Borges a redactat o listã a autorilor pe care îi citea mereu, însã din care lipsesc Browne, Kipling, Wells, Whitman, Blake, Dante, Hume, Berkeley, Twain, dealtfel şi Poe, Kafka, Swedenborg, şi mult din literatura englezã—poate cã cea mai mare parte acesteia, listã, aşadar, foarte incompletã, şi cãreia îi mai sunt de adãugat şi prefeţele acelea scânteietoare; dealtfel, literaturile englezã, americanã, spaniolã, apoi şi vechile literaturi scandinave, ar fi fost de adãugat în întregime.
Creştinii nu—l înţeleg.
Borges gusta speculaţiile nesãbuite; poate sã lase impresia cã era mai sceptic decât şi—ar fi dorit—o, cred însã cã, în secret, încuviinţa propriul scepticism radical. Avea un simţ neobişnuit pentru parodie—de ex., pagina despre ‘San Marco’, prietena rãposatã, cu parodierea, de o subtilitate şi un echivoc inegalabile, a platonismului, e fundamentalã pentru puritatea parodiei, care, ca sã conteze, trebuie sã fie ambivalentã şi întrucâtva ambiguã.
Ateu pasionat de budism, de Milton şi de Swedenborg, de ereziile creştine (pentru subversivitatea lor) şi de platonism, de mistica evreiascã, de poeţii persani, cititor de lucruri originale şi ciudate, Borges se interesa şi de genuri literare în ansamblu—policierul.