În cazul lui Husserl, descoperirea, valoarea metodei, semnificaţia a ceea ce a descoperit, depãşeşte cu mult importanţa lui propriu—zisã ca filozof, ca autor de filozofie, şi, neîntâmplãtor, e întru totul detaşabilã de chiar interpretarea sau interpretãrile pe care Husserl însuşi a înţeles sã i le dea. Heidegger ajunsese sã sublinieze banalitãţile deplorabile; poate cã aşa şi e. Însã fenomenologia e aceea care i—a încântat chiar pe Camus şi, în zilele noastre, Jolley, cu valenţele ei cotidiene.
Husserl era mai degrabã un om de ştiinţã, ca Galilei, ca logicienii sc. XIX, iar dintre filozofi, ca Frege şi Carnap. Însã a pus în circulaţie o metodã independentã de cel care a formulat—o. Filozofic, Husserl e la antipodul celor ca Simmel, Blondel, Frank sau Heidegger; importanţa lui e aceea de om de ştiinţã, ca Frege. Însã nu e o întâmplare nici aceea cã filozofii s—au interesat de lucrãrile lui mai mult decât oamenii de ştiinţã, partizani ai simţului comun şi ai unei consensualitãţi crase (v. aprecierile lui Piaget despre scrierile fenomenologilor).
Husserl e un Galilei, un om de ştiinţã în principiu neutru şi imparţial. Nu e ‘filozof’ nici mãcar în sensul în care erau materialiştii francezi ai sc. XVIII—un D’Holbach şi alţii. Ca filozof, Husserl n—a avut multe de spus; ca om de ştiinţã, însã, a descoperit ceva ce i—a încântat pe atâţia dintre filozofi.