Unitatea a toate e nu raţională, ci postulată; nu e o evidenţă raţională, ci o exigenţă, resimţită nu numai de Platon, ci şi de religiile asiatice moniste.
Politeismele consecvente sunt pluraliste. Unitatea e o năzuinţă a gândirii care abstractizează.
Se trece de la ‘cauza necesară, în general’, la cauza unică.
Monismul corespunde abstractizării, iar pluralismul, experienţei.
E o întrebare, dacă I. Kant era monist, în acest sens.
Hart s—a pronunţat împotriva monismului efectiv, implicat de teodiceea creştină.