Ceva din desãvârşirea lui Kafka, şi din autenticitatea lui, ceva care dã impresia de integritate umanã netãgãduitã, se coreleazã cu existenţa pe care a avut—o, şi cu modul în care a înţeles sã şi—o asume; mai pe scurt, cu faptul cã n—a fost o vedetã literarã.
Mai e şi utilizabilitatea genericului existenţei.
Kafka era un autor de parabole, iar parabolele sunt neaservite teoriei, sunt un mod de a gândi. A fost admirat de interbelicii nãscuţi la sfârşitul sc. XIX (Nabokov, evreul argentinian).
Romanele şi naraţiunile lui, apreciabile independent de orice teorie, de orice înţelegere teoreticã, exprimã mai întâi o trãire, o înţelegere intuitivã, nu o filozofie, şi trebuie citite ca literaturã, aşa cum le citea Paleologu pe ale lui Sartre, şi nu ca filozofie, aşa cum le citea Camus; ele nu au un mesaj neartistic de vehiculat sau de ‘înveşmântat’.

Lui Camus îi plãceau astfel de parabole (Kafka, Melville), numai cã tindea sã le reducã semnificaţia la un înţeles exprimabil abstract—şi, astfel, sã le deliterarizeze.
Desãvârşirea romanelor lui Kafka, înţelese ca formã, reiese imediat din compararea lor cu atâtea romane aluvionare şi dezlânate, însã cu o tematicã oarecum similarã.
Parabole reuşite a scris şi Buzzati; iar la Gracq, în pofida similitudinii remarcate, nu cred cã se poate vorbi despre parabole. În orice caz, Gracq nu e un kafkian—şi nici nu ştiu sã se fi pronunţat despre maestrul praghez.
Ce sunt parabolele? Sunt o reprezentare intuitivã şi artisticã a realitãţii, ireductibilã la o tezã sau la o teorie; cu alte cuvinte, ele nu sunt ilustrãri, transpuneri plastice, ale unei teze, ci o formã sui generis de gândire.
Parabolele sunt altceva decât romanul simbolic, ca al lui Mann, romanul stilizat simbolic. Sc. XX a adus câţiva mari autori de parabole—Kafka, Jünger, Buzzati, Camus; parabolele pretind o stilizare foarte energicã. Nu numai ca formã, însã şi ca rang, parabolele sunt distincte atât de alegorii, cât şi de naraţiunea simbolicã, stilizatã în direcţia simbolului.