Marţi, de la 9, fumat.

Marţi seara—fumat, vin roşu, cârnaţi.

Aparţinea, de fapt, tot refulãrii, negãrii, represiei, dorinţei subconştiente de a nu ….

Acele momente de tandreţe inefabilã, gustate deplin, conştient, abia ieri ….

Raţionalitatea admite inefabilul, ca şi singularul, afectivul, simţitul.

Femei pasionante fizic; coordonata eroticii postbelice e consumarea fizicã a iubirii, trãirea iubirii fizice.

A fost remarcatã vocea lui Byrne.

Mi., de la 9 ½--fumat.

Ieri (marţi)—am fumat 10 ţigãri; azi, fumat 5+ 2+ 3+ 12 ţigãri.

Gracq& AS& ‘Morgan’& GS& H de M& jurnale. CDC. Chiar, mai nou, şi Teachout—lapidaritatea. Jurnale.

A citi cu simpatie, lãsându—se captat şi purtat, nu cu nerãbdare exigentã, cu neastâmpãr.

Întrebuinţarea unei cãrţi.

Abisul ameţitor al rãutãţii umane.

E interesant cã Newman dezavua fãrã ezitare canonul vincenţian, acela de care încã se mai prevaleazã schismaticii, şi îl dezavua cu aceleaşi argumente ca şi mine (cu toate cã eu prefer istoria dogmei cristologice, care lui Newman îi pãrea suficient documentatã istoric); pânã azi (joi) nu cred sã fi aflat ceva despre istoricul bisericesc Allies.

Caut sã nu gândesc altfel decât trãiesc; existenţa şi gândirea trebuie aduse la un unison.

Omul cunoaşte prin tipare, ajungând la tipare, la identificarea tiparelor.

Experienţa cotidianã a rãului sãvârşit de oameni e mai terifiantã decât Holocaustul, mai abruptã.

Black—ul e distins prin ferocitate—ca opusã brutalitãţii mai boante a death—ului.

Vin., de la 6 ½, fumat.

Intuiţia bunã, utilã, e, cel mai adesea, datã, prezentã—însã trebuie subliniatã activ, afirmatã, reenunţatã voluntar.

Secretul lui Polichinelle e acela cã sc. XX a fost veacul teologiei protestante. Dintre teologii catolici, conteazã numai aceia pe care îi citesc şi protestanţii (de ex., baptistul). E un cr. practic. A fost veacul afirmãrii teologiei protestante. Catolicii, anglicanii, schismaticii conteazã mai puţin, sunt garniturã. Protestanţii au fãcut legea în teologia sc. XX—şi mã gândesc la protestanţii europeni.

Simţim mai mult decât putem spune.

Am gãsit în literaturã ceea ce nu—mi oferea religia.

O criticã în care sã respire, sã transparã bucuriile vii ale cititului—literatura discutatã cu nesaţ; mã gândesc, câteodatã, la Wood, cu toate cã acest critic îmi displace prin nu puţine. Îi lipseşte criticii de azi curajul de a investi. E nevoie de gustul neşovãielnic. De admiraţia neezitantã. Trebuie avut curajul de a gândi şi scrie despre Ishiguro ca despre Beyle, despre Murakami şi Updike ca despre Balzac, despre Follain ca despre Rimbaud, etc.—o girare energicã.
La un critic, convingãtoare sunt principiile şi atitudinea, nu aprecierile ca atare, care sunt cum se nimereşte. Limitãrile şi erorile sunt inevitabile, însã inteligenţa poate sã fie salvgardatã.

Mã gândesc la cãsniciile lui Barth, Heidegger, Dostoievski, Kipling, Tolstoi, poate şi la viaţa privatã a unui Tillich—şi la înţelepciunea unor personaje ale Dnei. Y..

În ceea ce priveşte papalitatea şi nu puţinele învãţãturi litigioase, controversate, în Rãsãritul schismatic nu existã unanimitate, însã existã o majoritate strivitoare—ceea ce e deajuns; din douãzeci de autori, unul e moderat în sentimente şi convingeri, sau paşnic, dincolo de circumspecţia formulãrilor.
Unanimitate nu existã; o majoritate covârşitoare, da.
În rest, temperamentul individual îi duce pe Teofan, Dimitrie, Tihon într—o parte, pe Ignatie în alta; unul va fi mai înclinat sã fulmineze, iar altul, mai puţin—însã la fiecare Ep. Sigrist existã nouãsprezece ca Hopko şi Behr, iar aceştia încã sunt dintre cei care ştiu sã—şi tempereze ieşirile anti —latine.

Dispreţuirea inimii curate.

Seninãtatea şi bonomia, spune Patericul, sunt virtuţi superioare conştiinciozitãţii.
E cazul mântuiţilor leneşi. Oamenii se mântuiesc prin seninãtate, nu prin conştiinciozitate. Chiar dacã creştinismul a fãcut loc în Sinaxare şi farizeilor celor mai crânceni.
Creştinismul opereazã cu intuiţia viului (nu cu o lume de magie şi miracole).

Exemplele proaste îl dezvaţã pe om de curaj—îl învaţã sã fie ezitant şi şovãielnic, bont.

Principiul nu e acelaşi cu enunţul.

Unii neagã principiul în numele faptelor, care sunt descurajante; alţii neagã faptele în numele principiului, pe care—l reificã, exagereazã şi absolutizeazã, defuncţionalizându—l.

Rostul criticii literare e sã afirme principiile ca distincte de scrieri—sã nu identifice normele abstracte, sau teoriile, cu existentul, sã le deosebeascã. Sã nu dea încuviinţarea unei teorii drept admiraţie esteticã, sau drept judecatã de gust. Teoriile nu gireazã scrierile—şi nici invers. O creaţie se poate inspira dintr—o teorie, însã nu o şi ipostaziazã. E distinctã de teoria care a inspirat—o.

Lenea, cârpãceala nu sunt un impediment pentru mântuire; dispreţul, cruzimea, desconsiderarea, da. Relatãrile Patericului sunt de gradul întâi—probabil cã cele mai multe.

Atunci când descind din solitudinea friguroasã a filozofiei, de pe Sinaiul sau Everestul gândirii, de pe Horebul reflecţiei, am nevoie de nişte braţe calde.

Experimentul nu e o justificare; muzica, arta, trebuie sã aducã frumuseţe. Experimentul e numai un mijloc, nu un scop în sine.

Iadul existã—viaţa şi sufletul stârpiturilor, ale incapabililor de iubire, demnitate, respect, discreţie, etc.. Acela e Iadul.
Iadul e o realitate obiectivã, o structurã ontologicã, nu o percepţie; nu ştiu dacã e perceput ca Iad de cãtre locatarii lui. Iadul e sufletul desfigurat—de patimi, şi de gândurile rãutãţii.

Ceva a pus în mişcare, a dinamizat, a motivat comunitatea creştinã primarã.
Contemporaneitatea nu înseamnã nimic; Iisus a fost înţeles şi urmat mai bine de cãtre necontemporani. Martorii minunilor, şi chiar Apostolii, care rãmân termenul suprem al comparaţiei, nu au rãmas lângã el la retrişte, l—au pãrãsit. Contemporaneitatea cu Iisus nu i—a servit. Cei care Îi vãzuserã minunile nu i—au fost credincioşi.
Contemporaneitatea cu Iisus a însemnat o percepţie sãracã, sumarã, incompletã. Pãrinţii conciliari L—au înţeles mai bine decât contemporanii. Înţelegerea a progresat. Reculul istoric a adus mai mult decât contemporaneitatea; întâlnirea în credinţã, în gândire, a adus mai mult decât aceea istoricã.

E o dovadã de gust sã preferi un anume protestantism, un anume progresism, un anume liberalism şi modernism apusean; e o dovadã de gust sã înţelegi o anume simplitate rafinatã—sã—l preferi pe Brunner ca pe un mai bine, pe Pãr. Küng, pe Sf. Toma, bigotismului înzorzonat şi sãţios, stricteţii farizeilor, purismului sãţios şi pisãlog. Existã nivele de subtilitate, iar recunoaşterea unei sapiditãţi superioare corespunde gradului al doilea. Ep. Sigrist, Montaigne, relaxarea, detaşarea, bonomia, un anume protestantism, un anume progresism inteligent; cu alte cuvinte, am ajuns sã—mi displacã tevatura rãsãritenilor, aferarea, vigilantismul religios, acrivia farizeilor, prevalarea duplicitarã, ipocrizia, neautotransparenţa.
Aprecierea Sf. Grigore al Tesalonicului şi a palamismului e semn de gust, însã preferarea lui Brunner şi a neoortodoxiei e semnul unui gust superior—întocmai ca decizia lui v. Hügel pentru gânditorii protestanţi ai vremii lui. Existã lucruri care se diferenţiazã ca ‘mai binele’.

Religia e un subiect chinuitor, supãrãtor, umilitor.

Browne—evreul argentinian, Sandlin, Ep.; LW—cf. ieri (dum.).

Tinereţea s—a dus, s—a încheiat, şi a fost una foarte chinuitã, o povarã;

Cred cã discuţiile despre ‘filozofia unui autor’ pierd filigranul, mai ales când e vorba despre moderni, a cãror scriere nu enunţã teze pe care sã le demonstreze apoi; cred cã pot sã fie discutate scrieri ale unui filozof, cãrţi, câte una. Discuţiile generalizatoare sunt nefolositoare. La nivelul generalitãţilor ca atare, se pierde tocmai ceea ce conteazã, e pierdut filigranul.

Montaigne şi gândul filozofiei—cele câteva cãrţi. Trãsãtura latinã. Sanogeneza. Mintea mea e mai puternicã, caracterul meu e mai puternic. Jivinele, liota jivinelor.

O viaţã poate sã fie un monolit zadarnic al durerii.

Existã multe de urât în creştinism. Creştinismul oferã multe motive de urã.

Creştinismul remaiat, recondiţionat.

Lovit în minte, în trup.

Ortodoxia prezentatã de Lossky mi s—a pãrut mai profundã şi mai semnificativã decât scepticismul şi dezabuzarea sibianului. La asta s—a adãugat şi o retoricã (imnicã) convingãtoare.

Muzica nu poate fi redusã la nişte teorii, la nişte abstracţiuni (disonanţã, atonalitate, etc.). Se ascultã muzicã—nu teorii exemplificate sau aplicate.

Ispita capriciului, a latitudinii, de a publica, imediat, orice. Exhibiţionism când penibil, când derizoriu.

Credeam cã ‘eschibiţii’ înseamnã acrobaţii.

Inumanitatea nevroticilor, ‘stricteţea’ şi austeritatea lor, deficitul patent de reprezentare a altor psihisme. Deficitul de empatie. Carenţa empatiei. Nevroza e un blocaj, o obtuzitate. Banalitatea truismelor psihologice pe care ajung nevroticii sã le afle cu surprindere, lucrurile elementare pe care nu le ştiu, grosimea carapacei lor.

Bucuria de a îţi şi reuşi ceva.

Derizoriul dezvãluit inteligenţei.

În nevrozã, cea care suferã e mintea întreagã, psihismul în ansamblu.

Inteligenţa lui Thackeray, afectivitatea lui Dickens. Vreau sã spun, inteligenţa raţionalã şi obiectivã a întâiului.
Binomul e reprezentat de raţiune şi afectivitate.

Gentleman, raţionalitate, Montaigne, Goncourt, locuinţã, filozofie—ca LW, cf. ieri (dum.).

Dezunirea necesarã dintre afectivitate şi raţiune—şi echilibrul lor.

Cei care au ripostat patripasianismului considerau cã Fiul suferã, iar Dumnezeu nu suferã (asta, dacã nu erau teopaschişti).
Teopaschismul e mai parşiv şi mai insidios decât patripasianismul, care e o absurditate; cei de azi sunt teopaschişti, mai degrabã teopaschişti—însã unii dintre ei sunt chiar patripasieni.