De Joia Mare

De Joia Mare




Gândiţi—vã la prânzuri, sau la puţinul mâncat la masa cuiva drag, sau încã la puţinul care v—a fost oferit din inimã. Îmi face plãcere sã mãnânc împreunã cu oamenii la care ţin; am avut de câteva ori ceea ce îmi place sã numesc sentimentul transsubstanţierii, sau simţirea, desluşitã, a prefacerii, a transsubstanţierii, conştienţa unui alt rang metafizic al alimentelor primite—o cinã sãracã, un pahar de vin, nişte bere şi nişte ciocolatã. Femeile au, în momente aparte, puterea sã transsubstanţieze. Cine îmi dã de mâncare îmi dã ceva, cine ţine la mine îmi dã sã mãnânc—mã ţine în viaţã şi mã bucurã, comensalitatea e o formã, poate cea mai înaltã, a comuniunii, a caritãţii, a lui agapé; mâncarea e mai mult decât nutreţ, îndestularea ca şi neobservatã a copiilor, a mâncãilor şi a singuraticilor.
Bunãtatea e cea care preschimbã mâncarea în altceva, opereazã transformarea. Bunãtatea e cea care face din mâncare mai mult decât un aliment. Iar aceastã transsubstanţiere nu mai e ‘efectuatã din efectuare’, ‘lucratã din lucrare’, prin virtutea operaţiei, în chiar virtutea faptului cã e efectuatã.

Mâncatul poate sã degradeze fiinţa—voracitatea mâncãilor, la fel cum poate sã înalţe o relaţionare interumanã. Centralitatea evenimentului alimentar e neabolibilã.
La fel cum mâncarea poate sã fie şi comunicarea otravei perfidiei; atunci, mâncarea împreunã cu necredincioşii devine o pângãrire, şi un sacrilegiu. Mâncarea poate vehicula şi sacrilegiul, gestul sacrileg. Ospitalitatea alimentarã poate sã fie subterfugiul josniciei, şi expresia ticãloşiei, a depravãrii celei mai sacrilege; oferirea de mâncare devine, atunci, blasfemia.