O vreme, am crezut despre condescendenţa lui De Quincey că e ludică, afectată, prefăcută în joacă; dar îmi dau seama că nu e. la fel cum ipotezele lui istorice, temerare, franc absurde, pur conjecturale, ţin de aceeaşi funcţie a delirului care îi guverna viaţa de toxicoman. Istoria e inclusă, inserată în formatul delirului, atrasă în raza acestuia, a febrei imaginative, a interpretărilor hiperlogice. Ipotezele lui par caraghioslâcuri trase de păr, dar pentru De Quincey aveau aerul atmosferei lui morale, proveneau din deprinderile şi din dimensiunea care îi guverna viaţa. Îşi numea halucinaţiile, ‘viziuni’. Explicaţiile extravagante vin din aceeaşi parte a minţii.
Şi mai e ceva: atrage luarea—aminte frugalitatea aparatului ştiinţific: înafara deducţiilor lui, nu e mobilizată erudiţia, nu există întrunirea aceea de argumente livreşti, etc.; tocmai paucitatea, ca diversitate, ca varietate de unghiuri, a erudiţiei folosite e aparte. Explicaţiile lui n—au bibliografii concludente. De aceea, par aşa sumar argumentate.
De Quincey e erudit prin gustul lui pentru curios şi ezoteric, dar nu prin varietatea erudiţiei utile mobilizate pentru elucidarea unei chestiuni.