joi, 26 mai 2016




Nicolas Schöffer definea tabloul figurativ drept ‘o operă cinematică împietrită’, însă tocmai împietrirea aceasta nu e o deficienţă, o carenţă, ci o lucrare intelectuală distinctă: simbolizarea; e sesizabilă aici tendinţa unui realism ce contravine naturii simbolice a plasticii bidimensionale şi o răstălmăceşte. Aceasta e interpretarea în răspăr a picturii, care, referindu-se la o ‘acţiune’, ar vrea să o şi reproducă, să o înregistreze. Însă pictura e o idee despre existent, simbolul existentului. Întregul existent e dinamic, şi numai în acest sens survine şi în pictură ideea duratei, simbolul temporalităţii; chiar când există un ansamblu care să redea o secvenţă temporală, fiecărei reprezentări îi revine momentul, ca atare simbolul momentului. Tonul lui Nicolas Schöffer e profetic, imperativ, apodictic, tranşant, ideologic, în numele unei mişcări care oferă lozinci, şi doar rezultate artistice foarte modeste, artificiale, anoste; Schöffer solicită imperativ, iar referinţa reală sunt dezideratele unei inginerii sociale totalitare, cu revendicările ei pelagiene, şi în numele unor elucubraţii pseudoştiinţifice şi puerile (elucubraţiile ezoteriste erau mai onorabile, întrucât bâiguielile scientiste sunt mai evident contrazise de principiile filozofice implicite, a căror negare sfruntată o reprezintă de fapt). Aminteşte de radicalismul de programe al teologiei de avangardă din aceiaşi ani: radicalismul elocvent, convingător, nu îi revine operei, ci programului, enunţului teoretic, utopiei, întemeiate pe un pelagianism vag. Dacă distingem între lirismul bombastic şi scientismul bombastic, stilul lui Nicolas Schöffer e reprezentativ pentru al doilea.
Principiile sunt nişte axiome, nişte enunţuri teoretice date ca indiscutabile; eficienţa exclusivă a artei urbaniste şi industriale e postulată. Grandilocvenţe naive, lexic bombastic şi solemn, beţie de cuvinte drapează o gândire de inginer, exprimată în termeni logici inginereşti şi formulând aspiraţiile (sau veleităţile) artistice ale unui inginer (sau tehnofil). Dar percepţia sobră şi înţelegerea pătrunzătoare nu îi lipsesc. Radicalismul său, justificabil în plan personal, poate fi necesar şi în structura noetică a vremii.
Evoluţia descrisă e înlocuirea sculpturii de către altceva; discontinuitatea absolută e recunoscută chiar de Nicolas Schöffer. Sculptura nu a fost, în acest mod, desăvârşită, ci suprimată, anihilată, lichidată: spaţiodinamismul (‘scop esenţialmente energetic’, ‘faptul spaţial’, ‘faptul energetic’, ‘fenomene energetico-estetice de însemnătate capitală’, ‘efectul stroboscopic’, ‘senzaţia de dematerializare’), luminodinamismul (‘intensificarea ritmului structurilor’ prin ‘forţa atractivă’ a suprafeţei luminoase), ‘îndeplinirea permanentă a operei cronodinamice’ (‘arhitectura temporală’, ‘intemporalizarea timpului’, ‘materializarea discontinuă a timpului’, ‘discontinuitatea continuă’ a operei cronodinamice, ‘operă spaţiodinamică multifazată’). E concludentă în primul rând artificialitatea acestor idei de artă. Efectul de artă e înlocuit de lozinci, de sloganuri.
‘Scopul plastic’ e ‘faptul energetic’, ‘faptul spaţial’, nonmaterial.
Această estetică (o utopie urbanistă şi industrială scientistă) presupune o antropologie (inclusiv o psihologie) şi o teorie socială, presupuse ca evidente, indiscutabile. Eficienţa estetică e nu numai acordată apriori, ci şi inegalabilă, chiar exclusivă, noul suprimând vechiul. Ceea ce frapează e chiar exclusivismul acestor utopii inginereşti, lipsite de smerenia şi probitatea maeştrilor, de sobrietatea lor.
În ‘Cele trei etape ale sculpturii dinamice’, Schöffer are un capitol, ‘Valoarea psihoterapeutică a artelor cu structurare temporală’, în care deploră ‘greşelile’ la care a dus înlocuirea calităţilor artistice exprimabile ale cinemaului de către mijloacele tehnice.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu