Paleologu nu face nici cât jumãtate din Bahtin: când spune despre Caragiale cã e ca Dostoievski, tot ce vrea sã spunã e cã e carnavalesc, însã gândul lui Paleologu e îngãlat şi derapeazã în stupiditate, fiindcã intuiţiei lui îi corespundea, de fapt, altceva; Bahtin, mai iscusit, duce gândul pânã la capãt, spunând despre Dostoievski cã e carnavalesc. Ceea ce, la Caragiale, îi amintea lui Paleologu de Dostoievski, e carnavalescul, bufoneria. Caragiale nu seamãnã cu Dostoievski; e, însã, carnavalesc, ceea ce explicã ideea bizarã a lui Paleologu. Probabil cã acesta din urmã ţinea şi sã epateze caracuda. Îl supãra melodramaticul lui Caragiale; însã, încã de pe vremea lui Gherea, s—a fãcut greşeala de a—l lua pe Caragiale drept altcineva decât era—un autor de literaturã de divertisment. Inclusiv melodramatismul lui poate fi apreciat, în aceşti termeni. Caragiale nu e un Shakespeare sau Dostoievski ratat, sau veleitar, ci un Courteline reuşit; ceea ce Cãlinescu a vãzut, împotriva supradimensionãrii lui Caragiale.
Paleologu confundã abisalul cu efectul. Mai bine zis, de acolo unde se afla atunci gând gândea aşa, nu sesiza cã diferite cauze pot produce efecte care lui îi apãreau drept similare—probabil fãrã a şi fi astfel. Existã, în comediile lui Caragiale, momente de efect—asta e observaţia de la care porneşte Paleologu, pentru a divaga despre abisalitate, etc..
Fapt e cã admiraţia pentru Caragiale se însoţeşte adesea de supralicitarea lui. Critica şi—a pierdut cumpãtul încã de la apariţia autorului acestuia, şi n—a ştiut, la început, sã—l situeze.
Carnavalescul lui Caragiale ţine de momentele baroce, melodramatismul—de acelea naturaliste, iar autorul nu era în niciun caz un clasic în accepţia francezã. ‘Paroxismele’ acestea, care—l impresionau atât pe Paleologu, sunt net baroce, ţin de o exuberanţã neclasicã, şi nu justificã supradimensionarea exegeticã a lui Caragiale (prezentã încã de la Maiorescu, Gherea, Ibrãileanu şi Iorga, şi culminând, probabil, cu Zarifopol). Lovinescu avea, într—un fel, dreptate—chiar dacã Brãescu nu va fi fost un substitut echitabil pentru Caragiale; însã Cãlinescu îl situeazã cel mai exact pe Caragiale: în liga lui Courteline.
Gherea, sentimental, gusta melodramatismul, pe al lui Caragiale şi al altora, însã face şi el greşeala curentã, existentã şi la Maiorescu şi, poate, Ibrãileanu—supradimensionarea, ‘eminescianizarea’ lui Caragiale, tendinţa sau dorinţa de a vedea în acest umorist, uneori original şi creator, egalul şi contraponderea lui Eminescu, ceea ce nu e cazul.
În intenţii, Caragiale putea sã fie ambiţios; în realitate, nu prea—sau arareori. În orice caz, carnavalescul lui, ca şi exuberanţele absurdiste, inventivitatea aceasta, infirmã teza clasicitãţii.

Tocmai partea de criticã e deficitarã la Paleologu [1]: care sunt abisurile dezvãluite de Caragiale? Ce abisuri sunt descoperite în piesele lui? Elucubraţiile lui Paleologu sunt lipsite şi de acoperire, şi de ţinutã criticã. Ceea ce aratã e cã existã, la Caragiale, momente de carnavalesc—la fel ca şi la Céline, de pildã; însã Paleologu nu lãmureşte nicãieri ce abisuri sunt dezvãluite în aceste momente culminante, care sunt abisurile descoperite astfel. Ceea ce reduce ‘demonstraţia’ lui Paleologu la o peroraţie involuntar hazlie, absolut neconvingãtoare critic.
Încercarea transferului de prestigiu e ratatã.
Abisalul Courteline, abisalul Avercenko, abisalul Alehem, abisalul Hašek, abisalul Aziz Nesin …. Sunt numai cuvinte lipsite de acoperire, iar ca jonglerii—stângace.


NOTE:

[1] ‘Abisalul Caragiale’, în ‘Despre lucrurile cu adevãrat importante’.