Ca şi critic literar, Gracq mi—a oferit mai degrabã un tipar; altfel, cred cã evreul argentinian îi e superior ca analize.
Ipoteza mea e cã Gracq a fost un critic (foarte) inegal. Puţinul pe care—l ştiu referitor la ceea ce a scris Gracq despre climatul stendhalian şi culegerea de nuvele a lui Barbey mi se pare dezamãgitor, nu justificã superlativul titlului pe care i l—a conferit Tournier; mai interesante par paginile despre ‘Şuanii’, ‘Roşu şi negru’, ‘Muschetari’, Hemingway şi Goethe, pastişa latinã—aşadar, şase alte lucruri.

Simak, Knight, Blish, Smith, Heinlein, ‘Leibowitz’, Bester, F. Brown, Delany, Zelazny, Card, Anderson—balastul, surogatul şi literatura.

Modelele mele au fost ‘Morgan’, Gracq, Schopenhauer (şi nemţii). Câteva jurnale.

Ceea ce îi obiecteazã cârpacii lui Gibson le poate fi imputat şi lui Huysmans şi naturaliştilor—prisosul, excedentul. Chiar funcţia e aceeaşi, viza esteticã—jubilaţia, trãirea unei atmosfere.

Nici SF—ul, nici avangardiştii (şi literatura experimentalã) nu sunt ceva ce sã adaug preocupãrilor lui Gracq—ele existã deja.

Butor, librãria francezã, şi SF—ul. Suplimentul SF ieşean (un fel de fanzin). Cele trei deziceri —’96, manuscrisul& ’97, vol.& vraful.

În literaturã, ca şi oriunde, ideile, ca intenţii, conteazã mai puţin ca rezultatul, sunt preliterare. Intenţiile literare, intenţiile de literaturã, nu conteazã ca literaturã. Sunt numai preambulul.