Îmi amintesc rândurile lui Ciocârlie despre romanele Dnei. Kristeva, al cãror succes îi pãrea nemeritat.

Cingria şi rãutatea. Umorul celor rãi.

Echivalentul fumatului.

Girarea lui Dewey, reabilitarea lui filozoficã.

Holmes despre Dewey—‘Experienţã şi naturã’, cartea din ’25. Lotar despre socialism şi vina lui Şigaliov. Eaton despre vârstã şi amanta lui. Ep. Sigrist despre O’Brien, tomism, simţul absurdului şi vid.

Surogatul.

Îmi place un creştinism inspirat de realitate. Trãim în alte vremuri acum—şi cred cã şi ei aveau, cel puţin întrucâtva, simţul vremurilor în care trãiau, al prezentului, al realului cronologic. Atitudinea Lui Iisus era şi ea una inspiratã de realitate. De realitãţi, vreau sã spun, şi era un om al realitãţilor. Citeazã câteva principii mozaice, câteva locuri din Scripturã, însã fãrã a abuza.

Pe mine nu virtutea, ci tot greşeala m—a deservit. Dincolo de moralismul parohial sufocant, e vorba de diferite greşeli.

Pessoa s—a servit de ipoteza unui eu plural.

Contemporanul filozofic al lui Frege şi Russell, Wittgenstein a scris, a ajuns sã scrie, ca Silezius.

‘Cealaltã filozofie germanicã’. În reprezentarea culturalã curentã, între Hegel şi Heidegger existã numai Schopenhauer, Nietzsche şi neokantienii, câţiva neokantieni. În realitate, au existat şi Mach, Avenarius, Meinong, Mauthner, Frege, Schlick, vienezii, empirismul logic, sau pozitivismul logic; Popper însuşi era european—ca şi, bineînţeles, Wittgenstein. Originile analitismului anglo—saxon sunt tot europene. Vechiul empirism englez a revenit, însã girat de cãtre europeni, de filozofi germanofoni.
Între Nietzsche şi Heidegger, în Europa n—au fãcut filozofie numai neokantienii; existã întreg cernoziomul acela—Meinong, Krauss, Mauthner, Frege, Brentano, precursorii fenomenologiei, diferite tendinţe criticiste.
Probabil cã Russell însuşi provine mai degrabã din Frege, decât din Hume (îmi tot revine în minte o anecdotã pe care am citit—o probabil la Noica—despre ‘plânsul lui Frege’, când, vârstnic, şi—a vãzut nu ştiu ce teorie invalidatã de cãtre tânãrul Russell, demonstratã ca greşitã; Noica discuta despre Frege şi Russell—nu şi, din câte ştiu, despre Wittgenstein).
Pe Russell, care mi s—a pãrut calp ca polemist anti—creştin, ca anti—creştin, îl citea şi evreul argentinian—şi îl şi cita; sunt interesante aprecierile acestuia despre gândirea lui Shaw, Wells, Chesterton şi Bloy. Ca anglofil, îi citea pe Lewis şi Russell.

Eu nu gândesc în termeni de tradiţie şi tradiţional, fiindcã nu am experienţele corespunzãtoare.

Prezentul şi abstractul; a prefera prezentul, abstractului.
Autenticitatea. Şi a fi prietenos mai întâi cu sine însuşi. Cordialitatea faţã de alţii e o mascã, dacã nu e precedatã—şi investitã—de o autenticã şi inteligentã cordialitate faţã de sine, bonomia necesarã.

Oamenii echilibraţi (chirurgul& urologul de joi, cãruia m—am adresat când cãutam cheia).

Antisemiţii care—l apreciazã pe Kafka (Blanchot, P.). Admiraţia faţã de Kafka transcende antisemitismul cel mai visceral şi obtuz.

Kafka a redactat o gramaticã a absurditãţii.

Avangardiştii, şi simţul absurdului.

De—ajuns cu murdãria, indiscreţia, bârfa, cârpãceala şi şovãiala, cu alternarea de letargie şi surescitare zadarnicã.

TESTUL ORICĂREI CĂRŢI FILOZOFICE. Mã întreb dacã existã vreo carte a lui Noica despre care sã se poatã spune ceea ce a spus Holmes despre o carte a lui Dewey, ‘Experienţã şi naturã’. O carte care sã ofere, în mod real şi obiectiv, aşa ceva, justificã existenţa filozofiei.
(Holmes o gãsea, într—un fel, dumnezeiascã. Cred cã e vorba despre un alt Holmes decât acela pe care—l citise Lang, şi de care mã interesasem fiindcã—l citise, cu nesaţ, Lang—poate fiul.)

Jaki era unul dintre cei care pierd filigranul, rateazã filigranul.
Dewey, nemţii, James, empirismul englez, Newman, severitatea.

O carte poate sã însemne mai mult decât oferã la prima vedere.
Însã nu trebuie cedat exegezei care supraliciteazã, care forţeazã sau exagereazã, care trateazã enunţul ca pe un oracol.

A fost bine sã li se aminteascã exegeţilor cã Biblia are autori umani; cã reflectã idei umane.

Bunul simţ descoperã lucruri pe care simţul comun nici mãcar nu le bãnuieşte. La antipodul simţului comun, care e bont şi vag, am cãutat o filozofie a bunului simţ. (Am încredere cã asta gãsise juristul Holmes în ‘cartea cea mai metafizicã’ a lui Dewey, şi în pragmatism în general.)
Bunul simţ e acel etalon intuitiv care resimte mãrginirea, etc..
Cine se menţine în extravaganţã se menţine, prin chiar aceasta, şi în accedie.

Oamenii ca Jaki rateazã mereu, şi sistematic, filigranul.

Ceva, necesarul, enunţabilul, nu înseamnã şi multe cuvinte, logoree, prisos verbal. Pot fi numai cuvinte fãrã acoperire.

În existenţe, existã întorsãturi, ceva original, neprevãzut, nou.

Oamenii par fascinaţi de ceea ce le falsificã mintea—ba chiar de sucelile cele mai patente.

De ex., ştiinţa contrazice, adesea, simţul comun—nu, însã, şi bunul simţ; iar criteriul intuitiv al actului ştiinţific e bunul simţ, în niciun caz simţul comun.

Se întâmplã adesea sã mã întreb—dacã eu trãiesc în Iad, atunci rãutatea ambiantã, a atâtor jivine, de unde provine?

Existenţa unei critici nu înseamnã şi îndreptãţirea—cu atât mai puţin, exactitatea sau pertinenţa—ei. O criticã poate sã fie tendenţioasã, unilateralã, exageratã, etc.. Se poate greşi în atâtea moduri.

Adesea—sau uneori—oamenii polemizeazã (numai) cu accepţia popularã, cu versiunea vulgarã.

Simbolul frumuseţii meritate—Corinne din ‘Flandres’.

Existã dintre aceia care gãsesc interes şi profunzime în formulãrile sibilinice şi oraculare, enigmatice, ale lui Wittgenstein.

Nu am gãsit ceva care sã—mi placã, în cele câteva scrisori ale Sf. Nicolae Velimirovici pe care le—am citit.

Iluzia a durat 1 ¾ ani (apr.—ian.).

Lipsa dreptului moral de a cita. Înzorzonarea cu citate. Îmi e scârbã de oamenii care mãnâncã bine şi îi citeazã pe Borges şi Kafka.

Cei care mitologizeazã rãul—de ex., ocultiştii.

Impresia de ghinion provine din aceea cã un om se lasã întâlnit, ales, selectat de cãtre cele mai proaste variante, dupã ce le—a ignorat pe acelea bune.

A existat, odinioarã, un SF, literar, de o inspiraţie foarte purã.

SF—ul pe care—l citesc eu nu se mai scrie de mult.

SF cu standarde literare.

SF—ul ludic şi amuzant (de ex., bulgarul).

’91—impresia.

Englezii—cele trei ‘noi valuri’ (SF, metal, post—punk). Moda stilului dezlânat, afectat.

Cel mai bun SF nu e de citit altfel decât îi citea Gracq pe Poe, Lovecraft şi Tolkien. (Pentru evreul argentinian, Lovecraft nu era decât un scriitor de surogate poeşti, un epigon; pentru Gracq, însã, era un legatar poesc demn.)

Dna. T., în ’97, despre Doyle şi Sadoul; însã vorbea din neştiinţã, ca şi Sava—despre acelaşi SF, şi corectat de inginer, pe drept. Dna. D., despre Rorty—voga, şi invidia mea. Modã.

INDUSTRIA NOVELIZĂRILOR. SF—ul e, prin aspectul sãu de etichetã, de marcã, o industrie destinatã sã livreze divertisment de proastã calitate—maniacilor vreunei francize.

A survenit şi un fenomen literar interesant—inspiraţia furnizatã de SF autorilor de literaturã principalã, scriitorilor postmoderni (începând cu Vonnegut şi Calvino—apoi Wallace, Pynchon, Murakami, etc.). E, într—un fel, altceva decât se vãzuse la Huxley, Lewis, Orwell, Zamiatin, Merle, sau la autorii de SF parodic, de satire deghizate ca SF.

Iconoclasmul meu filozofic—mai precis, un doxoclasm—are o ţintã. Identificarea, culpabilã, a creştinismului cu superstiţia şi credulitatea. Din creştinism n—am abjurat decât balastul, superstiţia şi zãdãrnicia, tot ce nu era Pãrãian sau romanciera americanã. Raţionalitatea.

Nu realizezi cât timp se pierde, pânã nu conştientizezi câte sunt de fãcut—de citit, de învãţat, etc..

În oameni cuvântã lutul, nu intelectul imparţial; aprecierile nu—s guvernate de etica obiectivitãţii, a neutralitãţii. Nu conversãm, de fapt, iubite Menoiceus, cu nişte intelecte axate pe reprezentarea şi evaluarea imparţialã. Valabilitatea, obiectivitatea nu trebuie presupuse, acordate aprioric.
Cunoaştere şi închipuire.

Poate cã, în aprecierea artei, în critica literarã, obiectivitatea imparţialã nici nu are sens—existã numai versanţii—fie simpatia, fie antipatia—ori generozitatea îngãduitoare, seninã, ori tendenţiozitatea astringentã. Existã aceste douã dispoziţii, sau înclinaţii—aceea de a admira şi gusta—şi aceea de a bagateliza, ridiculiza, etc..
Trebuie numai intuit pe care din orbite se plaseazã o apreciere.

Exaltarea formalã, ipocritã, fãrã convingere resimţitã, fãrã temei cognitiv, pur mimeticã, a Pãrinţilor. Retorica gãunoasã bisericeascã.

Inactivitatea împrãştie mintea şi o demoralizeazã; activitatea o aţinteşte. Seninãtatea e altceva decât surescitarea.

Ceea ce aduce mintea iar şi iar la creştinism nu o readuce şi la mitologia aferentã.

Reacţionarii literari posomorâţi, pentru care bunul gust, aşa de invocat, e numai un pretext, scuza reacţionarismului posomorât.
Le lipseşte bonomia îngãduitoare.

‘Iubirea universalã’ e o rãtãcire la fel de detestabilã ca şi ‘jertfa de ispãşire’, ‘teologia ispãşirii’, imputarea exterioarã—sau, în alt registru, mai puţin explicit, triteismul şi monofizismul curente.

‘Câte ceva’ e rãspunderea fiecãrui moment—foarte rar, totul—şi niciodatã, nimic.

Stilul feminin e mai irizat, mai sugestiv, mai conotativ, mai intuitiv. Aceastã discretã irizare impresionistã—atunci când existã, cãci o altã teoreticianã spunea cã abia trebuie afirmatã, subliniatã—e ceea ce unii numesc ‘difuzivitate’.

‘Godiva’, italianul, austriacul, danezul, neamţul. Germanicii. 4 x CLU.
Crezul.

Bolşevicii traduceau naturalismul, ca fiind o literaturã progresistã, ‘înaintatã’.

Importantã e electricitatea unei povestiri—fiorul, galvanizarea, înfrigurarea. Critica nu trebuie sã se dezicã de astfel de criterii empirice.

Criteriul religios, şi acela muzical, în definirea black—ului.

Inteligenţa criticã şi raţionalã—şi intuiţia, ca rezultat al unor raţionamente subconştiente. Aceastã intuiţie înseamnã orientare rapidã, raţionare acceleratã, nu divinaţie.

Lumea îşi desfãşoarã dinamicile aleatorii, care nu cred cã trebuie personificate.

Trebuie sã începi de undeva, şi sã nu fii descurajat de precaritatea începutului.

Biserica Romei încurajeazã gândirea magicã, înapoiatã, şi superstiţia.

Ca Asimov (romane şi povestiri\ culegeri)& ca ‘Omul …’.
Romane scurte.
Gustul pentru povestiri—RK şi GKC, la evreul argentinian.

Ca Asimov—Van Vogt& Moorcock.