duminică, 30 august 2015




Erezia nu e proscrisă, interzisă pentru că e falsă, ci pentru că e nocivă, ‘ucigătoare de suflet’, neinofensivă, acesta e motivul; ceea ce dezamorsează prevalarea de ‘erezia materială’: nu contează dacă erezia e conştientă sau vrută, aleasă, deliberată, atâta vreme cât nocivitatea ei provine din efectele propriu-zise, din eficienţa ei, nu din neascultare, dintr-o anomalie canonică, dacă erezia e mortală, ea e aşa în orice formă, aleasă sau ‘numai’ ‘materială’, aceasta e şi logica definiţiilor conciliare, care au început prin a fi reacţii la erezie, nu iniţiative dogmatice, ci corectări ale ereziilor apărute.
A afirma că ‘erezia materială’ e inofensivă e la fel de absurd ca şi ipoteza apusenilor că un mileniu de insubordonare nu a avut urmări în Răsărit: dacă n-a avut, s-a demonstrat că primatul roman nu e necesar, cu toate că poate fi util. Ca atare, ecumenismul postconciliar nu poate fi decât unul fără primat şi fără dogme. Ţelul e mântuirea, nu desăvârşirea formei. Catolicismul postconciliar nu mai propune, în negocierile ecumenice, mântuirea, ci o formă. Dacă alterarea formei n-a avut consecinţe desemnabile, atunci nu se poate susţine necesitatea restaurării ei.
Chiar antinomiile ecumenismului catolic postconciliar provin din coexistenţa unei forme de tip juridic, analitic, cu o mentalitate nouă (dar ivită treptat, în magisteriul preconciliar); continuă să de discute pe elemente, să se încerce acordul pe diferite chestiuni (ca primatul, cutare dogmă, etc.), neputându-se demonstra, în acest mod, urmările neacceptării respectivelor lucruri, iar mentalitatea e că nu există o necesitate absolută, reală, soteriologică, a acelor lucruri.
În termenii tradiţionali, analiza elementelor presupune capacitatea de a indica ce urmări a avut neacceptarea chestiunilor litigioase de către necatolici; ceea ce nu se face. De unde, ineficienţa dialogului. La aceasta se adaugă mentalitatea care nu recunoaşte nocivitatea demonstrabilă a divergenţelor.
Ce e necesar să cunoască cineva, pentru a se mântui? Erezia nu dăunează ca neascultare, sau ca simplu neadevăr. Ipoteza condamnării ereziilor era că acestea sunt distrugătoare (şi că există şi lucruri cert neadevărate, dar nedăunătoare). Ereziile le condamnă Biserica. Biserica hotărăşte care neadevăr ‘merită’ condamnat (iar uneori, Conciliul nu ‘ştie’ dinainte, sau magisteriul ‘achită’ ceea ce îi fusese denunţat ca erezie, învinuirea de erezie nu înseamnă şi condamnare, deşi au existat şi Concilii cu ‘condamnarea în plic’, principiul e că Părinţii sinodali se întâlnesc pentru a elucida, nu pentru a condamna în baza celor cunoscute dinainte). Există şi ‘achitări’ de erezie.
Biserica defineşte numai ce e strict necesar, şi când e. Certitudinile ei intelectuale sunt indisociabile de preocuparea soteriologică, nu sunt detaşate, ‘numai intelectuale’; corelată, există o anumită largheţe faţă de ‘opiniile pioase’, a căror corectare nu e considerată necesară. Epistemologia magisteriului presupune pneumatologia şi ecleziologia. Magisteriul nu cartografiază certitudinile, ci defineşte necesarul şi corectează, îndreaptă abaterile (idee la care ţinea Newman).
Mai departe, discernământul magisteriului nu e instantaneu. Promptitudinea definiţiilor e alta decât a condamnărilor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu