Divergenţa aprecierilor: normalitatea agenţilor Gestapoului/ spioni nazişti aroganţi, actori anoşti/ Naish şi Bleifer, Carradine: dibaci/ incongruent/ ineficient, implauzibil, stilul cvasi-noir. Cuiva, spionii i s-au părut necaricaturali, iar protagonistul, dibaci. Altcineva apreciază stilul, sugestia.

Actorul de culoare a jucat, alături de comediile despre Chan şi cele despre zombi, în ‘C. Jones’, etc..

Actriţa & Carradine, ungurul & pastişa & Douglas. Cele două comedii.

Soteriologia neotestamentară. Însă Thornhill retuşează ideea, situând geneza soteriologiei noi la profeţii majori, aşadar încă la Isaia şi Ieremia.

Bătrânul Simenon îl recomanda ca model de modestie şi seriozitate pe Conrad; însă aşa ceva nu poate fi însuşit: e temperamentul şi geniul. Simenon îi deplora pe mercenarii din breaslă, dar Conrad era prea departe, în primul rând uman, de aşa ceva. A le recomanda mercenarilor să-l imite înseamnă a le cere să fie un geniu incomparabil, cu un temperament aparte.

Hull, ca simbolizând largheţea şi severitatea. Nu doar ceea ce încuviinţează, ci şi ceea ce dezaprobă.

E bine ca uneori să poţi aminti un autor sau o operă cu o atingere uşoară, sub semnul afectivităţii, al probităţii afective, al inspiraţiei. Bucuria.

Singurătatea, deriziunea, singurătatea în familie, vulnerabilitatea.

Straturile coexistente ale fiinţei; omul nu se cunoaşte îndeajuns, se răstălmăceşte, distorsionează.

Sinodul a arătat zădărnicia vechii idei ultramontane a ‘Bisericii dintr-un om’. O Biserică redusă la un singur om e lipsită de sens, e o iluzie, o amăgire. Iluzia ultramontană era expresia defetismului secret.

Eclezialul e deja interfaţa socială a religiei. Socialul ca atare nu îi e extrinsec eclezialului, ci îl cuprinde.

Cei care pretind unisonul, consensul, pretind dominaţia; cei care se supun, escamotează şi amalgamează, cedează, se dezic.

Izul de condescendenţă, stupiditatea argumentelor superflue, etc..

Esenţialul şi obişnuitul. Cutuma. A distinge în numele esenţialului; sunt distincţii care estompează esenţialul, oţioase, iar altele care se întemeiază şi provin din sesizarea dinamică şi vie, neformală, a esenţialului, care e o ordine activă, practică.

Colindele dedicate Bobotezei şi sărbătorii Sf. Ioan.

Într-un sens, orice reacţie vie e unilaterală; în altul, e mai sincer aşa, şi e preferabil completitudinii afectate, simulate, artificiale. Unilateralitatea e justă. Însă înţelegerea ei cere dibăcie.

Puerilitatea (franciza, cinemaul) e ineficientă. Puerilitatea nu e pastorală, iar ceea ce e perceput îndeobşte nu e eficienţa ei, ci platitudinea demoralizantă. Nici nu e întâlnirea cu cultura populară, ci referinţele acestea absurde par spontane. Aceştia sunt termenii în care înţeleg neoevanghelizatorii. Mai mult, predica lor e sub nivelul a ceea ce ar trebui să fie, dar şi vehicularea de platitudini … populare e deopotrivă sub nivelul a ceea ce poate să fie evaluarea culturii populare, prin urmare ineficienţa e dublă. Ipocrizie, frică şi artificialitate.

Largheţea antropologiei. Logica livrescă, abstractă.

Curia a evoluat în acelaşi pas cu clerul; preoţii care denunţau, în anii ’60-’70, exagerările prigoanei preconciliare le atribuiau ierarhiei şi uneltelor ei, dar majoritatea preoţilor de la vremea respectivă gândiseră la fel ca ierarhia, care exprima o atitudine comună. Iar când nivelul obişnuit al preoţilor s-a schimbat, la fel a evoluat şi atitudinea Curiei, a ierarhiei, a autorităţilor religioase. Sincronizarea nu poate fi declarată ca desăvârşită, pentru că nici nu ştim ce să sincronizăm. Dar după Sf. Pius al X-lea tendinţa reformistă a început să se pronunţe, treptat, mai încet în primii ani. Tradiţionalismul curial începuse să aibă o oarecare alură formală, chiar dacă nu era nesincer, simulat. Emancipaţii din anii ’70 criticau insinuând că prigoana fusese un fenomen extrinsec, atribuibil numai Curiei. E neadevărat. Curia a reflectat tendinţa de ansamblu a clerului. Tradiţionalismul injust nu fusese numai al Curiei, însă şi al Bisericii, al catolicilor. Catolicii intelectualizaţi care au simpatia şi încuviinţarea fraternă a necatolicilor exprimă atitudinea grupului lor. Ca organism, în vremurile de intelectualitate, Biserica înseamnă fie o unanimitate formală, artificială, indiferentă, fie absenţa unanimităţii.
Panica tradiţionaliştilor e ea însăşi un fenomen foarte modern, dezgustul de lume, şi un simptom de debilitate.

Religie e şi ceea ce scria Neuhaus, adică şuetă, sau ce scriu tabloidele religioase, cu senzaţionalismul lor derizoriu, însă şi ceea ce scriau nepticii. Tabloidele vor gândirea şi atitudinea religioasă necostisitoare, ieftină. Panica tradiţionaliştilor e această repudiere a existentului, reprimarea, aversiunea faţă de real, răstălmăcirea, eludarea, dezgustul.

Mintea şi sensibilitatea. Oamenii trebuie primiţi cu mintea, inclusiv cu intuiţia, însă nu cu afectivitatea.

Violenţele musulmanilor şi nord-africanilor din Germania.

Rezultatele empatiei noastre sunt întotdeauna conjecturi, ipoteze, o cunoaştere prin analogie, indirectă, nu fapte. Cunoaşterea nu îşi poate propune rămânerea la aceasta. Empatia poate sugera câteva răspunsuri ipotetice. Dar nu putem porni de la ipoteza că în noi trăieşte sufletul universal, generic, că situaţia noastră oferă principiul oricărui motiv, etc., cu toate că sufletul fiecăruia e singurul pe care cineva-l cunoaşte direct. ‘Judecarea’ înseamnă şi pretenţia aceasta falsă. Şi în alţii se află altceva decât ceea ce exprimă (şi care poate fi răstălmăcit, etc.).

Acum îmi vine greu să-mi închipui modul de viaţă pe care l-am avut până la 36 ¾ ani, modul cum simţeam, acţionam, gândeam, pare foarte estompat. Fapt e că simţeam, gândeam şi acţionam, că viaţa aceea îşi avea noima ei, rostul său. Că nu era informă sau derizorie, dimpotrivă.

Retorismul şi discreţia: putem învăţa din discreţia oamenilor obişnuiţi mai mult decât din retorismul scrierilor.

Dezintegrarea cunoaşterii, şi integrarea ei; formalismul e cel care se prevalează de dezagregarea cunoaşterii, fapt denumit unilateralizare. Formalismul e logica lui Trăsnea, dar neinocentă, ci prin escamotarea neconvenabilului.
Analiza e o unealtă, şi chiar de aceea ea poate să fie inspirată, sau nu. Neutre sunt numai măsurătorile fizice.

Vin. seara mai aveam 5 ½ mil..
Vin., 3 ţigări până la ora 4, 4 până la 5, una la 5 ½, una la 6 seara, una în gară.
Sb., de la 11 seara, trei felii de cozonac.
Dum., de la 2 ½, sarmale; de la 3 ¼, nouă ţigări.
Luni seara, citit 3 ore. De la 11 ¼ seara, ‘Liliacul vampir’.
Marţi, citit 4 ore. De la 11 seara, ‘Femeie …’.
Mi., citit până la 11 ½ seara, trei ore. Până la 1 ½ dim., o comedie poliţistă.

Mi. dim. mai aveam 4,2 mil.. Mi. dim., 155 & 243,3 mii [ţigări & cafea, polonezi, cola]; marţi, 73 & 8 & 2 & 155 & 36,9 mii [plicul & ţigări & pâine, cola].
Luni, 43,8 & 155 & 78,8 mii [ portocale, cafele, pâine & ţigări & foietaje, cafele].
Dum., 155 & 115,6 mii [ţigări & brifcor, ouă, cafele, cola].
[Dum.—marţi: 925 mii. Azi, joi, şi ieri: 583,3 mii.]
Joia trecută, 20 & 155 & 215,1 mii [repertoarul & ţigări & plăcintă, portocale, fasole, cafea].
Mi. trecută, 281,2 & 39,8 & 120 & 150 mii [ţigări, pâine, beri, gustarea & pizza & bilete].
Azi dim., joi, 195 mii [ţigări, cola].