Polemica despre fapte e superfluã, fiindcã provine dintr—o neînţelegere; lucrãrile Legii nu sunt Decalogul, ci pletora de norme obligatorii pentru un evreu. Eu cred cã toatã discuţia neotesamentarã din Epistole despre fapte se referã numai la prescripţiile mozaice şi la stricteţea farizeilor, acestea îl preocupau pe Ap. Pavel, şi despre ele vorbesc atât el, cât şi Ap. Iacob, exponent al facţiunii iudaizante, conservatoare (existã, însã, posibilitatea ca Ap. Iacob sã se fi referit la fapte în înţeles general, de ex. la lucrãrile caritãţii, nu neapãrat la faptele Legii aşa cum le observau farizeii). Prin Lege Apostolii nu înţelegeau Decalogul, ci prescripţiile mozaice şi stricteţea farizeilor. Nu e un secret cã prin jugul şi blestemul Legii, Ap. Pavel înţelegea nu Decalogul, ci prescripţiile iudaice.
În acest sens, versetul Ap. Iacob a fost casat de douã milenii, încã din vremea Ap. Pavel şi a Sinodului de la Ierusalim, care a abolit obligativitatea universalã a Legii împovãrãtoare—nu a Decalogului. La fel cum, dealtfel, şi poruncii Lui Iisus, de a respecta Legea întocmai ca farizeii, i s—a dat un înţeles mai figurat, a fost interpretatã în sens reformator.
Dacã e posibil ca Ap. Iacob sã fi scris despre faptele caritãţii, ca necesare mântuirii, cãci absenţa lor dezvãluie şi lipsa credinţei, a încredinţãrii celor nevãzute, în schimb e absolut sigur cã Ap. Pavel vorbea despre prescripţiile mozaice. Nu e vorba, la el, despre a se supune sau nu Decalogului, ci de a menţine, sau nu, prescripţiile Legii; iar Legea, la Pavel, nu înseamnã niciodatã Decalogul, ci normele minuţioase pe care le respectau farizeii. Ca farizeu, Ap. Pavel ştia despre ce vorbeşte. Aceasta e povara care osândeşte, nu mântuieşte.
Dacã însã Ap. Iacob vorbea despre vãdirea credinţei prin faptele caritãţii, atunci versetul sãu nici mãcar nu a fost casat de cãtre Întâiul Sinod. Oricum ar fi, teologia paulinicã nu oferã nicio bazã pentru discuţia, survenitã un mileniu şi jumãtate mai târziu, despre îndreptãţirea prin fapte; mai mult, Ap. Pavel prescrie în mod explicit lucrarea caritãţii.
Ulterior, ‘faptele’ par sã fi ajuns sã nu mai însemne prescripţiile mozaice, ci sã capete un înţeles generic; iar mutaţia s—a petrecut, probabil, destul de timpuriu—larma discuţiilor despre valoarea salvificã a faptelor o înregistrãm încã de pe timpul seismului pelagian, când e vorba despre har şi iniţiativã. Coordonatele discuţiei nu sunt cele ale reformatorilor, însã e un semn cã, pentru mai toatã lumea, ‘faptele’ au ajuns sã însemne altceva decât la Apostoli. Cei din vremea Reformei par sã fi subînţeles prin ‘fapte’, Decalogul sau strãdania. Pentru ei, îndreptãţirea nici nu se dispenseazã de, nici nu se întemeiazã pe fapte. Însã deja nu mai e vorba, la ei, despre prescripţiile respectate de farizei, ci de rãstãlmãcirea concluziilor crizei pelagiene.
Iar reformatorii nu atât radicalizeazã, cât rãstãlmãcesc; concluziile lor nu mai conteazã, fiindcã premisele sunt greşite.