Blogurile (şi, de fapt, internetul în ansamblu) sunt un mijloc, poate principalul, de a citi sau publica eseisticã din cea mai bunã, şi gazetãrie de bunã calitate; serviciul cultural fãcut, prin difuzarea ‘opiniei’, a literaturii de opinie, e unul imens.

Unilateralitatea gândirii sau a reprezentãrii e o formã de bruscare a fiinţei.

Trãirile de artã ale altuia îmi sunt (aproape complet) neinteresante.

Interacţiunea umanã poate sã fie nesatisfãcãtoare, însã e aşa de necesarã; am înţeles—o întâi acum 15 ani (noi. ’96—aug. ’97).

Din anumite motive, kitschul literar francez e mai fetid, mai dezgustãtor decât acela al americanilor.

Interacţiunile umane, cel puţin acelea obişnuite, implicã numai nivelurile zoologice ale fiinţei, numai zoologicul e solicitat, scos la ivealã, exprimat.

Reprezentarea sub formã de dezechilibru, etc..

Comunicarea verbalã umanã nu e numai convenţionalã, ci şi anostã şi mediocrã.

Ieri searã (vin.), m—am gândit mult la suicidul lui Wallace—ca la o ieşire.

Lealitatea ar fi trebuit sã fie nu eticã, ci afectivã.

Unde nu existã afinitate, evaluarea e irelevantã; la asta se referã Ap. Pavel, şi din aceastã cauzã Poruncile sunt utilizabile numai pentru îndrumarea şi evaluarea proprie, nu pentru evaluarea altora, din acest motiv, deasemeni, e proscrisã ‘judecarea’.

Urâţenia teologilor—aerul de babalâc zaharisit, libidinos şi parşiv, alunecos, al lui Barth—chipul colţuros, de torţionar nazist, al lui Tillich, de o rãutate tãioasã, implacabilã, severã şi sardonicã, batjocoritoare—chipul de acriturã universitarã posomorâtã, al lui Bultmann—şi chipul porcin, foarte luteran, foarte german, al lui Bonhoeffer. Urâţi erau toţi.

Creştinism progresist, oriunde s—ar afla el, oriunde l—aş identifica. Tendinţã liberalã—în accepţia antebelicã, observanţa antebelicã, strictã, a liberalismului (de ex., chiar Troeltsch).

Cãsniciile lui Barth şi Heidegger, însã şi Tolstoi, etc..

Stridenţa care nu înseamnã decât idealismul dezamãgit, înãcrit—furia şi depresia care urmeazã excitaţiei idealiste, idealismului frustrat, înşelat.

Nu se poate gândi cu limpezime despre ceea ce nu e cunoscut cu limpezime, ştiut bine—cu alte cuvinte, înţelegerea şi actul de a cunoaşte sunt, de fapt, inseparabile, nu pot fi delimitate unul de celãlalt, formeazã o unitate. Înţelegi numai ceea ce cunoşti; pare o lapalisadã, însã tentaţia contrarã existã.

Deismul şi exclusivitatea cauzelor secundare& înţelepciunea& ocultiştii.

ALTE LUCRURI, SPUSE ĨNSĂ CU ACELEAŞI CUVINTE. Tendinţa de a pleda, de a vrea sã convingi, se vede mai ales în anexionismul filozofic/ teologic—tendinţa de a cita şi interpreta arbitrar, de a rãstãlmãci. Un autor evreu cãuta sã convingã cititorii cã Sf. Augustin, Luther, Pascal spun aceleaşi lucruri ca şi el; pentru el, istoria gândirii e o tautologie monotonã.

Elementul comun, împãrtãşit, e cel care face posibilã comparaţia; sublinierea deosebirii, a diferenţei, a neasemãnãrii, e scopul comparaţiei.

Barth îşi aminteşte cã, în anii când lucra la propriul sãu studiu despre ‘Romani’, comentariul lui Luther la acea Epistolã ‘era una dintre cãrţile pe care le citea, şi le ţinea la îndemânã’.

Cu o minte de filozof, nu cu o credulitate de paracliser.

Nicio instituţie nu meritã zelul nimãnui; eu, oricum, nu sunt unul dintre cei care sã creadã în instituţii, de oricare ar fi ele (civilã, monasticã, etc.).

‘Vintage …’; ‘Móti …’, ‘Lose …’.

Ca hal de josnicie, perfidie şi iresponsabilitate.

Puerilitatea mascaradei black e un pic dezamãgitoare. Cei care insistã cã identitatea black—ului e religioasã, nu esteticã. Cei care pornesc de la substratul religios, şi ancoreazã muzica aceasta în satanism; însã asta nu înseamnã decât fanatism, e ca şi cum ai pretinde luteranism ascultãtorilor lui Bach, catolicism acelora ai lui Mozart, ortodoxie celor ai lui Rahmaninov—sau creştinism, pur şi simplu, acelora ai lui Haendel, acest gen de tezism aratã o inteligenţã destul de şovãielnicã, de nerespectabilã, şi aceeaşi detestatã mentalitate de turmã, neindividualistã, americanul de la Throne … are o reprezentare mai echilibratã, mai raţionalã, vorbind despre relevanţa emoţionalã, climat. O muzicã poate sã porneascã de la religie, însã nu rãmâne religie—chiar fiind o mãrturie. Cãci valoarea ei ca mãrturie rãmâne una umanã, neesteticã.

Echilibrul, raţiunea sunt valori vitale, neinteresante numai pentru cei care nu cunosc viaţa, pentru adolescenţi, care sunt nesolicitaţi de viaţã. Iar vorbind despre raţiune, nu mã gândesc la josnicie, arivism, la lipsa de scrupule a lichelei. A filozofa ‘din viaţã’ înseamnã tocmai a aprecia valoarea prozaicului.

Gãsesc avangardismul interesant; fiind o tendinţã, şi nu o substanţã, scrierile sunt, bineînţeles, inegale ca interes. Însã nici avangardismul nu e ceva conţinut într—un borcan, o esenţã la care sã participe scrierile; avangardismul e ceea ce face fiecare avangardist, în fiecare din scrierile lui, din/ cu el. E dezamãgitor cã în teoria literarã, care e numai o activitate preliminarã, existã realişti, oameni care investesc noţiunile cu o realitate superioarã, ca şi cum ele ar conta cu adevãrat.

Dum., fumat pânã la mai 4; aveam 18 ţigãri din ajun.

Pãr. Küng e mai interesant atunci când face teologie, decât declaraţii publice, provocatoare sau nu.

Originalitatea pe care o prefer e aceea a lui Simmel—nu a lui Bataille, a lui Gracq—nu a surrealiştilor, a Pãr. Küng, nu a lui Barth sau Bonhoeffer (criteriul meu nu e Magisteriul, ci raţiunea, atâta câtã o am).

Lotar mi—a furnizat un tipar foarte general. Cu Pãr. Küng în locul lui Alfeiev, etc.. Rolul alegerii.

Literaturã—frontispiciul, Lotar, Bataille, ieri (şi vin.—sapiditatea, excitantul, înviorarea).

Sandlin, Horguelin, Ep. Sigrist, canadeza: ≠, catolicul Watson, cusurgiul.