N—am avut interstiţiul social pentru rock, şi nici rãspicarea—cu toate cã, la 16—17 ani, am purtat tricou de rocker şi pãr lung, ondulat. Parcursul meu a fost de la OVERKILL, I. MAIDEN, METALLICA şi o culegere de grunge, la SLAYER, TIAMAT, SEPULTURA, nişte coveruri VENOM—ceea ce se gãsea pe casete pe atunci (’94), şi, mai târziu, M. D. BRIDE şi OBITUARY. (Nu cunosc alt ‘death din Florida’, însã acesta m—a încântat.) Recunosc cã îmi plãceau clasicii—ceea ce mã descalifica în faţa hârşiţilor. Altfel, nu numai cã nu încuraja nimic bun în mine—ci descuraja şi puţinul bun (priceasna spune: ‘Eu ştiu cã şi puţinul bun …’). N—am niciun fel de amintiri din trecutul meu de rocker (1 ½ ani, de la 15 ½ la 17 ani). Când am trecut la filozofie şi erudiţie, m—am dezinteresat de muzica aceasta. OBITUARY şi MASSACRA sunt singurele trupe de death pe care le—am ascultat cu plãcere. Însã eu n—am ajuns, n—am putut ajunge la muzica pentru cunoscãtori; altfel, e mai bine sã asculţi trupele omagiate de Metallica, decât pe Metallica. Însã am fost fan SLAYER şi al unui album KREATOR. Mã interesau numai agresivitatea dobitoacã şi negarea melodiei, obstinarea iconoclastã. Eram un mãrginit. Nu vedeam, nu vroiam dincolo de abraziune, de leziune, de ultragiere.
Am ratat, la vremea lor, P. LOST, AMORPHIS, ANATHEMA, M. ANGEL, şi toate concertele, care începuserã deja; n—aveam afabilitate.
Rock comestibil, rock neindigest, n—ascultam; alegeam, tendenţios, numai ceea ce era mai lezant, mai capabil sã indispunã. Nu alegeam rockul picant, echivoc ca violenţã—ci direct ceea ce era mai şocant.
La mine, rockul nu s—a aliat cu cultura, în adolescenţã, ci a însemnat negarea ei. Însemna negativismul meu decis.
Nici nu exprima sentimentul meu de viaţã—ci, dimpotrivã, aspiraţia mea cãtre anihilare.