Aluviunile romantismului. Morris West, ‘A doua victorie’

Aluviunile romantismului. Morris West, ‘A doua victorie’





‘O staţiune decãzutã, locuitã de oameni de la munte, de bolnavi şi o colonie micã de militari, cu hoteluri pustii şi mãrfuri pe cartelã …’. Un grup de oameni înfruntã ravagiile produse de rãzboi, în aceastã melodramã cosmopolitã, care reuneşte englezi, americani şi localnici austrieci. Romanul lui Morris West începe în vecinãtatea Bad Quellenberg—ului, drept care autorul rezumã legenda Sf. Iulian, sihastrul (‘Sf. Francesco gotic’, care protesta, prin viaţa lui, împotriva violenţei timpului sãu) şi face istoricul regiunii; peisajul e foarte bine descris. Tonul naraţiunii e vioi, echilibrat şi simpatic; nu ştiu ce religie avea romancierul [1], dar cartea pare un roman catolic popular, de nivelul naratorilor interbelici ca Maugham, Bromfield, etc.—sau, mai probabil, nici atât. Tonul e în întregime fals, sentenţios, marcat de veleitãţi religioase, fals pânã şi în jovialitatea libidinoasã a picanteriilor. În registru involuntar parodic, ‘A doua victorie’ e urmaşa literaturii sapienţiale, e o naraţiune sapienţialã, scrisã ca sã instruiascã—o parodie involuntarã a cãrţilor de înţelepciune biblice.
Dupã ’89, cititorii români s—au reîntâlnit cu literatura australianului la traducerea ‘Salamandrei’, a cãrui ecranizare le era dinainte cunoscutã.
‘A doua victorie’ e analizabil în trei seturi de termeni—ca literaturã a romantismului popular, în termenii surogatului popular al vremii—în termenii personajelor şi ai ‘problematicii’ etice, de nivelul melodramei anoste—şi în termenii acţiunii, ai subiectului, ai povestirii. Recuzita romanticã ponositã şi marionetele nu conving.
Roman al naratorului omniscient, de facturã convenţionalã, scris ca pentru a fi ecranizat, deliberat ecranizabil, ‘A doua victorie’ cunoaşte un aflux constant de personaje noi, de toatã mâna—militari, funcţionari, medici, fete, etc.—de curiozitate, în scenã intrã militarii englezi (Hanlon şi Johnson), preotul, primarul şi familia lui (Holzingerii), poliţistul staţiunii şi nepotul lui fugar (Wikivill), chirurgul psihopat, avocatul ranchiunos şi nepoata lui (serafica Anna Kunzli), medicul sfãtos devenit consilier al ofiţerului englez, medicul american fumãtor de pipã, plus personajul colectiv al strãmutaţilor, dintre care unii îl vor linşa pe torţionarul recunoscut de ei—mai toate, fiinţe de celuloid, personaje de facturã cinematograficã, şi care n—au ţesuturi, ci numai celuloid. Mai e ceva—gãsesc convenţionalitatea lui West, convenitul sãu, lipsit de farmec. Convenţionalul nu înseamnã aprioric anost —dar la nedibacele West poate însemna revoltãtor—ca în scena idilei dintre colonelul englez şi fiica primarului.
Genealogia, conştientizatã sau nu de scriitor, e aceea romanticã—poate mai puţin romantismul principal, cât romantismul generic, difuz şi funcţional al literaturii populare, melodramaticã şi intrinsec romanţioasã—pesonaje idealiste, integre (Hanlon—al cãrui cinism e numai reversul iluziilor seminaristului, Albertus)—sau mãcar net oneste (medicii—americanul, Huber)—fecioare (Anna Kunzli, nepoata avocatului demonic; sora fugarului)—rãtãciţi, înşelaţi, mefistofelici, sociopaţi (ca avocatul Kunzli) şi psihopaţi (chirurgul Winkler, fugarul Wikivill)—taraţi—recuzitã romanţioasã întrebuinţatã cu lipsã relativã de dibãcie.
Vârstnicul paróh, icoanã a virtuţii, e un preot ideal, şi un mãrturisitor—frapant prin forţa convingerilor şi raţionalitatea virtuţii, a lucrãrii. Huber e filozoful laic al romanului.
Romantismul principal a fost acela care a preluat ceea ce ne—am deprins sã numim romanţiozitatea literaturii populare—care i—a preexistat—iar o vreme, au evoluat în paralel. Ceva din romanţiozitatea literaturii populare convenea dispoziţiei romantice, şi o servea. Romantismul principal nu a inventat romanţiozitatea—nici melodramaticul, nici afectarea—ci le—a gãsit, şi, unde a fost cazul, le—a accentuat—şi le—a galvanizat. Romanţioşi erau majoritatea autorilor populari şi înaintea fenomenului istoric—literar, şi general—cultural—romantic. Romanţiozitatea nu e aportul, sau invenţia, romanticilor, le—a preexistat.
Naraţiunea romanticã s—a strãduit sã facã dreptate acestor resurse ale romanţiozitãţii preexistente—şi sã le preia, sã le înnobileze—senzaţionalul, etc.; nu sunt lucruri care sã fi început cu romanticii, cu romantismul principal. În mod esenţial, în acest registru, modernismul îi e mai opus romantismului principal, decât îi putuse fi acesta, clasicismului. Romantismul a încercat sã legitimeze literar, estetic, romanţiozitatea preexistentã, senzaţionalul, şabloanele. Au preluat o recuzitã—accentuând, subliniind, galvanizând.

Revenind acum la romanul lui West, defectul sãu capital nu e acela de a fi literaturã popularã—ci de a fi literaturã proastã, de duzinã, chiar pentru cineva cu gustul literaturii populare.
Prezentarea muntenilor germani şi austrieci e defavorabilã—pãgâni, ‘posaci şi suspicioşi’—sentenţiozitatea stupidã, afectatã şi pedantã, marcat didacticã, a personajelor fiind, din pãcate, aceea a autorului, didacticismul fiind una din tarele literaturii populare.

Protagonistul vindecat de sechelele unei traume de cãtre o femeie mult mai tânãrã, însã nedescumpãnitã, e un loc comun al literaturii romantice—începând, poate, cu surorile Brontë.
Cortegiul victimelor din lagãre trebuie sã îi fi pãrut lui West de un efect dramatic suprem; mai degrabã linşarea torţionarului schiţeazã aşa ceva. Dar australianul are şi pagini tolstoiene despre reînfiriparea economiei locale. Anecdotele sunt interesante—ca disperarea în care se scufundã Kunzli, în urma scurtei idile eşuate.
Pentru libertinaj, romancierul are o dezaprobare ironicã dar invidioasã.
Oarecare hedonism alimentar, îmbucurãtor, e sugerat de cina îmbelşugatã a paróhului, oferitã musafirului sãu—Rindsuppe, pãstrãv proaspãt umplut cu ciuperci, frigãruie de pui, Apfelstrudel, frişcã proaspãtã, vin Nussberger, la desert Muscatel, cafea şi havane olandeze; nu rezultã cã asceticul Albertus n—ar fi mâncat cot la cot cu psihopatul, într—o scenã al cãrei hedonism îl surclaseazã pe acela al plajei chirurgului incognito. Am transcris meniul, fiindcã poate servi ca idee unei cine reale [2].


NOTE:

[1] Numai cã, zilele acestea, am aflat, citind douã articole biografice şi un interviu, cã australianul era catolic—unul progresist, recãsãtorit, etc..
Rãmâne, ca o curiozitate, cã, mai degrabã decât cele câteva romane de Greene, Mauriac, Green, traduse, ‘A doua victorie’ e una din scrierile explicit catolice traduse, la noi, în timpul ceauşismului.
[2] Aparent, zãdãrnicia efortului de a analiza ‘A doua victorie’ e de naturã sã descurajeze, întrucât nu contez ca vreun cetitor sã mã şi urmeze în aceste hãţişuri—necum sã vrea o criticã defavorabilã, un articol necruţãtor despre vechiul roman al lui Morris West, australianul—şi nu o însãilare frugalã; dar analiza e un exerciţiu bun.
Şi mã mai gândesc cã nu toţi procedeazã ca afganul (care consumã, de—abia menţionând); existã critici care recenzeazã literaturã de gen—şi nu numai SF—ul, bastard al literaturii principale—sau, mãcar, hibrid—ci chiar thrilleruri, policieruri, etc.—mã gândesc la Boucher, la H.—autori în mãsurã sã mã inspire.