Camilla Läckberg, ‘Piazã rea’

Camilla Läckberg, ‘Piazã rea’








Citit, în z. (mi.--), ‘Piazã rea’ de Camilla Läckberg şi, datã fiind reputaţia autoarei, romanul e întrucâtva dezamãgitor, sau mai puţin bun decât mã aşteptam; mai degrabã o melodramã burghezã lãfãitã, decât un policier, digresiunile abundã (multe pagini sunt alocate alegerii rochiei de nuntã a Ericãi—iar Läckberg nu ne cruţã de nicio lacrimã, schimã sau şovãire a personajelor ei—totul e înregistrat minuţios, pentru a fi ‘ca—n viaţã’).
Intenţia satiricã (lumea show—urilor TV, administraţia localã provincialã) nu convinge; lipsitã de cele mai elementare aptitudini literare, Läckberg scâlciazã fiecare scenã, e incapabilã sã obţinã vreun efect, iar suspansul nu existã. Vreau sã spun cã nu e o literaturã prea îmbietoare, iar naraţiunea poliţistã, ceea ce vroiam, ceea ce aşteptam, şchioapãtã, ancheta e mai degrabã pretextul telenovelei. Personajele sunt fundamental neinteresante, oameni pe care nu ţi—ai dori sã îi întâlneşti, cu toate cã, din câte înţeleg, Erica e protagonista mai multor romane; şi vezi de cât de puţine convenţii literare valabile dispun scriitorii populari de azi—însã sã nu generalizãm.

Temele sociale sunt cele obişnuite—divorţul, invertirea, e o lume în care divorţaţii şi homosexualii abundã. Romanciera aceasta e foarte moralizatoare, şi ne asigurã mereu cã personajele pozitive au atitudinea cuvenitã faţã de josnicia acelora negative, indignarea virtuoasã necesarã, cã nu suportã homofobia, etc.; dealtfel, tonul moralizator îi vine bine literaturii populare, şi îi e şi caracteristic. Mã intereseazã letargicii şi condiţia letargicului, aşa încât cel mai interesant şi promiţãtor lucru, pentru mine, cu care începe ‘Piazã rea’ al Camillei Läckberg e letargia Annei, dar lucrul nu dureazã mult, iar Anna devine opusul a ceea ce fusese la început; ‘Piazã rea’ demareazã în forţã, cu un furnicar de personaje—tomnaticul Mellberg, Kerstin, Hedström şi colega lui, Erica şi chinuita Anna, afaceristul şi vedetele, prin câteva acţiuni paralele, iar un personaj nu trebuie pus în joc înainte de—a—l fi individualizat. Existã o prolixitate narativã, un prisos de dinamici fãrã legãturã directã cu ancheta poliţistã ca atare, în registrul melodramei şi al realismului popular—artificialitate prolixã, nefuncţionalã şi prosteascã, idilã familialã exasperantã în gustul telenovelei celei mai ordinare, iar romanciera persevereazã în a nu lãsa niciun giumbuşluc neînregistrat, ideea fiind cã personajele ei (tatãl a trei fete, Erica, etc.) sunt de tot hazul—mai ales când îşi atrag reciproc atenţia cã au glumit, sau când se ‘tachineazã’; probabil cã acest aşa—zis realism, un surogat la care apeleazã autorii care vor sã facã din policier o chestiune de realism melodramatic, e resimţit ca lipsã de unitate. Literar, e ceva mai prost şi decât Pennac, şi decât Leblanc; nu—mi amintesc de când n—am mai citit ceva la fel de prost.

Policierul scandinav e cel mai dinamic policier european contemporan, şi cel mai respectat; însã Camilla Läckberg nu e unul dintre autorii cei mai dibaci.

Cum am ajuns sã citesc ‘Piazã rea’? Mai întâi, fiindcã e un policier scandinav scris de o romancierã; apoi, fiindcã e a doua dintre cele douãzeci de cãrţi pe care mi—am propus sã le citesc (şi anume—cinci policieruri, trei romane, douã vols. de psihologie, patru scrieri autohtone, douã vols. de nuvele şi douã romane, douã vols. de teologie).