Foarte tânãr fiind, intuiam, cu ingenuitate, natura mea de damnat, de blestemat, de trãznit, de decadent, atunci când, cu unsprezece ani în urmã, mã situam ca fiind de—o seamã cu Bloy, Rozanov, Weininger, Nietzsche, Loos, Bataille, singura tovãrãşie filozoficã pe care o acceptam. Aveam dreptate sã cred aşa.
Mã impresionaserã strãdaniile lui Wittgenstein de a fi acaparat de film fiindcã era, de fapt, prea acaparat de altceva. Îi cerea filmului sã—l distragã, sã—l scoatã din reflecţia lui.
Eu sunt dintre cei cu o expunere timpurie, cu şansa unei expuneri timpurii la filozofia lui Wittgenstein, de care, la 23 de ani, încã mai fãceam caz.
Wittgenstein, ca autor de plachete filozofice, nu mi s—a pãrut niciodatã la fel de impozant ca Heidegger, sau cu adevãrat pe potriva teutonului—însã, într—un sens, mai pasionant; iar admiratorii filozofiei lui Hume (Borges, Cioran, mai vârstnicul Marcel) nu s—au simţit îndemnaţi sã recurgã la filozofia lui Wittgenstein, sau mãcar sã o discute.
Eu am fost pus în contact cu scrierile lui Wittgenstein de cãtre proponenţii autohtoni ai filozofiei analitice—altceva decât interesase ‘generaţia ‘27’.
Ceva, la Wittgenstein, sugereazã inginerul care face filozofie—aşa cum Popescu se intereseazã de, şi face literaturã—pãstrând proporţiile, şi schimbând ceea ce e de schimbat. Aduce, adicã, o anume stângãcie observabilã. E filozofia unui inginer.
Şi nu ştiu dacã am crezut vreodatã în geniul filozofic al lui Wittgenstein, cu toate cã sunt convins de autenticitatea netãgãduibilã a pasiunii lui filozofice. Existã o impresie de stângãcie, de oarecare lipsã de îndemânare.
Însã unii au cunoscut euforia cognitivã citindu—l pe … Frege!

Nu sunt recomandabili decât filozofii care au curajul sã fie ei înşişi.

Heidegger, Husserl, Bataille, Derrida, Foucault, Girard, Nietzsche. Aşa cum îl citeşte ortodoxul Jolley pe Wittgenstein. (Îi mai citeşte şi pe Marcel, Heidegger, Merleau—Ponty, Bollnow, Montaigne, Frege.)
Pozeurul filozofic, farsorul, e cel mai nesuferit.

Intuiţia mea aneclezialã.

Fiecare viaţã e istoria unor rãni, a unor rãniri.

Intuiţia mea, de la 24 de ani, fusese modernul, identificarea cu modernitatea, modernul simbolizat prin Simmel şi Montaigne. Am lãsat sã se piardã asta. Ideea mea fusese superioritatea modernului—simbolizat prin protestantism, Simmel, Montaigne, Shakespeare.
Am fost neobişnuit cu rapiditatea.
Orice realitate, şi orice realizare, e imperfectã; însã idealul conteazã tocmai ca ideal, ca pol al idealitãţii.
Spiritualul, pentru mine, spiritualitatea, înseamnã literatura—câtimea aceea, aşa de necesarã, de spiritualitate; nu altfel gândea, mi se pare, Gide.

Despre iubire am aflat, e drept; însã nu am cunoscut—o.

Al Lui Dumnezeu e înţelesul, nu mişcarea, zbuciumul vieţilor noastre.

Uneori, cei care par sã vorbeascã despre Dumnezeu în doi peri vorbesc cu adevãrat despre Dumnezeu; existã şi zelul tâmp, obtuz, laborios.

Elasticitatea iezuitã, maleabilitatea.