«Gândirea obişnuită» («simţul comun») nu e o metafizică, un sistem, o «teorie completă», şi nu e imuabilă, atemporală. Ea se transformă cu timpul. Gândirea obişnuită învaţă şi intuieşte, e elastică. Ea porneşte de la fapt, şi îi atribuie inteligibilitate, raţionalitate, pentru că faptul e natural, dat, şi experienţa necesită respect în ordinea practică. Nu îi pot fi prescrise (de către cine, cu ce autoritate?) limite noţionale. «Metodologia» ei e experienţa zilnică.
Gândirea obişnuită admite şi grade de certitudine, nu e binară. Ea e şi începutul ştiinţei.
Nu ştiinţa e aceea care o contrazice, ci metafizica, filozofia raţionalistă.
Nu se poate determina în mod aprioric ce anume, sau nu e, gândire obişnuită. Variaţiile sunt după epoci, societăţi, clase, indivizi, vârste ale acestora.
Ceea ce e neexplicat nu e, prin aceasta, o aporie.