Despre creştinismul postmodern, gândirea postcreştinã, dialog în teologie

Despre creştinismul postmodern, gândirea postcreştinã, dialog în teologie




Creştinismul postmodern, care chiar existã, nu e o gãselniţã gazetãreascã, e altceva decât gândirea postcreştinã (Jung, Eliade, Jaspers, probabil şi Tolstoi, etc.—cei la care existã religia fãrã creştinism, sau religia şi creştinismul nu mai sunt sinonime)—pluralistã, deistã, etc.; caracteristica creştinismului postmodern e interesul pentru viabilitatea creştinismului. (Iar creştinismul postmodern trebuie deosebit de diversele creştinisme progresiste, etc..)
Desigur, bunã parte din modernitatea semnificativã, începând din sc. XVII, cu scepticii francezi, deiştii englezi şi Spinoza, e explicit postcreştinã.
Vreme de veacuri, creştinismul a coexistat cu propriul sãu epitaf.

Pe de altã parte, gândirea postcreştinã trebuie, bineînţeles, deosebitã de filozofiile anticreştine (Schopenhauer, Nietzsche, Klages) şi de gândirea şi atitudinea anticreştine—Butler, Gide, etc..
Gândirea postcreştinã e aceea care nu numai cã ezitã sã afirme dogmele creştinismului, însã nici nu se mai intereseazã de viabilitatea acestuia. Nu întâmplãtor, aceastã perspectivã istoricã le e caracteristicã unor religiologi.
Deasemeni, existã cazuri de deism, de teism generic, care nu sunt gândire postcreştinã. Sunt, pur şi simplu, gândire necreştinã—sau neinteresatã în mod deosebit de creştinism. Gândiri pentru care chestiunea religioasã nu se pune în termenii creştinismului.

Nu ştiu dacã o gândire trebuie sã înfãţişeze trãsãturile caricaturale atribuite postmodernismului, deformãrile atribuite postmodernismului, pentru a fi calificatã drept gândire postmodernã.

Scrierea teologicã e termenul unui dialog, e interesantã prin aceea cã se poate dialoga cu ea, cã stimuleazã reacţia, dincolo de simplul acord sau dezacord; se învaţã prin dialog, nu prin servilism şi încuviinţarea aprioricã, mecanicã, interesul unei cãrţi e dat de cât se poate dialoga cu ea (romanciera americanã, preotul, cititorul lui Cross, italianul, malaezianul, hispanicul—analize).
Şi e adevãrat pentru orice lucrare de gândire—filozoficã, ştiinţificã, literarã, etc.. Lucrarea de gândire nu e propusã admiraţiei, cum e creaţia artisticã, ci dialogului.
Încuviinţare, îndoialã, circumspecţie, dezacord: sunt, toate, relaţionãri valabile, şi exprimã conştiinţa multifaţetãrii unei lucrãri. Asta, pentru cãrţile care ajung sã însemne ceva. Ele sunt însoţitoarele unei existenţe—sau, mãcar, ale unei faze.
O carte teologicã mare e cartea unui dialog semnificativ şi viu. Nu e obiectul unui talmudism.
În teologie, eu nu admir creaţia (în sensul în care sistemele idealiştilor germani puteau sã suscite o astfel de admiraţie), ci gândirea.

Îmi displace tot ceea ce, în creştinism, e idealizare idolatrã—a tradiţiei, a trecutului—iluzia cã ‘odinioarã era mai bine’, paseismul.
Convertirea rapidã a creştinismului într—o convenţie cu toate tarele mozaismului, împovãratã de aceleaşi tare. Falsificarea destul de rapidã, transformarea într—o necropolã şi un cult idealizant al strãmoşilor, împovãrarea prezentului de cãtre trecut. Negarea prezentului în numele trecutului pretins exemplar, devenit pavãzã pentru toate prejudecãţile şi sucelile.

Eu am abjurat creştinismul.