Nu ştiu dacã Simmel conteazã ca gânditor protestant, ca autor luteran, nu ştiu cât de protestant a fost în gândirea şi, mai ales, în scrierile lui filozofice şi metafizice (dincolo de echivalarea kantismului cu luteranismul transpus în gnoseologie, etc.); dacã da, atunci protestanţii ‘mei’ sunt Donne (ca predicator), Simmel, Troeltsch, Eucken, Brunner, deasemeni unii liberali şi câte ceva din liberalism. Aşadar, o asortare de luterani şi reformaţi (iar Donne, ca anticatolic, conteazã ca un fel de reformat, ca exponent al laturii calviniste şi calvinizante a anglicanismului); v. Hügel avea simpatia multor catolici pentru Luther şi unii luterani, considerându—i recuperabili pentru cauza catolicã.
Însã obiecţiile mele împotriva protestantismului rãmân marcate—teologia ‘ispãşirii’ şi imputarea exterioarã. Existã multe care sã—mi displacã în protestantism, de aceea nu—l pot privi drept catolicismul filozofic, cu adevãrat raţional, nepopulist, neconcesiv. Binele gãsit de mine în protestantism e contrabalansat de existenţa reprezentãrilor religioase bizar de improprii—ca ‘teologia ispãşirii’, centralitatea ‘ispãşirii’, îndreptãţire extrinsecã.