Atunci când se întâmplã sã discut teologie creştinã, o fac de pe poziţia unui creştin apusean, filomodernist, filoprotestant, cu simpatii liberale şi reformiste; de aceea, am puţinã înţelegere pentru subtilitãţile triteismului afişat de un schismatic care discutã despre Sf. Toma, Cross, Pãrinţii greci şi Barth. Mai general—poate fi discutatã teologia unei religii cãreia nu îi aparţii? Mã gândesc la ceea ce a scris Dna. Yourcenar despre religiile asiatice, etc.. Se poate scrie cu o simpatie neînregimentatã. Aşa cum am mai spus—o, îi prefer pe teologii creştini lui Sade şi Vikernes, norvegienilor de la Mayhem şi ocultiştilor.
Adesea existã un decalaj între vieţile oamenilor şi teologia de la care se revendicã. Eu am cãutat sã nu gândesc altfel decât trãiesc, pentru ca gândirea sã se inspire din existenţã, şi nu s—o falsifice.
Însã nu fac teologie creştinã altfel decât îşi scria Rozanov jurnalele (şi acestea rãmân cea mai importantã inspiraţie literarã pentru mine—Gracq, Schopenhauer, ‘Morgan’, Simmel, Weininger, Bloy, Rozanov, Klages, Montherlant, autorii de jurnale—ca Rainer, etc.).
Gândul meu e acela al tiparului, al vârstei, al cititului, al diferenţei (generatoare de plictis). Acesta e gândul care îmi dã agerime—mai mult chiar decât acela al profesiei şi al surclasãrii.

‘Unicitatea vizibilã a Bisericii’ e un ideal, o normã, e corectã ca ideal, însã nerealizatã. Iar idealul nu trebuie sã fie un pat procustian. Vacarmul sinoadelor distruge bonomia calmã a reflecţiei teologice; etalonul meu e altul decât larma controverselor. Însã poate exista un loc pentru orice.
Stricteţea ecleziologiei patristice mi se pare neconvingãtoare şi denotând fanatism. E o transpunere forţatã, silnicã, a idealului, în ceea ce existã, cu nesocotirea realului; eu nu mi—o asum. Şi nu mi—aş lua ca îndrumãtor în ecleziologie o Bisericã patristicã ce încuviinţa persecuţia religioasã, silniciile, etc.. Sunt, în religie, un pluralist, fiindcã numai asta corespunde adevãrului, corespunde pluralitãţii societãţii umane, varietãţii de condiţii, etc.. Pluralitãţii societãţilor umane îi poate corespunde numai o pluralitate religioasã.
S—ar putea ca faimoasa ecleziologie patristicã sã fie, cu maxima ei ciprianicã, la fel de valabilã ca şi cristologiile, pneumatologiile şi triadologiile ante—niceene; adicã numai o aproximare greşitã, încât strãşnicia cu care e reafirmatã sã fie una fãrã acoperire. S—au mai revocat doctrine; nu vãd de ce ecleziologia patristicã ar fi nerevocabilã.

Utopia eclezialã e întotdeauna neconvingãtoare; Bisericile apostolice nu—s Raiul creştinilor, eshatonul realizat, aşa cum statul bolşevic nu era Raiul clasei muncitoare. Idealul nu trebuie transformat în pretenţii ecleziale.

Scepticismul mi se pare o soluţie mai profundã decât fanatizarea şi stricteţea—iar înţelepciunea seninã, mai bunã decât amarul, fierea. Nu—mi mai asum strãşnicia niciuneia din confesiuni.

La 25 de ani, singurii teologi pe care îi citisem erau Lossky, Bulgakov, şi câte ceva din Evdokimov şi Danneels, iar ideea mea era aceea a moderniştilor catolici şi a liberalilor şi neoortodocşilor protestanţi de acum un veac—cã filozofiile moderne ar putea sã fie o sintaxã adecvatã pentru formularea credinţei creştine într—adevãr gândite—iar filozofiile antice care au inspirat termenii definiţiilor conciliare, una foarte inadecvatã. Pânã la urmã, dacã e vorba de filozofii necreştine, sunt de preferat acelea post—creştine, provenite din cultura europeanã creştinã, decât acelea pãgâne, precreştine. Era o idee, pe care am piredut—o în pripa descurajãrii, a capitulãrii reprezentate de revenirea, la 26 de ani, la creştinismele tradiţionale, şi la bigotism. Descoperisem pe cont propriu proiectul modernist, intuiţia modernistã, care erau şi cele ale protestanţilor de dupã Kant, Hegel şi Schleiermacher—şi le—am pierdut, din râvna deghizãrii, a înveşmântãrii în straie nepotrivite mie. De la un modernism decoperit pe cont propriu, am trecut, pentru aproape 1 ½ ani, la tradiţionalism —pânã la 28 de ani. Principiul diverselor nivele de subtilitate, al nivelelor diferite de subtilitate, nu îmi era cunoscut, sau nu—l acceptam—dat fiind populismul Bisericilor apostolice, cu fetişizarea credulitãţii şi a superstiţiei, şi descurajarea criticii şi a gândirii.
La 25 de ani, simţeam cã nemţii sunt mai utili decât pãgânii greci, pentru înţelegerea şi gândirea creştine; acest gust pentru sensibilitatea filozoficã modernã îl întâlnisem, încã la 18 ani, la Marcel.
Discrepanţa între ceea ce simţeam şi credeam, pe de o parte, şi ceea ce profesam, pe de altã parte, m—a supãrat mereu.

(Însã râvna cu care schismaticul l—a citit pe Cross—şi nu numai—e de naturã sã inspire.)