Existã creştinii Sinopticelor, şi creştinii ioaneici, pentru care evenimentul Iisus e o cãlãuzire, o îndrumare cãtre cuprinderea Lui Hristos cel cosmic, însã sunt intuitiv nesiguri de legãtura cu sfânta umanitate asumatã. Tresmontant reprezintã un moment de echilibru. Cristologia clasicã e în întregime acaparatã de a doua tendinţã. Creştinii zişi de rând ilustreazã plenar şi franc întâia orientare, aceea sinopticã, a sfintei umanitãţi asumate—de unde tandreţea cãtre rabinul vindecãtor şi factor de minuni. Autorii cristologiilor clasice sunt preocupaţi, de fapt, mai ales de Logos, de principiul universal, de Protoctist, cum îl numeau teoreticienii timpurii.
Creştinismul a funcţionat ca şi oportunitatea conştientizãrii plenare a principiului cosmic ordonator—Hristosul, Logosul, Omega, Protoctistul—religie armonioasã de greci şi de platonicieni, clasicitatea desãvârşitã a oricãrei religii imaginabile—fãrã a le scãpa însemnata notã existenţialã a Evangheliei Sf. Ioan Teologul.
Aceastã alunecare greceascã a fost deploratã de cãtre Tresmontant; eu o consider salutarã—şi e unilateralitatea lui Teilhard.
Iisus Nazarineanul devine o circumstanţã a Logosului, aproape un avatar; nu altceva vrusese sã spunã reacţionarul Maurras.