Caleidoscop SF

Caleidoscop SF






Polii universului SF al catolicului Watson sunt Asimov şi Moorcock, simbolizând foarte bine opoziţia şi discontinuitatea dintre douã vârste ale genului; însã la catolicul Watson existã Asimov, Clarke, ‘Leibowitz’—însã şi Herbert—însã nu şi Heinlein.
Mie Asimov nu mi—a plãcut decât la 15 ani; nu mi—a lãsat nicio impresie la 24, când i—am citit câteva povestiri, şi mi—a displãcut, ca un cârpaci, la 31 de ani.

Del Rey bate câmpii, atunci când confundã mitul cu basmul—deşi basmul poate vehicula mitul. Însã ‘Halimaua’ nu e mitologie, ci basme. Încã mã nedumereşte ‘realismul terminologic’, realismul taxonomic, care pretinde sã facã istoria SF—ului ca tendinţã a imaginaţiei, şi care nu deosebeşte mitul de basm—şi fabulosul basmelor, de al mitului. Din acest punct de vedere, intenţia lui ‘Frankenstein’ e mai aproape de mit—ca şi ‘Faust’ sau ‘Furtuna’, etc..

Cum s—ar putea afla dacã, pentru basm, moralizarea e intenţia, sau pretextul? Dacã se intenţioneazã povestirea a ceva, sub pretextul moralizãrii, sau moralizarea chiar e intenţia? Probabil cã nu se poate generaliza.

Mitologia cere o ingenuitate pe care noi n—o mai avem, ea nu e posibilã în societãţi ca aceea occidentalã, ci presupune ‘primitivismul’ (fãrã conotaţii peiorative, cum nu le avea nici la Gauguin). Mitologia e mai degrabã un mod de a gândi, decât de a imagina.
Miturile nu se pot fabrica, e necesarã o spontaneitate dinaintea scrisului; cunoscãtorul de mituri are o relaţie ambivalentã şi chiar enigmaticã cu acestea.
(Asta, dacã vorbim despre mituri în accepţie filozoficã, nu în aceea, etimologicã, de ‘minciuni’—ca atunci când se peroreazã despre ‘miturile sc. XX’, ‘mituri ştiinţifice’, etc.—adicã ceva înşelãtor, care trebuie demitizat.)

SF TRANZITIV ŞI SF REFLEXIV. De la o vreme, SF—ul a început sã se scrie ‘din cãrţi’, cu referire la literatura preexistentã, cu gândul la SF—ul care existã deja; de aceea, acest SF livresc, de fandom, nu mai are tranzitivitatea pionierilor, nu mai scruteazã, ci se mulţumeşte sã retrãiascã, sã repunã în scenã existentul, modificându—l, variindu—l. SF, într—o anumitã mãsurã, epigonic.
SF—ul începuturilor, SF—ul pionierilor, al înaintaşilor, era unul tranzitiv (Verne, Wells, Renard, Stapledon); intenţia lui nu era aceea de a se situa într—o lume (literarã) deja creatã, preexistentã, ideea era cã începea de la temelie, cã întemeia ceva.

Altfel, nici SF—ul nu se poate discuta decât numai carte cu carte, scriere cu scriere, analitic.

A survenit, în SF, un cuantum de epigonism şi de pastişã, de pastişare deliberatã, de intertextualitate—SF—ul reflexiv.

Ştiu cã Verne îl avea pe Poe—Poe, pe gotici, etc.—însã pionierii aceştia aveau ambiţii de naturã neepigonicã, nu vroiau sã facã sã retrãiascã, prin ei, lumea imaginarã a altora—aşa cum s—a întâmplat dupã aceea.

Gracq—Verne& Jünger. Poe, Lovecraft, Tolkien.
Evreul argentinian—Papini, romanticii nemţi, Poe. Wells şi Lewis.
Wells& Kipling.
Pastişe.
Kipling şi SF—ul.
SF—ul lui Kipling.