Viaţa filozofică trebuie alimentată nu de ură, ci de caritate; trebuie să provină nu din furie şi necruţare, din supărare, ci din înţelegere (omul e natură înţelegătoare, adică raţională, cu toate că poate alege nerealizarea firii proprii). Dar simpatia nu trebuie nici să corupă, să moleşească, să justifice abdicarea de la virtute, să destrame şi scâlcieze—prin sentimentalitate, de ex.. Virtutea e lucidă—altfel, e privare.
Simpatia nu trebuie să erodeze virtutea, preschimbând—o în libertinism anost şi, în fond, obtuz. Libertinajul poate fi o ispită a carităţii—caritatea poate fi tentată de derapaje.
Cealaltă ispită principală e privarea posomorâtă, apatia mohorâtă. Trăirea virtuţii e bucuria de la Sf. Spirit, nedeductibilă din premisele naturale. Firea în izolarea ei nu girează bucuria.
Existenţa grevată de privare, limitată de privare, găunoasă, nu înseamnă virtute, asceza e simbolul virtuţii, nu realitatea ei (care e, imprescriptibilă, dar al Sf. Spirit). Ideea nu e să frângi—ci să frângi viciul; altfel, e numai dezăgăzuirea distructivităţii. Când frângi, ia seama la ceea ce frângi—altfel, remedial agravează. Asceza barbară e cel mai mare rău al sfinţirii, antipodul ei—deopotrivă metafizic şi psihic. E ‘tendinţa polară’, ispita.
Simbolica dezlegării, înţelegerea, nejudecarea (‘Prin puterea …’/ ‘Nici eu nu …’); e ceva oferit de Biserică, adică nivelul, altitudinea sunt acelea hristice, dezlegarea provine din înţelegerea de care sunt capabili sfinţii, care văd cum trebuie tratate abaterile, etc., atitudinea sfinţilor nu e reprobarea, certarea.
M—am gândit la cuvintele dezlegării, în administrarea vestică a Tainei; pe de o parte, se accentuează realitatea prerogativei sacramentale (‘eu te dezleg …’), pe de altă parte, aceasta e corect referită la substratul mistic, eclezial—hristic, puterea preotului trimite la altceva, la ceea ce e în puterea Lui Hristos--Biserică.
Textele liturgice, sacramentale, etc., folosite, sunt o formă a discernământului colectiv, care transcende momentul individual şi accidentalul, inexpresivitatea.
În concluzie, viaţa filozofică trebuie să provină din caritate, nu din ură; iar lepădarea de ură nu trebuie să însemne dezicerea, abjurarea vieţii filozofice. Se cuvine ca insul să fie auster—fără ură, şi nu din ură, nu fiindcă urăşte.
Omul e, de drept, fiinţă raţională, cu toate că adesea alege să nu fie, căzând în robia patimilor şi sub morişca deprinderilor erodante; ‘planul Lui Dumnezeu’ denumeşte măsura reală a omului.