericului, şi exotismul pueril sunt dejucate ca superflue, iluzorii. ‘Neobosita aşteptare’ e mai retorică la nivelul sentimentului şi mai pesimistă.
Modest Morariu a publicat patru volume de versuri, când avea 39, 41, 45 şi 55 de ani. Cum se întâmplă, cel care părea un poet ocazional scria foarte bine.

joi, 14 decembrie 2017

Senzaţia de altitudine pe care o dau scrierile Sf. Isaac Sirul (comemorat la 28 ian. în comuniunea Romei) corespunde perspectivei imense deschise de înţelepciune, ca atare trebuie receptat dinspre viaţă, dinspre experienţa obişnuită, temele lui erau umanul, sfinţenia; gândirea lui e expresia maturităţii umane. ‘Împacă-te cu tine însuţi şi se va împăca cu tine cerul şi pământul. […] şi una şi alta e acelaşi lucru şi intrând în una le vezi pe amândouă. Scara împărăţiei acelora e înlăuntrul tău, e ascunsă în sufletul tău.’
Sf. Isaac scria că există ‘frica de tot felul de lucruri’, ‘frica de judecata lui Dumnezeu’, şi lipsa oricărei frici, corespunzând: vieţii necuviincioase/haotice, bezmetice, descurajate, recunoaşterii lui Dumnezeu, şi începutului iubirii de Dumnezeu.
‘Când faci un dar, veselia feţei tale să fie mai mare decât însuşi darul.’
‘Sprijină cu cuvântul pe cei întristaţi, şi te va sprijini dreapta care poartă toate.’
‘Crucea este poarta tainelor’: gând foarte echilibrat, perspectivă mistagogică şi cosmică.
‘Omul este iubirea care înalţă pământul la cer.’ ‘Apropie-te de cei drepţi, şi prin ei te vei apropia de Dumnezeu.’ ‘Cel ce se cunoaşte pe sine, cunoaşte totul.’ ‘Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate’ (adică, supunându-se opiniilor curente, mercantilismului, meschinăriei, deriziunii).
‘Tăcerea este o taină a vremii viitoare […]’, sau ‘liniştea este misterul lumii ce va veni’.
‘Mintea este unul din simţurile sufletului […].’
‘Dragostea adevărată este asemeni puternicului izvor care ţâşneşte din pământ; curge mereu, nesfârşit.’
‘Înaintea harului păşeşte smerenia.’
Ieronim din Egina recomanda ‘să nu treacă zi fără a citi măcar o pagină din avva Isaac.’
Iosif Isihastul îi studia mai ales pe Sf. Isaac, avva Dorotei, ‘Scara …’.
Există o tradiţie sapienţială creştină, o şcoală de sobrietate, care egalează sau întrece izbânzile păgânilor antici şi pe ale urmaşilor lor de la Renaştere încoace. Fobiile modernilor provin din nerealismul lor, din închipuirile lor.

luni, 11 decembrie 2017


‘Tu singur eşti fără de moarte’. Aceasta înseamnă şi că Dumnezeu e singurul generos. ‘Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau.’ (Fapte 3.6) Argentum et aurum non est mihi quod autem habeo hoc tibi do.
‘Străin sunt eu pe pământ ….’
‘Poruncile tale sunt gândirea mea’.
‘Toate sunt ţărână, toate cenuşă, toate umbră’.
‘Început şi temei mi-a fost mie hotărârea ta de a mă zidi’.



Ieri, la Missa de seară, o traducere excelentă a versetului 10, ‘principiile elementare se vor distruge în foc’ (elementa vero calore solventur): στοιχεῖα δὲ καυσούμενα λυθήσεται, ‘încă şi elementele se vor topi arzând’, şi continuă cu reiterarea eshatologiei, καὶ γῆ καὶ τὰ ἐν αὐτῇ ἔργα εὑρεθήσεται, simboluri ale topirii, ale curăţirii [1], deasemeni versetul 12 din 2 Petru 3: ‘principiile elementare, arzând, se vor topi’ (elementa ignis ardore tabescent), versetul grec e: στοιχεῖα καυσούμενα τήκεται, ‘elementele se topesc arzând’; opt versete din Isaia 40, ‘ridică glasul, nu te teme’ (citeşte verbalizând şi rar): exalta noli timere. La Sf. Marcu, un verset despre Sf. Spirit şi Bunavestire: ‘îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale’ (1.2), mitto angelum meum ante faciem tuam qui praeparabit viam tuam, e o învăţătură despre Sf. Spirit (la fel ca la Matei 12.49, o învăţătură despre Biserică, simbolul Sf. Spirit).
Aceşti autori se gândeau la elementele cosmice, la suflet, la natura umană, la timp, la vremelnicie. Elementele sunt adevărate, sunt veritabile.


NOTE:

[1] Versetul 11 are: ‘dacă toate acestea se vor distruge astfel’, Τούτων οὕτως πάντων λυομένων, verbul e polisemic: a elibera, a îngădui, a dezlega. Verbul e λύω, a dezlega, a anula.