În ceea ce priveşte iubirea eroticã, Vasile Pavelcu se pronunţã pentru realism, în sensul cã intensitãţii îi sunt preferabile calitatea afectivã şi controlabilul, maturitatea şi pozitivitatea (nu ca resemnare, ci ca inteligenţã). Pavelcu scrie cã iubirea nu trebuie trãitã nici ca transpunerea, realizarea unui esenţe ideale, nici ca o stihie, ceva necontrolabil; realitatea primarã, de la care se porneşte, e aceea a cuplului, şi cum trãirile, afectivitatea, sunt dependente de stimuli şi condiţii, sunt rãspunsul la acestea, atunci pot fi şi direcţionate în acest mod. Existã mai întâi cuplul, acesta e realitatea primarã, existentul. Iubirea e numele generic dat dinamicii afective a acestui cuplu, nu participarea lui la ceva ideal, care l—ar transcende; iubirea e parcurgerea unei relaţii. Dacã nu pot fi comandate direct, sentimentele pot fi modelate prin intermediul a ceea ce e de naturã sã le suscite, etc.. Iubirea nu e o stihie în puterea cãreia se aflã omul, neajutorat, şi în voia cãreia nu are decât sã se lase, inert; ci un sentiment aflat, într—o mãsurã, în puterea omului.
Cu alte cuvinte, iubirea e comportamentul afectiv faţã de persoana de celãlalt sex, nu realizarea prin participare a unei entitãţi ideale.
Pe de altã parte, în loc sã fie spontanã şi directã, rãspuns nemijlocit, trãirea e dependentã de interpretarea ei, omul tinde sã simtã în acord cu ceea ce gândeşte, sã—şi racordeze simţirea la gândire. (În legãturã cu cele douã docilitãţi ale omului—faţã de cei din jur, şi a sentimentelor faţã de prejudecãţile şi ideile referitoare la ele—Pavelcu îl citeazã pe Chartier—capitularea în faţa opiniei ambiente defavorabile, şi condiţionarea intelectualã a trãirii, în speţã a duratei sentimentelor, programarea; deasemeni, ca sã nu fie patologie, semnificaţie morbidã, iubirea presupune libertatea, alternativa.)

În scurta scriere despre feminitate, Chartier e gânditorul cel mai citat de cãtre Pavelcu (de trei ori); Dna. de Beauvoir e şi ea citatã, însã ca memorialistã.