Tillich are un comentariu bun la Matei 27: 50 (amploarea, dimensiunile cosmice, proporţiile simbolice); Iisus era mai mult decât numai ‘un om sfânt şi nevinovat’—scrie el.

Ceea ce îi putuse fi obiectat, şi numai cu titlu ipotetic, lui Tillich, era nu faptul cã ar fi heideggerian, ci cã ilustreazã un heideggerianism popularizat, accesibilizat, banalizat. O versiune popularã, de predicã. (Cã nu se menţine—ca Bultmann?—la o altitudine cu adevãrat heideggerianã.) Era o ipotezã; realitatea, însã, o infirmã. Faptele o tãgãduiesc.

Critica filozoficã înseamnã, cel mai adesea, conştientizarea diferenţelor, deasemeni aproximarea opoziţiei, acolo şi în mãsura în care aceasta existã.

Nu ştiu cum putea Jaspers sã—l critice pe Heidegger în … ‘Psihopatologia generalã’, nu ştiu dacã al doilea publicase ceva la vremea apariţiei tratatului.

Citesc cã Jaspers a formulat atitudini foarte anticatolice.

Însã uşoara condescendenţã cu care Jolley scrie despre Schopenhauer nu e surprinzãtoare la un wittgensteinian—pânã la urmã, austriacul a dat tonul (bagatelizãrii).

Existã o diferenţã între ceea ce e (absolut) nemulţumitor, şi ceea ce nu e atât de mulţumitor pe cât ţi—ai dori, mai puţin mulţumitor decât ai vrea.

Filozofic, Ortega a fost contemporanul, nesemnificativ, al lui Heidegger, Marcel, Wittgenstein şi, pânã la urmã, chiar Jaspers.

O amintire nelãmuritã pare sã—mi revinã câteodatã, despre contrastul subliniat de Noica între esenţialitatea compactã a scrierilor nemţului, şi locvacitatea prolixã a cuvântãrii lui orale. Poate e numai o falsã amintire.

Cunoscut şi (numai) închipuit—imaginat, scornit.

Bolile gândirii sunt boli ale fiinţei, ulcere ale fiinţei.

Scrie mai bine decât traduce; scrie, şi formuleazã, bine, traduce prost. (Despre cineva interesat de flecarul spaniol)

Întâlnirea unei cãrţi, relaţia aparte cu o carte, pot sã fie evenimente la fel de importante ca şi relaţia cu un om.

Bucuria e cu adevãrat de la Sf. Spirit, o aratã veselia nefireascã, stridentã, supãrãtoare, a mãscãricilor, a frustraţilor; veselia lor neplãcutã nu e un leac, ci un produs al demenţei şi spaimei, cine a întâlnit veselia mãscãricilor ştie la ce mã refer, ea aratã nu uşurime, ci împovãrare, exprimã povara spaimei, amploarea disperãrii, şi asta se vede în primul rând din aceea cã e neconvingãtoare, e agresivã şi închisã, ea provine din abisul ticãloşiei, din hãul rãutãţii.

În filozofie, critica obiectivã, neutrã, e posibilã—însã, cel mai adesea, lipsitã de interes; intereseazã cu adevãrat exegeza personalã, asumatã, însã nearbitrarã. Cazuri de exegezã arbitrarã sunt cei doi ruşi, autori de genealogii fanteziste (Şestov şi Berdiaev), probabil cã, în unele privinţe, şi Schopenhauer (kantismul sãu aşa de discutat, platonismul, budismul, hinduismul—practic, toate curentele de la care s—a revendicat ca legatar legitim—cel mai adesea, pretins unic); modele de exegezã autenticã sunt Heidegger, Simmel, Klages, etc.. Originalitatea autenticã e datã de profunzime, de anvergura gândirii.

Critica filozoficã obiectivã ar însemna, probabil, simţul comun, cel care derapeazã într—una; ori, (aproape) orice e preferabil simţului comun. Ce sã însemne o evaluare filozoficã de pe poziţia simţului comun?
Filozofia înseamnã şi emancipare de platitudinea simţului comun, fiindcã aceasta e în mod real eronatã. Simţul comun nu e numai neinteresant; e greşit.

Ceea ce nu înseamnã cã nu existã idei mai sãrace decât realitatea; la urma urmei, orice idee e mai sãracã decât realitatea, oferã mai puţin decât realul.

Existã câţiva autori care meritã discutaţi ca Wittgenstein—aşa cum discutã Jolley scrierile lui Wittgenstein—mai ales ‘Investigaţiile filozofice’, însã şi ‘Tratatul …’; şi numai prin aşa ceva e filozofia interesantã şi instructivã. Exegeza filozoficã autenticã e o apreciere a fiigranului, nu o vanã circumscriere a generalului.

Nu am întâlnit, cred, o discuţie a ciudãţeniei de a—şi fi intitulat latineşte tratatul.

Când mai rãmâne totul de fãcut—sau de schimbat—ar putea sã nu fie o corvoadã, ci o ocazie.

Viaţa e evaluatã în ansamblu, însã nu e şi trãitã în ansamblu.

Un roman e o lume—o povestire e o idee, sau o trãire.

Romanul poate convinge prin cantitate (romanul povestitorilor), sau prin tehnicã.

Gustul englez pentru metafizica continentalã—Coleridge, De Quincey, probabil Bradley.

Curiozitate—literarã, sexualã, intelectualã—ceea ce ar putea suscita interesul.

Ca model de naraţiune, cineva îl indicã pe Moore; Ep. Sigrist se referea la romanele pentru tineri ale lui Heinlein, probabil pentru supleţea lor.

Ideea din ’97—Barbey, hainele, dansul. Paracliserul sfãtos. Istoria literarã latinã, pastişa, romanul, scrisoarea. Filmoteca schiţatã.

Eu am respectat, acolo unde nu era decât de dispreţuit.

Cel mai adesea, Jolley mimeazã stângaci nedumeririle şi problematizãrile wittgensteiniene, e o hainã de împrumut, şi prea largã pentru el.