Existã o sucealã a lui Pessoa, ceva psihologic, de care el era dealtfel conştient, şi pe care a încercat sã—l transforme în artã; mai lãmurit: o boalã psihicã pe care a încercat s—o depãşeascã prin artã, conform axiomei cã psihoza e sterilã, aşadar creativitatea absolvã de presupunerea unei psihoze. Mai mulţi modernişti—Kafka, Eliot, Belîi—au avut naturi dizlocate, însã în cazul portughezului, atrage atenţia amploarea sucelii. E pseudonimia lui şi o realizare de artã, sau numai epifenomenul unui rãu psihic? Ce face din el mai mult decât un bizar? Eu cred cã ceva neconvingãtor rãmâne şi în atitudinea lui de artã. Pessoa a fost respectabilizat, şi e stimat ca egalul literar al lui Eliot, Joyce sau Belîi; însã pseudonimia lui se coreleazã cu opţiuni deconcertante, iar intelectualul, avid de ezoterism şi astrologie, interlocutor al lui Crowley, era mai degrabã bizar—neopãgân, proponent al politeismului, a scris un eseu despre boala mintalã a Lui Iisus, nuvele poliţiste, o apãrare a masoneriei, ucenicea în Ordo Templi …—ceea ce—l situeazã mai degrabã în compania imbecililor de geniu, ca Jarry sau, în alt registru, Lovecraft—probabil nici imbecil, în mod sigur nici geniu.
Însã poate cã sunt nedrept cu portughezul, şi cu preocupãrile lui; era o vreme de ‘cãutãri spirituale’ din acestea, când şi alţi intelectuali se interesau de învãţãturi ca ale lui Steiner, de antropozofie şi, de nevoie, chiar de vindecãtorul Gurdijeff. Belîi e un caz, însã şi Dna. Mansfield. Iar Pessoa nu e singurul intelectual care sã fi avut legãturi cu Crowley.
Rãmâne faptul cã gustul pentru astrologie şi condiţia de ucenic al Ordinului Templului … nu spun prea multe despre discernãmântul filozofic al lui Pessoa.

A fost un oponent al lui Salazar.
La 32 de ani, Pessoa a început relaţia cu Ofélia, care avea nouãsprezece ani. La 41 de ani, avea sã reia legãtura cu aceasta. Legãtura lor dureazã pânã—n ’31, când Pessoa are 43 de ani.