Romantismul şi clasicismul pot sã desemneze cel mult sensibilitãţi literare, nu umane—cu alte cuvinte, structuri literare, nu psihice, tipare literare, nu mintale; chiar doctrinele corespunzãtoare sunt unele de provenienţã strict livrescã—cultul anticilor, la câţiva literaţi purişti ai sc. XVII—XVIII.
Ceea ce vreau eu sã spun e cã nu existã nicio relaţie necesarã, aprioricã, între un tipar literar şi unul mintal, nu existã o corespondenţã determinatã, unul nu—l presupune obligatoriu pe celãlalt. Iar pe de altã parte, tot ceea ce scoate la ivealã critica literarã sunt structuri estetice, nu psihice.

Istoria SF—ului e, credea Sadoul, o istorie a revistelor.

About, Renard, Villiers, Bellamy, O’Brien.

SF—ul: ca Verne şi Jünger la Gracq—Dick, la Sandlin (şi Horguelin)—Wells şi Lewis la evreul argentinian.

Prefeţele.
RK& Wells. Pastişe.
Doi wellsieni englezi& ‘Morgan’.

Azi, joi, mi—a fãcut rãu vederea unei pramatii—un şcolar care cicãlea un tânãr destul de scund, îmbrãcat cu o cãmaşã curatã şi blugi, probabil retardat, uşor arierat. Îl înghiontea amical, îl încolţea, îl umilea.

Azi, joi—coperta ‘Clanurilor de pe Alfa’ (peste 9 z.).

Hâldan, Haldane, girarea, Oparin, Haldeman, Silverberg, ed..

Bijuteriile muzicale ale lui Burzum—nişte minunãţii, orfevrãrie scânteietoare, bijuterii.

Cazul a ceva nerealizat, aparent eşuat, însã care dã o trãire, o simţire; evreul argentinian a scris—o despre povestirile lui Papini, ale romanticilor nemţi, ale lui Poe, Hawthorne.

Lipsa de vehemenţã, culori şterse, atenuate.

Eu sunt un ascultãtor de remixuri, coveruri—şi piese instrumentale. Vroiam sã spun cã emoţia furnizatã mã intereseazã mai mult decât originalitatea, prioritatea.

Cred cã miturile (şi nu mã refer la ‘imaginile false’ ale modernilor) sunt posibile numai în culturi orale, nu numai preştiinţifice, ci şi prefilozofice; cred cã mitologia realã ţine de zorii culturii.

Şi la avangardişti eu caut şi vreau tot emoţia.

Mi se pare mai aproape de adevãr sã presupunem cã ceva din SF trãieşte din reziduurile mitului—decât invers. Oricum, nu mai sunt mituri—nu mai îndeplinesc aceeaşi funcţie—ci utilizãri literare ale mitului.

‘Nu ştiu’—e unul din cele mai remarcabile rãspunsuri pe care le putem aştepta de la un teolog.

Trãirea rea, trãirea net patologicã.

Literatura lui Clarke, explicit interesatã de demitologizare/ mitologizare, tematizând miturile, avea, în plus, şi o perspectivã miticã autenticã, de naturã sã—l intereseze pe Eliade—ca şi calitatea literarã şi emoţia. Mã gândeam, azi, cã emoţie a existat în SF şi înainte de ‘Noul val’—chiar la un autor al ‘Vârstei de aur’, Clarke: la el existã emoţie.
Existã emoţie, existã ţinutã literarã, existã tematizarea mitului şi interes pentru mitologizare, şi existã, mai ales, o perspectivã miticã.

Proximitatea abisului, marginea prãpastiei.

Fiecare critic e apt de frumuseţi literare în felul sãu.

În seara ultimei joi a lui aprilie am fumat, de la 10, gândindu—mã la debilitarea minţii şi cauzele ei, la citit, la derogare, la surogat, la Elena, la SF, la avangardişti, la ceea ce îmi spunea bunicã —mea în urmã cu şase ani, la tragismul vieţii mele, la viitor, la iluzie, la generarea de moarte, boalã şi demenţã, la ocãri nemeritate, la rãutatea umanã.

Subiectul criticii sunt impresiile literare, în accepţia de emoţii, de trãiri caracteristice unei experienţe de artã. Acestea nu trebuie supralicitate, ci sesizate, prinse în nota lor cea mai exactã, în timbrul cel mai exact al emoţiei.

Literatura de gen trebuie luatã cu bonomie, cu degajare, nu cu crisparea cusurgiului.

Experienţa e informã şi anomicã, un noian. Gãseşte semnificaţii transcendente numai cine o trunchiazã, nevrând sã ţinã seama de întregul ei. Privitã, însã, în ansamblu, ea îşi vãdeşte imediat anomia, anomia inexorabilã. Existã un sens al întâmplãrilor, în noianul experienţei anomice, în noianul acesta inform—însã sensul e funcţional, nu metafizic, trimite la ocazii de asumare.

‘Morgan’, cusurgiu demoralizant (Merritt, Holberg, probabil şi Fort, Rosny—aîné şi Dna. Sand, chiar stilul lui … Trollope—adesea, invective împroşcate)—ins care îngãleazã tot ceea ce discutã, scâlciazã, degradeazã, urâţeşte—minte fãrã generozitate. Tonul apodictic.

Cusurgiii—Nabokov, ortodoxul Hart, ‘Morgan’, George, Kurp.

‘Şuanii’& articolele despre scrieri—‘Béatrix’, ‘Bajazet’, ‘Diabolicele’, ‘Penthesilea’, ‘Ofterdingen’, ‘Peşte solubil’. Cei patru autori.
‘Şuanii’. ‘Roşu şi negru’. ‘Muschetarii’.
‘Fracasse’.

Ceea ce articolul numeşte ‘stil birocratic’ nu e altceva decât stilul neutru, obiectiv, impersonal, al lui Beyle, Mérimée şi Cervantes; articolul îi dã o conotaţie peiorativã nemeritatã. E chiar faimosul stil despodobit al ‘Codului civil’ şi al cronicilor italiene.

Nãdejdea mea se leagã numai de strãdania de a fi un Gracq al SF—ului, al romanelor SF.

Oamenii se menţin nu prin ingeniozitate—fiindcã n—o au—ci prin rutinã.

Ieri searã, vin., fumat: 7—11 ½. 12 ore în aşternut (12 ½--12 ½).

Articolul vorbeşte despre ‘stilul aproape birocratic’, ‘aproape funcţionãresc’—e stilul impersonal, obiectiv, al lui Beyle, Mérimée, Puşkin, Cervantes, stilul despodobit, neutru.