‘Noul val’, inventat de Moorcock, Ballard şi Aldiss, îi are ca reprezentanţi pe Delany, Silverberg, Spinrad, Brunner, însã probabil cã, într—o anumitã mãsurã, şi Sturgeon (fiindcã l—a publicat Ellison, cu toate cã se înscrie în coordonatele Vârstei de aur; însã mai ales fiindcã a tematizat sexualitatea, a detabuizat—o pentru SF), Farmer, Bayley.
Sterling îl considera pe Zelazny ‘tranziţional’.
Manifestele literare ale englezilor au fost zgomotoase, belicoase, vindicative şi neglijabile—ca orice manifeste; SF—ul se face cu proze, cu ficţiuni, cu idei originale, nu cu manifeste, momentul de febrã teoreticã e irelevant literar. Ambiţiile avangardiste şi experimentale ale americanilor erau de altã naturã decât ale englezilor. Chiar lupta se dãdea, în termeni de tacticã, pe alt front; englezii pretindeau cã se rãzboiesc cu o înţelegere wellsianã a SF—ului, detestabilã, pe când americanii contestau canoanele şi tiparele ‘Vârstei de aur’, care fusese a doua etapã a fenomenului SF modern, aşadar erau nu atât anti—wellsieni, cât anti—campbellieni, reperele sunt drastic diferite, americanii vizeazã altceva, polemizeazã cu tiparele şi convenţiile SF—ului campbellian. Americanii ‘Noului val’ sunt un grup sincron, bineînţeles, însã foarte distinct. Sorgintea lor e reprezentatã de avangardismul american postbelic—altceva decât încercau, în aceeaşi vreme, englezii; dealtfel, disparitatea, incongruenţa celor douã ‘valuri noi’ e notorie. Ostilitatea cu care a fost întâmpinat ‘Noul val’, ca SF emancipat şi experimental, era cerutã de insolenţa cu care au început unii teoreticieni.

Eu sunt, în principiu, favorabil experimentalismului şi avangardismului; bunul simţ aratã cã acestea nu sunt singura—însã sunt una din modalitãţile creaţiei, iar devenit reţetã, avangardismul e la fel de nociv, ca şi atunci când e numai o pozã. Dacã în SF se experimenta prea puţin înainte de anii ’60—atunci era cazul sã se experimenteze liber şi amplu. Pe de altã parte, însã, nici de la avangardism nu sunt de aşteptat mai multe reuşite decât de la procedeele literare mai convenţionale—reuşitele reale vor fi la fel de rare.
Vreau sã spun cã nici avangardismul nu e o reţetã a reuşitei literare.
Ideea unora dintre autorii ‘Noului val’ pare sã fi fost hibridarea SF—ului cu literatura principalã experimentalã, cu avangarda literaturii principale. (Or, asta se fãcea deja—literatura principalã inspiratã de SF, ca la Huxley, Orwell, Vonnegut, sau în SF—ul parodic, ludic, amuzant.)
Iar în termeni practici, programul era de a face SF—ul mai transgresiv şi mai încãpãtor, de a—l scoate din adresa asimovianã a divertismentului pentru copii.
Intenţiile literare erau, însã, individuale.
Autorii englezi ai ‘Noului val’ au început cu declaraţii insolente şi combative. Insolenţa juvenilã a insurgenţilor a atras riposta celor care se simţeau vizaţi.
La americani, o altã diferenţã—cãci insurecţia a debutat difuz, discret, fãrã fiţuici polemice de felul acelora ale englezilor—pur şi simplu apãruse o altã generaţie.
Ca orice revoluţie necesarã, nici aceasta nu a fost suficientã; a înnoit, a primenit, a dilatat, a redresat.
Ca orice originalitate cãutatã, o parte, cel puţin, a scrierilor ‘Noului val’ a avut soarta, poate nemeritatã, a avangardismului şi a literaturii experimentale, nu pe aceea a SF—ului.
Haldeman, Dna. Le Guin, Varley aparţin unei vârste literare ulterioare.